Asta-i sara, sara sfanta! – editia a cincea 11.12.2011

Mariana Pop – Ceteraș de pe Câmpie

O lume se duce și alta vine, un cântec se naște și altul îl duce mai departe. Gândurile  frumoase izvorăsc din oameni buni și sunt duse  mai departe de cei ce au sufletele mari spre a fi împărțite și de către ceilalți. De câte ori aud un cântec frumos nu pot să nu fiu părtaș la povestea cântecului și atunci când poveștile sunt spuse într-un limbaj  comun, cunoscut. Nu ai cum să rămâi neprins în tumultul poveștii care te duce mereu în locurile bune și frumoase unde nu au loc necazurile. Atunci când o ascult pe Mariana Pop nu pot să rămân indiferent. În cântecele sale îmi găsesc toți oamenii dragi de odinioară…Și jocul la șură pe care îl cunosc doar din poveștile altora… atât de mult poate Mariana Pop să  facă din niște strigături în joc, un tablou credibil și real, putând spune că acele cântece au izvorât  dintr-un izvor curat.

De curând Mariana Pop  a reușit să editeze un al treilea album, respectiv al patrulea CD, numit Ceteraș de pe Câmpie, un album ce  cuprinde 17 piese: în varii registre și forme, toate având un numitor comun:  dragostea pentru lumea de odinioară. un joc de început, o învârtită, o târnaveană și strigături alese. Asta  veți asculta pe noul album al artistei. De remarcat că Mariana Pop nu recurge la înflorituri ale liniilor melodice doar de dragul de a avea cântece diferite de a altora, ci menține linia melodică însă dă valoare personală cântecului prin limbajul neaoș, neforțat și de un firesc aparte. Dacă eu, care nu am mai prins jocurile  la șură mă regăsesc în aceste creații, cum s-or fi simțit oare cei ce au văzut multe la vremurile lor?

Este demn de menționat faptul că Mariana Pop a reușit în ultimii  trei ani să editeze o colecție de patru CD-uri pline cu bijuterii  de care aveam atâta nevoie, în acompaniamentul Trio Ardealul, condus de Mihai Emil.

Asta-i sara, sara sfanta – ediția a cincea

Pe data de 16 decembrie 2011  se vor împlini cinci ani de cand a debutat la Televiziunea Targu Mures, emisiunea Viata Satului Muresean! Am marcat fiecare an printr-un spectacol  de colinde si obiceiuri de iarna, numit Asta-i sara, sara sfântă, ajuns anul acesta la cea de-a cincea ediție.

Asadar va invit si in acest an, duminica  11 decembrie, de la orele 19.00, la Sala de spectacole a Ansamblului Muresul din Tîrgu Mureș să colindăm și să fiți colindați  de:

Grupul Sancelenii din Sâncel – condus de Gheorghe Lațiu

Grupul Florile Dalbe, format din: Livia Harpa, Dragomir Raita, Monica Parlea, Ovidiu Furnea, Andrei Romanică, Adriana Sita

Grupul Folcloric Urmașele Dacilor din Șerbeni – condus de Maria Pop

Grupul Antifonia din Sanpetru de Câmpie – condus de  Cornel Banu

Grupul de colindatori format din soții Teodor și Narcisa Țogorean și frații Maria și Teodor Sântean

Grupul Colindamu Colindam, format din Maria Butilă, Ionela Moruțan, Ramona Fabian, Maria Moldovan și Livia Sorlea

Grupul Mureșencele, format  din Leontina Pop, Dorina Grad și Dorina Oprea

Ansamblul Artistic Profesionist Mureșul din Tîrgu Mureș

Vă aștept să umplem până la refuz  Sala de spectacole. Intrarea este liberă!!

Drum bun printre stele- Tavi Balascau !!!!

M-am obișnuit cu prezentul, încerc să mă obișnuiesc  că nimic nu e veșnic și trebuie să mă bazez  doar pe prezent… de el ești sigur și de nimic altceva!! In ultimii ani mi se pare că timpul a luat-o razna, trece ca nebunul și în viteza asta mare  ne ia și pe noi cu el.

In alt interpret al folclorului  ne-a părăsit, lasându-ne drept alinare doar cântecele sale: Tavi Bălșcău, așa cum  era cunoscut pe scenă. A mai lăsat un loc gol pe scenă, cum deja suntem obișnuiți în ultima vreme… dar Dumnezeu are planurile sale  și știe mai bine  ce trebuie să facă și ce nu. L-am cunoscut  cu ceva ani în urmă pe Tavi, la Brașov și îmi mărturisea atunci că  a încercat de mai multe ori să  dea la facultate la actorie în Tîrgu Mureș, însă nu a avut succes așa că  s-a mulțumit cu viața artistică dată de muzica populară. De o volubilitate extraordinară, mereu pus pe glume, radiind de  bucurie însă ascunzând în trup dureri ce în final l-au învins. Am realizat o emisiune tv împreună și  țin minte că a fost una dintre cele mai vesele emisiuni. Și nu a venit singur… ci a adus cu el un tânar solist: Gabi Rusu. Mi-a promis că se mai întoarce la o emisiune, întrucât în Tîrgu Mureș locuiau și niște rude. Acum două săptămâni l-am sunat pentru a-l invita din nou la emisiune… mi-a raspuns o voce suferindă dar  bucuros că  l-am sunat și mi-a mărturisit că  sănătatea nu îi permite acum să se deplaseze…dar când se face mai bine va veni…  a fost o  discuție lungă, o spovedanie și nu mi-am închipuit atunci că nu o să îl mai aud vorbind ci doar cântând….pe albumele sale…Imi povestea de noi piese, de noi proiecte amestecate cu cele familiale și ca tot omul, ne-am încurajat reciproc. Am încheiat convorbirea cu gandul să auzim de bine și sănătate… dar veștile  nu au mai fost bune. Drum bun Tavi Bălășcău!!! Să ajungi un mare actor acolo în ceruri, că pe pământ nu ai reușit și de acolo de sus să ai grijă și de sufletele noastre!

Drum lin și lumină!!!

O vedetă populară: Adriana Irimieș

Mi-aduc aminte că în urmă cu ceva ani era destul de des difuzat un cântec la radio: Of măicuță, rău m-ai blestemat. Cu mintea adolescentului de atunci îmi puteam închipui ce soartă cruntă are cea care interpretează  acest cântec. Dar cântecele sunt doar cântece, iar cei ce le dau glas  sunt de multe ori doar emisarii unui mesaj, creat de rapsozii populari. Timpul a trecut și sub acest cântec am descoperit-o pe Adriana Irimieș, o tânără solistă din județul Cluj. Născută în satul Hodiș, comuna Poieni a îmbrîțișat cântecul popular din familie, toți cei dragi  având talente în acest sens. Învață să joace după melodiile ascultate la pick up –ul  unei mătuși. Dar haideți să îi aflăm în continuare povestea…

Rep: Cărui loc îi spuneţi acasă şi de unde începe povestea cântecului popular?

Adriana Irimieș: Pentru mine acasă, însemnă locul unde mi-am petrecut anii copilariei, unde am spus pentru prima dată mamă, locul unde la trei anişori am urcat prima dată pe scenă, un sat frumos cu oameni frumoşi şi de omenie, satul Hodiş, comuna Poieni, judeţul Cluj.

Rep: Care ar fi principalele trăsături care definesc cântecul zonei pe care o reprezentaţi?

Adriana Irimieș: Pe la noi cântecul  este duios atunci când e doinit şi aspru atunci când e de joc.

Rep: Cum a intrat muzica populară în sufletul dumneavoastră şi dacă a existat un model rtistic după care v-aţi ghidat?

Adriana Irimieș: Eu m-am născut cu cântecul şi jocul. În  neamul meu   toţi sunt jucăuşi şi horitori. Îmi amintesc cu drag de duminicile copilăriei, când după ce toţi din familie ne întorceam de la biserică, împreună cu verişorii mei, am învăţat pas cu pas jocul de pe la noi, în casa unei mătuşi. Aceasta avea un  pick-up,  de care eu eram fascinată. Pentru a învăţa jocul cât mai corect, mătuşa ne juca pe fiecare după care ne lăsa să jucăm împreună prin rotaţie. Era foarte frumos….

Rep: Cum vede interpretul de muzică populară satul românesc contemporan? Mai păstrează el tradiţiile ce l-au definit?

Adriana Irimieș: Desigur , urbanizarea şi-a lăsat amprenta  peste satul contemporan. Mă bucur de fiecare dată, când ajung într-un sat unde întâlnesc oameni care păstrează  costume vechi şi obiceiuri, aceştia fiind de obicei, dascăli, preoţi etc. şi care învaţă copiii tot ceea ce înseamnă tradiţii si obiceiuri din lumea satului.

Rep: Ale cui doruri le cântaţi ? De unde v-aţi cules cântecele ?

Adriana Irimieș: Ale bunicii mele Maria şi a mamei mele. Bunica mea era cântareaţa în strana bisericii. După ce am obţinut locul I la Top Transilvan, mulţi săteni  mi-au transmis prin mama mea cântece vechi, de aceea mi-e foarte uşor în culegerea folclorului.

Rep: Cum priviţi promovarea folclorului, a autenticului în general?

Adriana Irimieș: Părerea mea e că specialiştii ne cam lipsesc… Din păcate acest domeniu ar trebui susţinut de oameni pentru care valoarea artistică să fie mai presus decât interesele materiale. Dar unde mai gasim noi  azi asemenea oameni?

Rep: Vorbiţi-ne puţin despre activitatea artistică: discuri editate dar şi spectacole şi înregistrări.

Adriana Irimieș: Am înregistrări în fonoteca Radio Cluj, T.V.R. Cluj, un  album cu cântece de folclor şi unul cu pricesne. Acum lucrez la un nou album. De asemenea de un an mă implic direct  în  organizarea de spectacole,  pe care la şi prezint.

Rep: Ce nu aţi face niciodată în muzica populară?

Adriana Irimieș: Vă pot enumera câteva lucruri care nu îmi plac …De exemplu femeia româncă niciodată nu a avut capul descoperit, întotdeauna a avut poalele pâna sub genunchi cel puţin, fără machiaj, pantofi cu toc, cercei lungi…..etc.

Rep: Ce credeți că este folclorul?

Adriana Irimieș: Folclorul este cântecul, doina, poezia, balada,obiceiuri …etc,  transmise prin viu grai CURAT  şi fără alte influenţe.

Rep: Ce credeţi că primează: versurile sau linia melodică?

Adriana Irimieș: Ambele sunt importante, aş adăuga doar că un interpret are nevoie de o orchestră de calitate care să-l ajute să dea totul.

Rep: Dați-mi exemple de cinci interpreți de muzică populară care vă vin în minte.

Adriana Irimieș: Valeria Peter Predescu, Titiana Mihali, Efta Botoca, Mariana Drăghicescu, Drăgan Muntean, Ioan Bocşa, Florica Ungur, Dumitru Sopon, Maria Ciobanu.

Rep: Adresaţi un gând cititorilor noştri.

Adriana Irimieș: Dragi cititori, dragi mureşeni. Vă mulţumesc tuturor că a-ţi avut răbdare să citiţi aceste rânduri, vă doresc multă sănătate, împliniri şi puterea de a lupta de fiecare dată atunci când viaţa ne pune la grele  încercări. Cu dragoste şi respect, Adriana Irimieş

A consemnat: Mihai Teodor Nașca

 

Albumul saptamanii – Florina Beatrice Oprea – Gurghiule, mandra vale

Oprea Beatrice Florina

Fiecare început își are greutatea sa, însă fiecare început nu e decât o premisă și un referențial pentru ceea ce va urma. Valea Gurghiului își îmbogățește zestrea muzicală cu cântecele tinerei interprete, Florina Beatrice Oprea, născută în localitatea Ibănești din județul Mureș. Aflată la primul său album, oarecum primul examen direct, având ca juriu, marele public ascultător de cântece tradiționale, Florina face primii săi pași spre a  cuceri inimile iubitorilor de cântec frumos de pe Valea Gurghiului, zonă pe care tânăra artistă își propune să o cânte. De fapt, Florina nu face altceva decât să asigure legătura firească între cultura strămoșilor și a celor care vor veni după noi. O interfață între izvorul nesecat de frumusețe și înțelepciune locală, exprimată prin cântec popular și publicul, care cu siguranță se va regăsi în multe dintre versurile Florinei Beatrice Oprea.

Dorul de casă și părinți, dragostea dintâi, evenimente din lumea satului sunt temele abordate în cântece doinite sau de joc, cântece cu care tânăra solistă încearcă să își  câștige locul său pe scena mare a cântecului popular. Ascultând cântecele tinerei interprete, asculți vuietul pădurii, susurul Gurghiului, mireasma florilor de primăvară, atmosfera Târgului de fete și lumea aceea plină de farmec pe care o regăsești trecând de pădurea Mociar.  Florina vine cu zestrea bine pregătită, familiarizată cu lumea satului, provenind din rândul unor oameni minunați așa cum sunt ibăștenii și în plus este crescută cu frica lui Dumnezeu, fiind fiică de preot.

Perseverența, dorința de autoperfecționare, modestia și cultivarea harului pe care i l-a dat Dumnezeu sunt câteva lucruri care îi vor asigura Florinei un drum liniștit și plin de succes.

Mia Dan – “Valoarea unui interpret nu constă în numărul de CD-uri scoase pe piaţă”

Data: 03.04.08

A consemnat Mihai Teodor Naşca

Interpreta de muzică populară Mia Dan s-a născut în localitatea Dumbrăveni, comuna Ciceu-Giurgeşti din judeţul Bistriţa Năsăud, pe 23 august, într-o familie de păstrători fideli ai datinilor populare. La 11 ani, părăseşte satul natal urmându-şi părinţii în Cluj-Napoca. La cinci ani după absolvirea Liceului Pedagogic, Mia Dan îşi lansează primele cântece, în 13 decembrie 1972, la Radio Cluj-Napoca, în cadrul emisiunii “La fântâna dorului”, redactor fiind în acea vreme, regretatul folclorist, Dumitru Vârtic. Cine nu a fredonat măcar o dată în viaţă cântecele “Fost-am două surorele” sau “Deschide, bade, fereastra”? Mia Dan şi-a cules piesele din satul natal dar şi de la ceteraşii din Reteag. Primul LP a fost înregistrat în 1972 şi s-a situat timp de trei ani pe locul doi pe ţară la vânzări. Acum, redactor fiind la Radio Renaşterea din Cluj-Napoca, se ocupă de şlefuirea altor nestemate folclorice. În cele ce urmează propun o scurtă călătorie prin viaţa artistică a Miei Dan.

Rep: Începem povestea Miei Dan din Dumbrăveni, comuna Ciceu- Giurgeşti, de acolo de unde şi-a început drumul prin viaţă. Uitându-vă în urmă ce vedeţi?
Mia Dan: Văd satul Dumbrăveni, văd uliţa numită Pustă, acolo unde eu am văzut lumina zilei. O casă foarte frumoasă, îmbrăcată în iederă, o casă cu târnaţ şi filigorie, cu jaluzele, gazon şi flori foarte multe, pentru că bunica mea iubea foarte mult florile. Era o curte cu meri, peri, piersici, pruni…
Rep: Cât de repede aţi părăsit acest univers minunat?
Mia Dan: Am părăsit satul la 11 ani, când tatăl meu, Vasile Dan a fost  chemat la Poliţia municipiului Cluj-Napoca. Din clasa a cincia mi-am continuat studiile la şcoala din Cluj-Napoca.
Rep: A fost o despărţire uşoară? Când vă a duceţi aminte de vremuri bune la ce perioadă vă raportaţi?
Mia Dan: La anii copilăriei, care m-au marcat profund din toate punctele de vedere. Satul meu Dumbrăveni a rămas şi va rămâne cât va mai bate inima în pieptul meu. Când spun acasă, spun Dumbrăveni.
Rep: Când şi cum s-a întâmplat să vă întâlniţi cu cântecul popular?
Mia Dan:  M-am întâlnit în Dumbrăveni şi cântecul a venit spre mine adus de bunica mea, lelea Marinca. Bunica rămăsese văduvă la 34 de ani şi cânta, alinându-şi dorul după bunicul, doine. Doina pe care am memorat-o este “De cine mi-e mie drag”: “De cine mi-e mie drag/ Nu-i văd umbra peste prag/ De cine mi-e mie dor/ Nu-i văd umbra prin ocol”. După ce cânta doina, bunica plângea. Aşa îşi alina ea suferinţa. Această doină s-a impregnat în sufletul meu şi ca dovadă nu am uitat-o şi am înregistrat-o. Apoi tatăl meu cânta foarte frumos doine. Poate aşa se explică ţi înclinaţia mea pentru doine.
Rep: Ce aţi reuşit să înregistraţi până acum din ceea ce aveţi în repertoriu?
Mia Dan:  Cumulate toate LP-urile şi CD-urile, cam 80 de cântece.
Rep: Există unele mai dragi decât altele?
Mia Dan: Valoarea unui interpret nu constă în numărul de CD-uri scoase pe piaţă. Toate cântecele mele îmi sunt foarte dragi. Sunt unul dintre interpreţi care nu am navigat în repertoriul altor interpreţi. Am rămas statornică în tot ceea ce am făcut. Melodiile le-am cules de la ceteraşii din Reteag, în mare parte, celelalte sunt culegeri proprii, creaţii ale mele, dacă mă gândesc la “Doamne nu mă-mbătrânii” sau “Sărut mâna, mamă dragă”, doină care reflectă viaţa părinţilor mei. Doina asta este foarte frumoasă dar eu nu pot să o cânt, pentru că plâng iată şi un fragment: “Sărut mâna mamă dragă/ Am aflat că eşti beteagă/ Draga mamii nu-i uşor/ Eu ca mâine o să mor/ De când tatăl tău s-o dus/  Jalea pe mine s-o pus/ Nu dorm, nu mă odihnesc/ Numai la el mă gândesc/ Să mă-ngropi odorul meu/ În groapă cu tatăl tău/  Am fost cu el viaţa toată/ Să fiu cu el şi pe cealaltă!”
Rep: Cum definiţi folclorul?
Mia Dan: Folclorul este creaţia populară. Sunt cântecele care vin din satele noastre  şi dumneata te-ai născut la ţară şi ştii foarte bine ce spun eu. Folclorul e cântecul omului care merge la secerat, la fân, la sapă, după lapte la stână… asta este folclor!
Rep: Daţi-mi exemplu de cinci interpreţi de muzică populară.
Mia Dan: Ana Munteanu, Iosif Ciocloda, Maria Ciobanu, Drăgan Muntean şi Sava Negrean Brudaşcu.
Rep: Dintre cei tineri e vreunul la care v-aţi oprit?
Mia Dan: Sunt mai mulţi. Îmi plac foarte mult Robert Târnăvean, Ilie Medrea, Alina Pinca, Ciprian Istrate. Sunt câteva voci foarte bune.
Rep: Sunteţi redactor radio. Consideraţi că v-aţi adus contribuţia la menţinerea folclorului?
Mia Dan: Mi-am adus umila mea contribuţie prin emisiunile pe care le realizez la Radio Renaşterea. Am încercat să readuc în actualitate tradiţiile, obiceiurile, din arealul satului românesc. Am încercat să scot în valoare şi cântecul şi harul pe care Dumnezeu l-a dat unor interpreţi. Am făcut cunoscuţi mulţi rapsozi şi creatori populari.
Rep: Un gând pentru cititorii mureşeni.
Mia Dan: Îmi exprim bucuria de a revenii în acest oraş. Am avut foarte mult succes aici. Eu le doresc tuturor, celor care îmi ascultă cântecele, sănătate multă! Bunul Dumnezeu să le dea bucurii, împliniri, iar sărbătorile pascale să le petreacă în familie cu bună înţelegere.

Ziua de 13  i-a purtat noroc Miei Dan

“Debutul s-a produs în primul an de Universitate “Babeş-Bolyai”, când am participat la festivalul “Primăvara studenţească” şi când am fost pusă în faţa unei situaţii extreme şi anume să cânt în festival ceea ce nu se cântă, adică să aduc cântece de acasă neinterpretate de niciun interpret. Cu ajutorul tatălui meu am stabilit cinci cântece, printre care erau şi “Deschide bade fereastra”, “Săraca inima me”, “Fost-am două surorele”, “Mărie, Mărie” şi “Cin’ l-o făcut pe mândru”, de fapt conţinutul primului LP. Cântând o doină şi un joc în cadrul festivalului am câştigat “Marele Premiu”, după care firesc a urmat Radio Cluj-Napoca, redactorul, profesorul şi folcloristul, Dumitru Vârtic, m-a invitat la radio şi acolo am făcut aceste înregistrări. Într-o zi de 13 decembrie 1972, domnul Vârtic a lansat pe calea undelor, pentru prima dată cântecele mele, în cadrul emisiunii “La fântâna dorului”. Ziua de 13, Miei Dan i-a adus mare noroc şi nu sunt lipsită de modestie când afirm că şi faptul că mii de scrisori au sosit de atunci pe adresa radioului, solicitând piesele mele. Într-o seară, după două luni de la lansarea mea pe postul de radio Cluj-Napoca, domnul Dumitru Vârtic m-a chemat la radio şi în biroul dumnealui îmi înmânează un pachet legat cu tricolor. Acolo erau vreo 30 de scrisori. Primele scrisori primite de la radioascultătorii emisiunii “La fântâna dorului”. Atunci mi-a spus şi este ca un talisman pentru mine: “să nu mă dezamăgeşti!”. Vreau să cred că nu l-am dezamăgit pe domnul Vârtic, persoana cărui îi datorez tot succesul meu ca interpretă a cântecului popular”, ne-a declarat Mia Dan.

Maria Marcu: “Dragostea pentru public şi cântec merită orice sacrificiu”

Data: 06.12.07

A consemnat Mihai Teodor Naşca

Maria Marcu s-a născut pe Valea Someşului, în satul Lujerdiu, comuna Corneşti din judeţul Cluj. Debutul în muzica populară a avut loc relativ devreme, la 14 ani în satul natal însă ambiţia a făcut ca în anul 1962, prin concurs susţinut în faţa unei comisii de mari specialişti să fie admisă şi apoi angajată ca solistă a Orchestrei populare a Filarmonicii din Cluj. Are peste 100 de melodii în repretoriu, iar împreună cu casa de discuri Electrecord a reusit sa editeze şapte discuri. Melodiile din repertoriul propriu, specific zonei Transilvaniei şi Ţării Moţilor au devenit cunoscute şi îndrăgite, devenind şlagăre: “Drag mi-e jocul românesc”, “Mândru-i jocu-n Lujerdiu”, “Fain îi jocu de-nvârtit”, “Ţarina din Ponorel”, “Rău îi stă codrului, rău” şi multe altele. Vă invit să aflaţi în continuare povestea artisitică a Mariei Marcu.

Rep: Ce zonă folclorică reprezentaţi şi de unde începe cântecul Mariei Marcu?
Maria Marcu: Reprezint  zona câmpiei Someşului Mijlociu. Cântecul meu s-a născut în Lujerdiu, satul meu natal.
Rep: Aveţi un model în ceea ce a însemnat activitatea dumneavoastră?
Maria Marcu: Am fost privilegiată să cânt pe scenele ţării şi nu numai, alături de mari interpreţi ai genului: Ioana Radu, Ion Luican, Rodica Bujor, Maria Lătăreţu, Felician Fărcaşu, Angela Moldovan, Lucreţia Ciobanu sau Ion Cristoreanu. Toţi acestia mi-au fost exemplu de interpretare, ţinută artistică şi comportament.
Rep: Cum vede interpreta de muzică populară, Maria Marcu satul românesc contemporan? Mai păstrează el tradiţiile care l-au definit?
Maria Marcu: Folclorul tradiţional mai este păstrat doar de cei vârstnici. Tineretul adoptă şi cântece la modă, aduse din alte zone folclorice sau prin intermediul altor televiziuni particulare. Doar radioul public sau Studiourile Teritoriale şi Televiziunea Română mai promoveaza adevăratul folclor şi cântecul popular şi aş vrea să dau doar câteva exemple: Radio România – Eugenia Florea, Gruia Stoica, TVR – Marioara Murărescu, Elize Stan, Radio Cluj – Gelu Furdui, Codruţa Aron Vârtic, Radio Tîrgu Mureş – Maria Costea Lircă, Maria Butilă, Radio Renaşterea, TV NCN- emisiunea “Folclor Nepieritor” –redactor Maria Dan Golban.
Rep: Ale cui doruri le cântaţi? De unde v-aţi cules cântecele ?
Maria Marcu: Cânt dorurile neamului meu. Dorul este o expresie, un cuvânt sublim-propriu poporului român. Prin dor ne exprimăm dorul de mamă, dor de tată, de frate, de iubit. Dorul însoţeşte cântecul popular şi versul popular, fără această expresie nu poate exista, ar fi foarte sărac.
Rep: Cine v-a influenţat în mod pozitiv activitatea artistică?
Maria Marcu: Activitatea mea artistică a fost influenţată de mari specialişti în domeniu: prof. univ. Ion Nicola, T. Mîrza, prof. Virgil Medan, prof. dr. Compozitor, Tudor Jarda, dr. etnolog, Maria Bocşe.
Rep: Vorbiţi-ne puţin despre activitatea artistică: discuri editate dar şi spectacole şi înregistrări.

Maria Marcu: Debutul meu a fost în satul natal, Lujerdiu, judeţul Cluj şi în oraşul Gherla, la 14 ani. Apoi m-am îndreptat spre Cluj să-mi încerc norocul, să-mi împlinesc un vis. Prin concursuri şi festivaluri am reuşit să fiu remarcată de specialişti. Aşa am fost invitată să cânt cu Orchestra Populară a Filarmonicii din Cluj. În scurt timp am fost admisă prin concurs la Radio Cluj, realizând primele mele înregistrări. Multe dintre cântecele mele au devenit şlagăre: “Joacă mândră cinăşuc”, “Fie dracu supărat”, “Mare-i maică, Someşu”, melodii ce s-au menţinut şi azi alături de alte cântece ale mele, în sufletul ascultătorilor. În 1962, prin concurs susţinut în faţa unei comisii de mari specialişti, marele dirijor şi director al Filarmonicii Cluj, Antonin Ciolan, compozitorul, Tudor Jarda, Traian Mîrza şi I.R. Nicola, alături de soliştii, Felician Fărcaşu, Maria Peter şi Dumitru Sopon am fost admisă şi apoi angajată ca solistă a Orchestrei populare a Filarmonicii Cluj. Aşa începe lungul drum al afirmării, al perfecţionării pe plan vocal şi artistic, prin studii de specialitate şi multă muncă. Am venit din satul meu un buchet din cele mai frumoase nestemate folclorice. Prin strădanie, muncă asiduuă am înregistrat la Radio Cluj şi Radio Bucureşti, peste 100 de melodii de pe Valea Someşului, desemenea ţarine, învârtite, cântece specifice Ţării Moţilor (prin căsătorie mi-am adoptat numele de Marcu dar şi folclorul din zonă). Împreună cu Orchestra populară, orchestră de mare prestigiu condusă cu măiestrie şi pricepere de regretatul dirijor, Ilie Tetrade am colindat satele şi oraşele din ţară ducând peste tot frumuseţea cântecului popular, uneori în condiţii foarte grele de frig  şi nesomn. Dar dragostea pentru public şi cântec merită orice sacrificiu. Peste tot sălile de spectacole erau neîncăpătoare. Când Clujul era prezent într-o localitate cu spectacol era mare sărbătoare. Am reuşit printr-un repertoriu bine ales, bine interpretat, să ne câştigăm încrederea şi simpatia publicului. Am colaborat cu mari ansambluri din ţară, efectuând cu acestea turnee în ţară şi în străinătate. Am colindat toata Europa (Franţa, Italia, Ungaria, Bulgaria, Iugoslavia, Polonia, Republica Moldova, etc., culminând cu un mare turneu în SUA şi Canada. Folclorul nostru este foarte aperciat şi iubit în străinătate. În colaborare cu Electrecord am realizat 7 discuri. De asemenea, colaborarea cu TVR mi-a adus mari realizări şi satisfacţii. Am concertat sub bagheta marilor dirijori, Ionel Budişteanu, Paraschiv Oprea, Victor Predescu. Am colaborat cu Orchestrele Filarmonicilor din Arad, Bacău precum şi cu Ansamblul “Brâuleţul” din Constanţa. Înregistrările la Radio Bucureşti le-am realizat cu Orchestra Radiodifuziunii Române, condusă de dirijorul, George Vancu. Melodiile din repertoriul propriu, specific zonei Transilvaniei şi Ţării Moţilor au devenit cunoscute şi îndrăgite, devenind şlagăre: “Drag mi-e jocul românesc”, “Mândru-i jocu-n Lujerdiu”, “Fain îi jocu de-nvârtit”, “Ţarina din Ponorel”, “Rău îi stă codrului, rău” şi multe altele. Repertoriul meu cuprinde peste 100 de melodii, printre care şi romanţe. Un interpret se poate identifica numai printr-un repertoriu propriu care să reprezinte zona sa de origine. Ca răsplată a activităţii mele artistice am primit următoarele distincţii: “Ordinul Meritul Cultural”, “Premiul I – Cântarea României”, “Cetăţean de onoare al Municipiului Cluj-Napoca”, “Diploma de excelenţă – Consiliul Judeţean Cluj”, “Cetăţean de onoare sat Lujerdiu – comuna Corneşti” şi “Diploma de Excelenţă TVR 50”. Întreaga mea carieră artistică este legată de o singură instituţie: Filarmonica de Stat din Cluj-Napoca, căreia îi sunt fidelă si azi. Peste 40 de ani am slujit cu credinţă instituţia, cântecul popular şi publicul, căruia îi datorez tot. M-am bucurat de aprecierea lui şi mă bucur în continuare. L-am slujit cu credinţă şi dăruire şi o voi face în continuare, câte zile îmi va da Dumnezeu putere să  pot face acest lucru.
Rep: Cum apreciaţi că va fi evoluţia folclorului românesc în contextul integrării europene? Ce vom pierde şi ce vom câştiga?
Maria Marcu: Atâta timp cât interpreţii de folclor vor promova cântecul autentic, folclorul nu va pieri. Noi interpreţii nu avem voie să ne batem joc de cea mai de preţ comoară a poporului român. Noi suntem purtătorii aceastor valori perene. De asemenea specialiştii şi mass media nu trebuie sa facă rabat de la calitate şi originalitate. Odată cu intergrarea în UE, folclorul nostru trebuie să-l facem cunoscut în toate ţările lumii ca parte integrantă a culturii europene. Conform afirmaţiilor specialiştilor români şi străini, în  folclorul nostru se regăsesc nu numai rădacinile noastre autohtone ci şi cele străvechi ale Europei.
Rep: Adresaţi un gând cititorilor noştri mureşeni.
Maria Marcu: Doresc cititorilor mureşeni şi de asemenea publicului mureşan iubitor de cântec popular, care ştie să facă discernamânt dintre valoare şi non-valoare să aibă gândul mereu aplecat spre tradiţiile noastre frumoase cu dorinţa menţinerii lor peste ani şi ani.

Teodora Suciu: “Varvigenii păstrează şi astăzi unele obiceiuri şi tradiţii şi ţin foarte mult la păstrarea şi promovarea folclorului”

Data: 04.10.07

De: A consemnat Mihai Teodor Naşca

Teodora Suciu s-a născut acum aproape 20 de ani, pe 7 aprilie în Subcetate, judeţul Harghita. Talentul spune că l-a moştenit de la mama sa, iar oameni de bine care să o sprijine de-a lungul anilor s-au găsit. Dovadă este şi faptul că a reuşit să se facă cunoscută nu numai în Zona Topliţei ci şi la nivel naţional prin intermediul concursului “Tezaur folcloric – Moştenitorii”, pe care l-a câştigat în primăvara anului 2006. Atât trâmbiţata promovare a Teodorei nu s-a petrecut deocamdată, însă aceasta nu se dă bătută şi spune că va încerca să răzbească în acest domeniu. Studiază muzica populară alături de profesoara Dorina Oprea şi a avut norocul să fie cooptată la Ansamblul “Şireagul” din Tîrgu Mureş. A reuşit să editeze alături de alţi tineri interpreţi harghiteni, un album pe care se află trei piese.

Rep: Teodora Suciu vii dintr-o zonă frumoasă a judeţului Harghita… Subcetate
Teodora Suciu:  Sunt mândră că reprezint această zonă. Comuna mea natală este situată pe Valea Mureşului Superior. Un loc în care oamenii sunt inimoşi, se ajută unii pe alţii la nevoi şi  bineînţeles sunt harnici. Varvigenii se laudă cu costumele lor populare  pe care le poartă în zilele de sărbătoare. Termenul de “varvigi” vine de la  numele localităţii Subcetate,  pe care maghiarii din împrejurimi au numit-o “varhegy”, fiind prima comună românească de lângă un grup de localităţi ungureşti. Astfel comuna Subcetate mai este numită şi Varviz, iar locuitorii, varvigeni. În ceea ce priveşte numele de Subcetate, tradiţia aminteşte  de existenţa unei  cetăţi  pe dealul din preajma localităţii, pe Coasta Rusului. Se spune că ar fi existat până odinioară bolovani dintr-un străvechi zid de cetate, ale cărui pietre  mai târziu au fost folosite de localnici în fundaţiile caselor.
Rep: Localnicii mai păstrează tradiţiile?
Teodora Suciu:  Varvigenii păstrează şi astăzi unele obiceiuri şi tradiţii şi ţin foarte mult la păstrarea şi promovarea folclorului. Drept urmare, în fiecare vară, Casa de Cultură şi Primăria comunei Subcetate organizează un festival. Concurs pentru copii şi tineret “Pe plaiurile Vărvigiului”, unde participă concurenţi din toate zonele ţării. Vreau să amintesc câţiva interpreţi şi câteva ansambluri de la noi din zonă: Livia Harpa, Carmen Antal, Alexandru Oltean, Marilena Trifan, Dragomir Raita, Cornelia Natea  şi ansamblurile “Rapsodia Călimanilor” din Topliţa şi “Rapsozii Vărvigiului” din Subcetate.
Rep: Când şi cum ai început să cânţi ?
Teodora Suciu: Am început să cânt încă de la grădiniţă, însă cel care m-a descoperit din punct de vedere artistic este domnul profesor Karol Stoica. Dânsul m-a chemat în corul şcolii alături de care am participat la  diverse spectacole. Eram în clasa a II-a  când am participat la primul concurs de muzică populară “Festivalul Varvigiului”, unde am obţinut locul III. Primul cântec pe care l-am cântat pe o scenă adevărată a fost “Mânios badea-i de-aseară” şi cred că am fost destul de apreciată. Din 1998 am participat la fiecare ediţie a festivalului, cu excepţia celei din 2001, anul în care a murit tatăl meu, chiar înainte de festival.
Rep: Ai câştigat premii în urma concursurilor ?
Teodora Suciu: Am participat la diverse  spectacole, festivaluri şi concursuri  de folclor obţinând numeroase premii. Deşi la două dintre acestea am primit doar diplome de participare  ştiu că participarea este mai importantă  deoarece câştigi experienţă, te obişnuieşti cu scena şi sunt paşi importanţi în cariera muzicală. De-a lungul timpului am obţinut mai multe premii printre care: locul II la Festivalul “Pe plaiurile Varvigiului”, în anul 2000, locul I, la acelaşi festival, doi ani mai târziu, locul I la Festivalul “Prezent Lyceum – Jelen” –Tîrgu Mureş 2004, locul III, la Festivalul “Cântecele Oltului” din Călimăneşti în  2005, marele premiul la Festivalul “Pe plaiurile Varvigiului”, în 2006 sau locul I la concursul “Tezaur folcloric – Moştenitorii” – Tîrgu Mureş 2006.
Rep: Ai desemnată “moştenitoare” la Tezaur Folcloric ce s-a mai întâmplat după ?
Teodora Suciu: După ce în 26 aprilie 2006 am devenit “moştenitoare” a concursului Tezaur Folcloric mi s-a spus că  voi fi chemată ca participantă la diferite concursuri, practic voi fi promovată  însă o spun cu mare regret că nu s-a întâmplat acest lucru. De atunci a mai participat la concursuri însă nici unul nu a avut legătură cu “Moştenitorii” şi am apărut la televiziunea Favorit TVR, DDTV şi TTM.
Rep: Ce ai reuşit să editezi până acum ?
Teodora Suciu: În  iulie 2006, în cadrul Festivalului “Pe plaiurile Varvigiului” a avut loc lansarea CD-ului “Itinerarii Folclorice Harghitene”, în care apar eu, împreună cu alţi cinci tineri  talentaţi din Harghita, fiecare dintre noi interpretând câte trei melodii. Ca şi coordonator l-am avut pe domnul Viorel Ciubâcă, redactor fiind Dumitru Buzoianu.
Rep: De unde  îţi culegi cântecele şi costumele ?
Teodora Suciu: Atât cântecele cât şi costumele  mi le culeg în special din comuna natală, de la bătrânii satului şi bineînţeles din Zona Topliţei. Multe persoane care văd costumele populare pe care le poartă  varvigenii şi cei din satele apropiate  spun că portul nostru popular  pare a fi  din Moldova  deşi suntem ardeleni. Acest lucru se explică datorită transhumanţei şi întreţinerii legăturilor moldo-transilvane.
Rep: Ce alte zone etnofolclorice preferi ?
Teodora Suciu: Iubesc în primul rând muzica ardelenească, dar îmi face deosebită plăcere  să ascult şi să fredonez piese din orice zonă etnofolclorică. Ca interpreţi îi admir pe toţi  cei care respectă muzica populară, păstrează autenticitatea şi o transmit urmaşilor aşa cum este ea şi cum o cântau strămoşii noştri.
Rep: Cui crezi tu că ar trebui să îi mulţumeşti pentru binefacerile făcute ?
Teodora Suciu: Doresc să îi mulţumesc în primul rând mamei mele, căreia îi moştenesc talentul, pentru tot ce a făcut pentru mine, profesorilor şi tuturor celor care  m-au ajutat şi m-au încurajat şi m-au susţinut ori de câte ori am avut nevoie, iar dacă i-am dezamăgit  vreodată îi rog să mă ierte şi le promit că voi face tot ceea ce îmi stă în putinţă pentru a-i face să se bucure alături de mine.
Rep: Un gând adresat mureşenilor, cititorilor noştri.
Teodora Suciu: Mureşenilor le doresc multă sănătate, putere de muncă. Sper să fie alături de toţi interpreţii de muzică populară şi să încurajeze tinerele talente şi bineînţeles să trăiască cu folclorul în suflet.

Dorina Grad: “vreau sa cred ca traditiile poporului român nu se vor pierde niciodata”

Interviu publicat in 09.08.2007

De: Mihai Teodor Nasca

Interpreta de muzica populara, Dorina Grad s-a nascut în orasul Beclean, judetul Bistrita Nasaud, însa a crescut si copilarit la Dej, judetul Cluj. Cariera artistica si-a început-o la Ansamblul de amatori “Somesana” a Casei Municipale de Cultura din Dej, ca solista si dansatoare.

La început a fost sprijinita de profesorul Tiberiu Morariu. A participat a numeroase festivaluri precum cel de la Caracal, Slatina, Amara, Sibiu, Reghin, dar si Festivalul “Maria Tanase”, unde a obtinut premiul II. Primele înregistrari le-a facut la Radio Tîrgu Mures si Radio Bucuresti. Obtine în 1993 nota maxima acordata în cadrul emisiunii “Topul Tinerilor Interpreti”. Din 1990 este solista a Ansamblului “Muresul” din Tîrgu Mures, iar de-a lungul timpul a efectuat mai multe turnee în strainatate: Ucraina, Turcia, Ungaria, Italia, Franta. A editat pâna în prezent trei albume personale si unul alaturi de colegele de la ansamblu.

Rep: Dorina Grad, lumea satului naste de multe ori talente nepretuite. Ce talente crezi ca ascunde sufletul taranului român ?
Dorina Grad: Cu toate ca nu am avut privilegiul de a ma fi nascut la tara, cea mai frumoasa parte a copilariei mele am petrecut-o acolo. Toate vacantele de vara si iarna le-am petrecut la Malut, un satuc în care s-a nascut si mama mea, de lânga orasul Beclean, judetul Bistrita Nasaud. Am fost foarte aproape de sufletul taranului român. Acesta este înzestrat sa stie sa fie om, de a-i respecta si iubi pe cei din jur, de a-si oferi sufletul si ajutorul atunci când e nevoie de el si de a-si cânta toate trairile. Taranul român mai ascunde si talentul de a cânta.
Rep: Ce amintiri ai din perioada copilariei ?
Dorina Grad: Amintirile din perioada copilariei sunt dupa parerea mea cele mai frumoase amintiri din viata unui om. Nu stiam foarte bine sa vorbesc, dar zicea mama mea, cântam toata ziua prin casa. Cântecul meu preferat era atunci “M-am suit în dealul Clujului”. Mama si tata cânta foarte frumos, iar la noi în casa se asculta si se cânta foarte multa muzica populara. Apoi dupa ce am mers la scoala am început si eu sa cochetez cu muzica usoara, pe care o cântam si la serbarile scolare. La noi în casa era o armonie deosebita. Eu mai am un frate cu câtiva ani mai mic ca mine si îmi amintesc cum încercam sa fiu foarte autoritara cu el în lipsa parintilor. Îmi amintesc cu drag perioada în care cântam muzica folk, împreuna cu fratele meu. Sunt doar câteva dintre amintirile copilariei mele.
Rep: Daca ar fi sa retraiesti o perioada din viata ta la care te-ai întoarce ?
Dorina Grad: M-as întoarce cu drag la anii copilariei, când nu aveam nici o grija. Acei ani frumosi când, în vacanta la tara fiind, mergeam la cules de cirese, la strâns de buruieni pentru animale împreuna cu verisorii mei, când mergeam la scaldat în Somes, împreuna cu copii de vârsta mea, când cântam de rasuna ulita în dudul de la poarta matusii sau în vacantele de iarna când umblam cu verisorii mei si alti copii de vârsta noastra la colindat din casa în casa si primeam colacei, mere si nuci.
Rep: Traditiile se pierd cu totul sau îsi pierd din valoare. Care dintre traditii ti-a ramas cel mai aproape de suflet, o traditie adusa din zona în care ai copilarit, respectiv cea a Becleanului ?
Dorina Grad: Îmi place si vreau sa cred ca traditiile poporului român nu se vor pierde niciodata pentru ca ne reprezinta ca natiune si este cartea noastra de vizita, oriunde în lumea asta. Si când spun acest lucru ma refer la obiceiurile, costumele, cântecele si jocurile populare, pe care le pastram toti cei ce slujim folclorului românesc. Nu-si vor pierde din valoare niciodata daca sunt expuse asa cum sunt culese, de acolo de la radacini. Ca traditie, mi-a ramas la suflet, pe lânga nunta de pe Somes, care este cunoscuta de multi, cu stegari, sau chematori, cu datul gainii, cu jucatul miresei pe bani, un alt obicei dragut, ce mi-a ramas întiparit în minte de când eram copil este Noaptea Anului Nou la Malut. Tinerii feciori urca pe un deal cu o roata de caruta, pun fân pe ea si apoi încep sa striga ca cutare fata dintr-o anumita familie umbla cu feciorul lui cutare familie. Strigatele feciorilor se aud din deal în tot satul. Dar pe lânga acele perechi strigate peste sat, care urmeaza sa se casatoreasca  se mai striga în gluma si perechi mai deocheate, spre amuzamentul satului, apoi se aprinde fânul de pe roata si i se da acesteia drumul în vale. Se schimba portile fetelor si se duc la baiatul cu care a fost strigata si invers, iar în ziua de Anul Nou, parintii fetelor încep sa-si caute portile. Este foarte amuzant…
Rep: Esti de ceva vreme mureseanca. Cum au primit muresenii cântecele aduse de tine din zona Dejului si a Becleanului ?
Dorina Grad: Sunt solista a Ansamblului Profesionist “Muresul” din Tîrgu Mures de 16 ani. Marturisesc ca la început mi-a fost foarte greu ma simteam straina si singura. Încet, încet m-am integrat destul de bine în colectiv, având foarte multe spectacole, apoi înregistrari, aparitii la diferite posturi de televiziune si radio. Am început sa fiu un nume cunoscut de catre târgumureseni si cântecele primite cu drag si cu multe aplauze m-au facut sa ma simt din ce în ce mai aproape de iubitorii de folclor din zona.
Rep: Spune-ne câteva cuvinte despre ansamblul în care activezi si despre aparitiile discografice.
Dorina Grad: Dupa cum spuneam m-am integrat destul de bine în acest colectiv al Ansamblului Artistic Profesionist “Muresul” din Tîrgu Mures cu care am efectuat foarte multe turnee si spectacole  de pe urma carora am avut doar satisfactii.  Palmaresul meu este însa destul de modest, din motive obiective. Astfel, am editat doua compact discuri si o caseta cu folclor, romante si cântece de petrecere, un CD si o caseta de colinde si un CD si o caseta de colinde împreuna cu colegele mele Emilia Lates, Leontina Pop si Dorina Oprea. Sper ca în curând sa realizez ceea ce mi-am propus si anume un album cu romante si cântece de petrecere si unul strict cu folclor. Deviza mea este putin si de calitate. Anul acesta sarbatorim 50 de ani de activitate neîntrerupta a Ansamblului “Muresul”si se lucreaza intens în acest sens, la acestea adaugându-se si spectacolele pe care le avem de sustinut, acolo unde suntem solicitati.
Rep: Ai vreun model în acest domeniu al folclorului ? Ce alte zone etnofolclorice  mai preferi ?
Dorina Grad: Modele mi-au fost toti acei solisti care au pastrat traditia, costumul si cântecul popular, nealterat, indiferent de zona  din care provin. Parerea mea este ca toate zonele etnofolclorice ale tarii au cântece, jocuri si obiceiuri populare extraordinare. Folclorul este cartea noastra de vizita peste tot în lumea asta.
A consemnat Mihai Teodor Nasca

O familie populară: Narcisa şi Teodor Ţogorean

Interviu publicat in  23.08.07

A consemnat Mihai Teodor Naşca

Reprezentanţi ai zonei etnofolclorice Câmpia Transilvană, soţii Narcisa şi Teodor Ţogorean aduc publicului iubitor de folclor, un mănunchi de doruri, aşezate de-a lungul timpului pe mai multe albume. Şi-au cules repertoriul cu multă grijă şi mai ales supraveghere şi după ani mulţi de muncă şi-au găsit un loc al lor pe scena folclorului mureşean. Nu numai cântările din Răzoare sau Voiniceni, localităţile natale ale soliştilor se regăsesc în repertoriul lor, ci şi o serie de cântece culese din Câmpie.

Rep: Ce v-a apropiat: cântecul sau dragostea pentru folclor?
Teodor: Aş putea spune că în aceeaşi măsură ne-a apropiat atât cântecul cât şi dragostea pentru folclor. De mic copil am îndrăgit cântecul popular şi cântecul de la strana bisericii. Mama, Emilia Ţogorean din Răzoare a fost cea care mi-a îndrumat paşii spre biserica din satul natal, unde am cântat pentru prima dată cântecele religioase, pe care în anul 2004 am reuşit să le adun într-un album de pricesne intitulat “Dor de Dumnezeu”.
Narcisa: Eu cred că ne-a apropiat cântecul religios. Şi eu am început să cânt în corul bisericii din Voiniceni şi abia după terminarea şcolii populare de arte am cântat mai des folclor. Cântecul popular este cel care ne-a unit vocile şi destinele pornind împreună pe drumul vieţii şi al cântecului. Am avut marea bucurie de a ne cunoaşte la un spectacol de 8 Martie şi am făcut cunoştinţă chiar pe scenă la o repetiţie şi mă bucur că “am rămas împreună pe scenă”. Dragostea pentru folclor ne-a îndrumat paşii deopotrivă spre Şcoala populară de arte, secţia canto popular, pentru a ne desăvârşi cunoştinţele în acest domeniu. Sub îndrumarea doamnei profesoare Dorina Oprea am reuşit să imprimăm primul album de folclor “Dor de mamă” în anul 2005 şi albumul de selecţii “Solişti şi cântece din Ardeal”. În luna decembrie  lansăm primul nostru album de colinde “Dor de colind” şi în prezent lucrăm la înregistrarea unui album de pricesne în duet.
Rep: Prezentaţi-vă în câteva cuvinte.
Teodor: Sunt fiul lui Teodor şi Emilia Ţogorean din satul Răzoare, comuna Miheşu de Câmpie. M-am născut într-un neam de oameni cu voce cântată frumos (amintesc aici pe bunicii din partea mamei Velcherean Vasile şi Maria din Văleni – Pogăceaua şi toţi fraţii mamei care au fost şi sunt cântăreţi de strană, preoţi şi profesori de muzică de la care m-am inspirat în cântecul meu şi cărora le port recunoştinţă. Cântăm cântece din zona de cîmpie.
Narcisa: Sunt fiica lui Ioan şi Maria Vaida din Voiniceni. Atât eu cât şi surorile mele Bianca, Corina şi fratele Neluţu am moştenit vocea frumoasă a tatălui nostru, născut în localitatea Fânaţe şi a bunicii din partea mamei, Ana Husar din Voiniceni, care şi acum la vârsta de 83 de ani ne impresionează cu cântecele vechi cântate demult în şezători.
Rep: Costumele populare dau autenticitate. De unde vi le-aţi procurat?
Narcisa: Sunt mândră că purtăm costumele populare ale bunicilor mei din partea mamei. Sunt costume specifice localităţii Voiniceni ţesute pe pânză albă cu fir negru. Sunt foarte vechi şi au fost purtate cu mândrie de bunicul Dumitru şi bunica Ana în zilele de sărbători la biserică şi la jocul satului.
Rep: Care credeţi că este momentul care puteţi spune că  v-a  propulsat şi ati  ajuns  astfel cunoscuţi?
Teodor: Cea mai mare bucurie a mea a fost în data de 15 august 2005 când am fost invitat să înregistrez coloana sonoră a filmului francez Zingarina, regizor Tony Gatliff, cu priceasna “Iartă-mă” de pe albumul “Dor de Dumnezeu”. Spectacolele în care am fost invitaţi de Dumitru Buzoianu ne-au făcut cunoscuţi şi în alte judeţe.
Narcisa: Primele mele înregistrări cu pricesne au fost difuzate de postul de Radio Tîrgu Mureş, iar primele filmări cu pricesne şi colinde le-am realizat la postul de televiziune Antena 1 Tîrgu Mureş pentru emisiunea “La izvor de cânt şi joc”, realizator Dorina Oprea.
Rep: De unde vă culegeţi melodiile şi versurile populare ? “Zestrea” cui o aduceţi pe scenă ?
Narcisa: În decursul a trei ani am colindat satele transilvane şi am cules cântece de la bătrânii satului. O parte piesele de pe albumul “Dor de mamă” le-am cules de la unchiul Velcherean Ioan, profesor de muzică în Rîciu, de la bunica Ana Husar din Voiniceni.
Rep: Cine v-a îndrumat în ale cântecului?
Teodor: Mentorii mei în ale cântecului bisericesc au fost preotul Ilie Belean de la Cipău, unchiul Viorel Velcherean, preot în Sîncraiul de Mureş, plecat la cele veşnice; preotul Vasile Şopterean din Berghia, preot Valentin Berbecar de la Biserica de Piatră din Tîrgu Mureş  şi de asemenea unchiul Velcherean Ioan, profesor de muzică în Rîciu, profesor Dorina Oprea; realizator de emisiuni la Radio Televiziunea Cluj Napoca, Dumitru Buzoianu şi Sergiu Vitalian Vaida; redactori Radio Tîrgu Mureş, Letiţia Brădeanu şi Maria Costea Lirca.
Narcisa: Am cântat pentru prima dată un cântec popular în clasa a IV-a pe scena Căminului Cultural din Voiniceni, îndrumată fiind de d-na învăţătoare Ana Turcu, cea care a insistat să urmez cursurile unei şcoli de muzică. Din clasa  a V-a am cântat în corul Bisericii ortodoxe din Voiniceni, sub îndrumarea preotului Valentin Berbecar. Am cântat pricesne împreună cu surorile mele Bianca şi Corina, iar în 1997 am înregistrat pricesne la Radio Tîrgu Mureş sub îndrumarea redactorului Letiţia Brădeanu şi a părintelui Valentin Berbecar (în prezent preot la Biserica de Piatră din Tg. Mureş). După terminarea facultăţii de inginerie m-am angajat la Consiliul Judeţean Mureş în 1997 şi simţeam nevoia să-mi umplu timpul liber cu ceva frumos şi totodată folositor. Dragostea de folclor m-a făcut să urmez sfatul fostei mele învăţătoare şi am început cursurile de canto popular la Şcoala Populară de Arte din Tîrgu Mureş, unde am întâlnit un om deosebit, pe d-na profesoară Dorina Oprea.
Rep:  Cântaţi doar  zona de Câmpie sau vă plac  şi alte zone etnofolclorice?
Narcisa: Am înregistrat pe albumul nostru doar cântece din zona de câmpie, dar ori de câte ori suntem solicitaţi cântăm şi cântece din alte zone folclorice.
Rep:  Povestiţi-mi un obicei care v-a rămas în suflet.
Narcisa: Port cu mare drag în suflet amintirea Crăciunului din copilărie şi apoi din adolescenţă. În localitatea Voiniceni există obiceiul, care spre bucuria noastră încă se mai păstrează, acela al “rândurilor de feciori” care duc colindul  pe la casele fetelor în noaptea de Ajun a Crăciunului. Încă de la începutul Postului Crăciunului băieţii satului se adună pe grupe de vârste (numite rânduri) şi învaţă colindul specific vârstei lor. “Rândul mare”, adică cei mai în vârstă dintre tinerii necăsătoriţi învaţă un colind specific satului Voiniceni numit “Fericea Mare”, cei mai mici învaţă “Fericea Mică”… În ajunul Crăciunului “rândurile de feciori”, frumos îmbrăcaţi în costume populare şi cu căciulile de miel împodobite cu brad şi fir sclipitor, încep colindul de la casa preotului după care până dimineaţa colindă pe la casele fetelor de vârsta lor. Dimineaţa, toţi tinerii, fete şi băieţi se duc la biserică la Sfânta Liturghie.

Oana Bogdana Pop:”De câte ori îmbrac costumul popular mă întorc în timpuri străvechi”

Interviu publicat in  19.07.07

Tânăra solistă de muzică populară, Oana Bogdana Pop, la cei 14 ani ai săi se poate lăuda cu destul de multe reuşite în plan artistic: albume editate, emisiuni radio-tv dar şi diverse apariţii în presă. Provenită din localitatea Dîmbu, comuna Sînpetru de Cîmpie, Oana Bogdana Pop aduce cu ea cântecul de pe Câmpie, adunat până acum pe două materiale. Repertorul personal cuprinde peste 30 de piese, iar în ceea ce priveşte numărul de costume populare, acestea sunt în număr de peste 20. Îi place să se laude cu oamenii dintre care a răsărit şi ţinteşte spre succese. Cântecele sale exprimă pe lângă bucuria de a trăi şi modul de viaţă tipic ţăranului de pe Câmpia mureşeană. Îi place muzica din Banat, iar pentru repertoriul propriu a adunat cântece din zona Sînpetrului, Luduş, Iernut şi Sărmaşu. Este un nume care promite şi merită să-i vedem evoluţia în timp.

This slideshow requires JavaScript.

Rep: Unde se simte Oana Bogdana Pop “acasă” şi cum ai putea să caracterizezi locurile de unde provii ?
Oana Bogdana Pop: Unde aş putea să mă simt mai bine decât la mama acasă, în  satul Dîmbu, comuna Sînpetru de Cîmpie. Acasă, unde, de primăvara de când înfloresc ghioceii, de lângă gard, până toamna târziu, când rămân doar tufele de crizanteme, grădina noastră este plină de flori, de toate tipurile şi culorile. Dacă veţi trece prin satul nostru vreodată veţi putea observa gospodării frumoase, curţi curate, deoarece dâmbenii noştri sunt foarte harnici. Mai trist este faptul că satul nu mai este cum era odată, aşa cum îmi povestesc mie femeile mai în vârstă. Au dispărut jocurile populare şi multe alte obiceiuri şi datini, unde tinerii şi sătenii aveau posibilitatea de a se întâlni. Astăzi se întâlnesc doar la biserică, iar alţii în cele două-trei bar-uri care există în localitate.
Rep: Ai început să cânţi foarte devreme. Cine ţi-a deschis apetitul pentru muzica populară ?
Oana Bogdana Pop: Primul concurs la care am participat a fost la Năsăud, aveam atunci nouă ani şi am luat şi o menţiune. Apetitul pentru muzica populară, cum spuneţi dumneavoastră, cred că mi l-a deschis mama, care iubeşte mult muzica populară, iar ea ascultă doar muzică populară.
Rep: Reprezinţi Zona de Cîmpie a judeţului Mureş. De unde şi de la cine îţi culegi cântecele ?
Oana Bogdana Pop: Da. Provin din Zona de Cîmpie, dar asta nu este întotdeauna în avantajul meu, deoarece muzica din Cîmpie este mai lentă, în special purtatele. Acest gen muzical este înţeles şi ajunge mai repede la suflet, doar la noi cei din Câmpie. Sigur este apreciat şi de către specialiştii în domeniu. Îmi culeg versurile de la oamenii mai în vârstă din localităţile noastre din Cîmpie, versuri care apoi au fost adaptate pentru vârsta mea, însă am apelat şi la culegerile de folclor şi poeziile populare. Primul cântec pe care l-am înregistrat a fost cules de la “Nana” din Sînpetru de Cîmpie, “Păsăruică, cuc frumos”, cântec care mi-a adus şi două premii I.
Rep: Eşti, aşadar o tânără continuatoare a cântecelor aduse din Sînpetru de Alexandru Costea…
Oana Bogdana Pop: Îmi pare rău că nu vă pot spune nimic despre Alexandru Costea, deoarece nu-l cunosc şi nu îi cunosc nici repertoriu. Aş fi încântată să-l cunosc şi să preiau o parte din cântecele domnului Costea. Bineînţeles dacă dânsul ar fi de acord.
Rep: Cu ce te poţi lăuda din punct de vedere artistic ?
Oana Bogdana Pop: Trebuie să vă spun că la 11 ani am lansat primul meu album, “Româneşte, joc frumos”, care conţine 16 piese de joc, culese din zona Sînpetrului, Sărmaşu, Luduş şi Iernut. De  curând a apărut cel de-al doilea CD,  inspirat tot din folclorul specific Zonei de Cîmpie. Am participat la peste 27 de festivaluri concurs, de unde am adus 22 de premii şi la două festivaluri în Italia, alături de Ansamblul “Ardealul” din Luduş şi în Bulgaria cu unul dintre ansamblurile Societăţii “Mioriţa”. În luna mai anul trecut am participat la “Muguri de tezaur”, în cadrul emisiunii “Tezaur Folcloric”, iar în 22 octombrie am luat locul I, la Festivalul “Tinere Talente” din Gherla.
Rep: Ce alte zone etno-folclorice îţi plac ?
Oana Bogdana Pop: Îmi place foarte mult Banatul şi mi-ar plăcea să am voie să cânt şi eu măcar o doină bănăţeană. Mai târziu o să îmi caut un drăguţ în Banat şi poate reuşesc…
Rep: Spune-ne câteva lucruri despre costumul popular.
Oana Bogdana Pop: Am peste 20 de costume. O parte sunt cumpărate altele primite din sat, iar o parte confecţionate de “liuca” Fironica, care este foarte pricepută la ţesut în război şi cusături pe pânză şi postav. La noi în zonă predomină culorile alb şi negru precum şi firul de arnici galben. De câte ori îmbrac costumul popular mă întorc în timpul celor care au trăit cu mulţi ani în urmă, exact aşa cum sunt amintirile bunicii mele şi a altor femei trecute de 80 de ani. Se întreceau care să îşi facă costum mai frumos, lucrau pe ascuns să nu le fure modelul alte fete. Când sunt îmbrăcată în cătrinţă cred că port o parte din sufletul satului meu.
Rep: Ai vreun model în viaţă ?
Oana Bogdana Pop:  Nu vreau să copiez pe nimeni. Poate că trebuie să îi mulţumesc unei soliste care mi-a spus atunci când aveam 9 ani şi am filmat două cântece din repertoriul ei: “Bogdana, acum trebuie să îţi faci repertoriul tău!”. Repertoriul meu conţine acum 34 de piese.
Rep: Ce obicei tradiţional ai văzut şi ţi-a rămas în minte ?
Oana Bogdana Pop: Am văzut obiceiul de nuntă la “Zilele Oraşului Sărmaşu”, în 2003, prezentat de către Ansamblul folcloric “Glasul Cîmpiei” din Sărmaşu. Eram şi eu solistă la acest ansamblu, iar în cadrul obiceiului eram “soră de mireasă”. M-a impresionat mult colăcarii pe cai, carul cu zestrea, “ciuitul la zestre”, jocul steagului, dusul găinii sau primirea miresei de către soacră. Două fragmente din obiceiul de nuntă se regăsesc şi în repertoriul meu: jocul steagului şi găina.
Rep: Un gând adresat mureşenilor.
Oana Bogdana Pop: Mureşenilor le doresc multă sănătate!
A consemnat Mihai Naşca

Marinela Zegrean Istici: “ Pe cebeni, credinţa, munca şi cântecul popular îi ţine uniţi ”

A consemnat Mihai Teodor Naşca- decembrie 2007

Marinela Zegrean Istici se poate considera o norocoasă. O artistă complexă şi completă care a ştiut să împletească într-un mod armonios şi bucuria, dragostea, amarul şi înstrăinarea. Descendentă a unei familii în care muzica populară a fost pusă la loc de cinste, Marinela, fata mândră din Ceaba a făcut cunoscut acest mic sătuc de la interferenţa judeţelor Mureş, Cluj şi Bistriţa Năsăud. De curând a cooptat-o în muzica populară şi pe Adolfina, sora mai mică, cu care a şi imprimat un album. În cântecele Marinelei Zegrean treci prin toate stările pe care ţăranul român le posedă, închizând într-un mod unic o lume, departe de cea dezlănţuită, şi în care sufletul tresaltă. Altruistă din fire, învăţătoarea Marinela Istici oferă din bogăţia folclorului şi celor mai tineri care vin din urmă şi de care este foarte mândră. Vă invit să cunoaşteţi crâmpeie din viaţa artistei.

This slideshow requires JavaScript.

 

Rep: Pentru fiecare dintre noi există un început, un loc fără pereche pe care îl numim acasă. Pentru Marinela Zegrean Istici unde se află acest loc ?
Marinela Zegrean Istici: M-am născut în toamna anului 1965, în satul Ceaba, comuna Sînmărtin, judeţul Cluj. Satul natal este situat în căldarea unei văi, în zona de interferenţă a judeţelor Cluj, Bistriţa Năsăud şi Mureş. Nici în ziua de azi nu merge autobuzul permanent până în sat, ci doar lunea când e piaţă la Gherla şi la sfârşit de săptămână. Lipsa contactelor dese cu mediul orăşenesc a fost şi este un privilegiu pentru noi “zăgrenii”, cei care suntem mesagerii cântecului popular  autentic din Ceaba şi zonele din împrejurimile Gherlei. Pe cebeni, credinţa, munca şi cântecul popular îi ţine uniţi.
Rep: Sunteţi dăscăliţă şi le transmiteţi şi copiilor valorile tradiţionale.
M.Z.I.: Păstrându-se nealterate perlele folclorului adevărat din Ceaba am reuşit să culeg şi să am în repertoriu cântece cu tematici diferite dar şi colinde extraordinar de vechi pe care le-am învăţat şi le duc mai departe membrii Grupului folcloric de copii “Zestrea” al Liceului Teoretic “Ana Ipătescu” din Gherla, unde sunt învăţătoare din 1984, şi al Casei Municipale de Cultură, unde soţul meu, Constantin Istici este referent. Noi ne ocupăm de acest grup cu ardoare, cu pasiune multă, investind astfel mult suflet, iar recompensele sunt întotdeauna cele morale   nicidecum cele materiale. În acest an împlinim 15 ani de activitate.
Rep: Să revenim la începuturi. Cum s-a dezvoltat muzica populară în sufletul Marinelei Zegrean ?
M.Z.I.: Aş putea spune că m-am născut cu muzica înlăuntrul meu. Părinţii mei, Aurelia şi Mihai Zegrean spun şi azi că “plângeam foarte frumos”, când eram mică. Apoi în grădiniţă şi la clasele primare, cât am locuit în Ceaba eram nelipsită de la toate programele artistice, care nu erau puţine la număr. La vârsta de 10 ani am fost înregistrată cu melodia “Io-s fată de al Ceaba” de către prof. dr. la Academia de Muzică din Bucureşti, Gheorghe Oprea, care se afla atunci la cules de folclor în zonă. Surpriza a fost nemaipomenită la lansarea primului volum “Am un drăguţ cât un ied”, în 1998, când domnul profesor mi-a creat o surpriză nemaipomenită, “cadorisindu-mă”  cu banda înregistrată atunci, în urmă cu 23 de ani.
Rep: Cred că formarea ca şi artist nu a fost nelipsită de sprijin dat fiind faptul că Zăgrenii sunt recunoscuţi în domeniu.
M.Z.I.: Un mare sprijin în formarea repertoriul personal l-am avut din partea familiei mele: tata Mihai, ceteraş vestit al zonei, mama care are o voce deosebită şi care mi-a încredinţat multe melodii populare  şi colinde, apoi fraţii tatălui meu, Ion şi Grigore Zegrean, care şi-au alcătuit un repertoriu propriu dar au avut grijă să îmi ofere şi mie destule melodii. În 2006, am înregistrat şase piese cu sora mea Adolfina Zegrean Rotar: cântece de nuntă, dragoste şi dor, de înstrăinare şi chiar două melodii cu text satiric, acestea fiind transmise de mama şi de tata. N-am epuizat acest subiect deoarece trebuie să-l amintesc pe soţul meu, Constantin Istici, naist, de origine din Dolj şi cel care ne urmează şi ne duce cu cinste mai departe cântecele noastre este fiul nostru Rareş Cristian, care acum are 17 ani. În familia noastră, marea familie a Zăgrenilor se cântă şi se joacă cu mult drag dar fiecare dintre noi are o profesie, pe care şi-a dorit-o, îmbinând uşor munca şi voia bună; calitatea este primordială în tot ceea ce facem. În timpul liber eu soţul şi fiul meu căutăm “informatori” în Zona Văii Someşului Mic şi astfel deţinem impresionante culegeri de melodii autentice  şi obiceiuri populare.
Rep: Aţi participat la multe concursuri de profil ?
M.Z.I.: Am participat la multe festivaluri ale cântecului popular, acestea fiind adevărate teste  de emotivitate, de valoare interpretativă şi repertorială. Să amintesc doar câteva premii: trofeul Festivalului de Folclor din Vaslui în 1985, laureată a Festivalului “Maria Tănase” din Craiova, 1994, trofeul Festivalului “Cântec transilvan” -  Baia Mare, 1993 sau câştigarea “Topului topurilor”, organizat de Radio Televiziunea Română în 1993.
Rep: Ce materiale aţi reuşit să imprimaţi până acum ?
M.Z.I.: În 1998 am editat “Am un drăguţ cât un ied”, patru ani mai târziu, “Dragu-mi-i jocul şi lumea”. Anul trecut am înregistrat împreună cu sora mea Adolfina Zegrean Rotar, albumul “Aşa-i jocul pă la şură”. Acompaniamentul este tradiţional realizat de Mihai şi Emil Zegrean  la vioară, Kalman Urszui, la braci şi Aladar Pusztai la gordună. În 2003 a apărut albumul “Naşterea Domnului nost”, cu colinde tradiţionale şi obiceiuri de Anul nou, pe care le-am imprimat cu grupul de atunci “Colindiţa”, actualmente “Zestrea”.
Rep: Îndrăgiţi şi alte zone folclorice ?
M.Z.I.: Îndrăgesc foarte mult aproape toate zonele folclorice din ţară dar trebuie să recunosc faptul că atunci când aud cântece de pe Valea Someşului, de pe Valea Mureşului, de pe Tîrnave, din Zona Bistriţei sau Sălajului vibrează toată fiinţa mea şi îmi produc trăiri lăuntrice extraordinare pe care îmi este nespus de greu să le descriu. Apoi îndrăgesc mult şi zona Banatului, a Olteniei, Munteniei, Moldovei, Dobrogei şi nu în ultimul rând Maramureşul, Oaşul şi zona Mehedinţiului. Îndrăgesc şi apreciez mulţi colegi de cântec, dar în acest moment şi nu numai mă gândesc la cei pe care i-am cunoscut foarte bine şi am colaborat în multe spectacole: Drăgan Muntean şi Liviu Vasilică, exemple “vii” în permanenţă pentru noi toţii. O perioadă îndelungată mi-a fost foarte greu să le ascult glasurile. Simţeam o durere care îmi sfâşia sufletul. Cu timpul m-am împăcat cu ideea că ei alături de alte voci mari, care au ajuns prea mari ca să rămână pe pământ, formează un extraordinar cor al îngerilor. N-au trăit degeaba şi au lăsat urmă pe pământ.
Rep: Lumea satului este cu totul deosebită.
M.Z.I.: Deşi mi-am petrecut doar primi 10 ani în satul Ceaba am rămas cu deprinderi extrem de bine formate  şi consolidate cum ar fi grădinăritul, prăşitul, strânsul fânului, seceratul. Şi acum îmi ajut părinţii la astfel de munci şi îmi face o reală plăcere. Lumea satului este o lume mirifică, o lume bogată în ciuda simplităţii  şi modestiei ţăranului român. Cebenii mei sunt atât de curaţi şi oneşti. Au o credinţă şi frică de Dumnezeu de neclintit.
Rep: Un gând pentru mureşeni, cititorii noştri.
M.Z.I.: Doresc tuturor mureşenilor multă sănătate, spor în toate, pace şi linişte, bucurii şi împliniri sufleteşti alături de cei dragi, satisfacţii profesionale şi de ce nu materiale. Le sugerez apoi să îşi facă timp pentru suflet, adică să asculte cât mai multă muzică populară adevărată deoarece fiecare melodie poate constitui o “doctorie”, iar doctoriile vindecă orice boală.

Ionuț Apătăchioaie

Dacă despre esențele tari se spune că se țin în sticluțe mici, ei bine probabil multe talente zac în oameni mai puțin cunoscuți. Necunoscuți pentru că nu dau din coate să se așeze în față, intrând cu obstinație  peste tot, considerând că totul li se cuvine și că acum e vremea lor. Pe Ionuț Apătăchioaie poate îl știți mai puțini, întrucât este unul dintre soliștii din tânara generație, dar care nu s-a născut și cu talentul  de a ieși în față, chiar dacă are ce spune. S-a născut în Hunedoara, iar dragostea de cântec o moștenește de la mama sa, iar unul dintre modelele sale a fos chiar Drăgan Muntean. Deși, după cum sună și numele de familie, Apătăchioaie, Ionuț nu este ardelean get-beget ci adoptat de  ardeleni, născut pe aceste plaiuri, tânărul interpret iubește cântecul popular pădurănesc și s-a aplecat asupra lui cu foarte multă seriozitate. Militar de carieră acum, la București, Ionuț a reușit la finele anului trecut să scoată pe piață primul său album intitulat Sunt fecior hunedorean. Albumul a fost înregistrat cu Grupul Instrumental Crai Nou din Alba Iulia   și produs de Ijac Music.

Rep:  Cărui loc îi spuneţi acasă şi de unde începe povestea cântecului popular?

Ionuț Apătăchioaie: Locul căruia îi spun acasă este locul natal, unde am copilărit şi am crescut adică Hunedoara. Povestea cântecului popular începe de când mă ştiu eu, pentru că de mic am ascultat muzică populară împreună cu mama, care este mare iubitoare de folclor, iar dragostea pentru acest gen de muzică, atât de frumos, am dobândit-o datorită ei.

Rep:  Care ar fi principalele trăsături care definesc cântecul zonei pe care o reprezentaţi?

Ionuț Apătăchioaie: Principala trăsătură care defineşte  cântecul pădurean  cred că este doina. Iniţial a fost principalul gen cântat, abia mai apoi apărând si cele ritmate.

Rep:  Cum a intrat muzica populară în sufletul dumneavoastră şi dacă a existat un model rtistic după care v-aţi ghidat?

Ionuț Apătăchioaie: Pot spune că muzica populară a pătruns uşor în sufletul meu, pentru că eu ascultam muzica populară de la naştere datorită mamei, care se lipea cu urechea de radio la auzul unei melodii îndrăgite. Interpretul care m-a fermecat prin glasul duios şi cald a fost Drăgan Muntean, care interpreta cu atâta frumuseţe doinele din zonă, precum şi cântecele propriu-zise şi am dorit să reuşesc măcar într-o mică măsură să alin sufelul ascultătorilor, aşa cum făcea şi face în continuare Drăgan.

Rep:  Cum vede interpretul de muzică populară satul românesc contemporan? Mai păstrează el tradiţiile care l-au definit?

Ionuț Apătăchioaie: Din ce am văzut eu mai sunt încă zone care se mândresc cu zestrea folclorică lăsată de înaintaşi şi chiar o duc mai departe. Eu sunt de părere că lumea a început să se întoarcă spre folclor chiar dacă în ziua de azi muzica este foarte diversă şi există multe genuri muzicale.

Rep:  Ale cui doruri le cântaţi? De unde v-aţi cules cântecele?

Ionuț Apătăchioaie: Eu prin cântecele pe care le-am ales pentru album am încercat să păstrez autenticul, astfel că nu am dorit să am cântece compuse ci culese, şi ele au fost culese de un rapsod pădurean pe nume Augustin Oană. Singurele mele intervenţii sunt la interpretare şi în unele cazuri la versuri. În cântece cânt dorul de persoana dragă, părinţi, bunici, fraţi, surori, într-un cuvânt dorul de cei dragi şi nu în ultimul rând de locul natal, natură. Doruri sunt multe…

Rep:  Cum priviţi promovarea folclorului, a autenticului în general?

Ionuț Apătăchioaie: În privinţa asta trebuie să spun ca sunt puţin dezamăgit de promovarea folclorului, pentru că nu mulţi sunt cei care mai pun preţ pe autentic, frumos și în general pe calitate. Numărul soliştilor a crescut foarte mult, de fapt la noi cine vrea poate să cânte, mai ales dacă deține și sprijinul financiar. Eu încerc totuşi  să fac lucruri de calitate care să placă ascultătorilor, sperând ca munca să fie apreciată.

Rep:  Vorbiţi-ne puţin despre activitatea artistică. Discuri editate dar şi spectacole şi înregistrări.

Ionuț Apătăchioaie: Eu de ceva vreme am dorit să editez un album, dar anul trecut în decembrie  am reuşit să îmi şi realizez dorinţa aceasta. Mai pot spune că am participat la numeroase concursuri în ţară aproape în toate zonele şi am avut bucuria să câştig multe permii şi menţiuni, cum de asemenea am avut plăcerea să nu câştig nimic, ci doar experienţa şi bucuria de a mă revedea cu prietenii şi colegii de cântec, colegi foarte talentaţi şi apreciaţi. Mă bucur că anul trecut, de exemplu, la festivalul de la Brăila am avut ocazia să fiu acompaniat de Orchestra ʺ Lăutariiʺ din Chişinău.

Rep:  Ce nu aţi face niciodată în muzica populară?

Ionuț Apătăchioaie: Lucrul pe care nu l-aş  face niciodată în muzica populară este acela de a renunţa la autentic, calitate şi nu aş renunţa la portul popular atât de frumos şi variat.

Rep:  Ce credeți că este folclorul? Cum l-ați defini în variantă proprie?

Ionuț Apătăchioaie: Eu cred că folclorul nostru reprezintă însumarea trăirilor noastre ca oameni, din timpurile de demult până astăzi, o moștenire fără egal lăsată de omul simplu de la țară din vremurile de demult, modul în care ţăranul şi-a exprimat trăirile şi stările sufleteşti de la bucurie până la tristețe. Oricum o definiţie a folclorului este probabil mult mai elaborată, eu nefiind un specialist etnomuzicolog.

Rep:  Ce credeţi că primează: versurile sau linia melodică?

Ionuț Apătăchioaie: În ceea ce mă priveşte am să spun că pentru mine primează linia melodică, deşi sunt amândouă foarte importante.

Rep:  Dați-mi exemple de cinci interpreți de muzica populară care vă vin în minte.

Ionuț Apătăchioaie: Drăgan Muntean, Mariana Deac, Mariana Anghel, Nineta Popa, Sofia Viocoveanca

Rep:  Adresaţi un gând cititorilor noştri mureşeni.

Ionuț Apătăchioaie: Eu doresc cititorilor ceea ce cred eu că este mai scump şi anume sănătate, bucurii cât mai multe şi să nu uite de comoara aceasta a noastră şi anume folclorul şi să prețuiască valorile pe care le avem. Eu sper să revin cât mai curând pe plaiurile mureşene pentru că sunt frumoase cu oameni faini.

A consemnat Mihai Teodor Nașca

 

Eugen Pistol: ʺ Folclorul este urma lăsată pe pământ de fiecare sat în parte. Totalitatea urmelor acestea formează folclorul! ʺ

Pentru Eugen Pistol, centrul Universului se află în Cheile Cibului, comuna Almașu Mare din județul Alba, chiar dacă venirea sa pe lume s-a produs în Deva, în 14 martie a anului 1960. Studiile muzicale încep prin clasa a patra și sunt continuate de-a lungul anilor. Urmează două facultăți, ambele de inginerie, prima la Petroșani – Universitatea Tehnică, cu specializarea minerit, iar a doua, Universitatea 1 Decembrie 1918 din Alba Iulia, unde studiază cadastrul. În 1983 câștigă la Tîrgu Mureș la Festivalul Artei și Creației Studențești, premiul III, la categoria muzică populară. Dorința tatălui său a fost ca Eugen să devină un bun instrumentist.  După câțiva ani de stagiatură la București se întoarce în Ardealul natal, la Orăștie, iar în perioada 1995-1997, urmează Școala Populară de Artă, după șapte ani de întrerupere în domeniul muzicii populare. Din 1997 și până în 2004 a reușit să editeze trei albume de folclor, un album cu colinde și altul cu muzică ușoară. Interpretul de muzică populară, Eugen Pistol cochetează și cu alte genuri muzicale, în special cu cea ușoară sau chiar jazz și spune că nu și-a dorit să facă din muzica populară, o carieră, ci a dorit ca prin muzica populară să păstreze o parte din universul tradițional, trăit și simțit la Cheile Cibului.

Rep: Atunci când valurile vieții sunt prea mari pentru noi, ne întoarcem acasă să ne încărcăm bateriile. Cărui loc din această lume îi spune acasă, Eugen Pistol?

Eugen Pistol: Sunt mai multe locuri, dar unul singur este acela care îmi redă energia și se numește Cheile Cibului, comuna Alamașu Mare (județul Alba n.r.). Acolo îmi am rădăcinile, acolo îmi recapăt tonusul și pot spune că în momentele de tristețe, în momentele de oboseală psihică, în momentele de răscruce din viața mea, acolo am fost. Am stânca mea, se numește Piatra Ursului și acolo am meditat, m-am recules și am stabilit comuniunea, cu natura mea, cu pământul meu și am revenit, refăcut.

Rep: A avut un rol important că te-ai născut în acel loc atât de special pentru tine?

Eugen Pistol:  Ca să fiu sincer, eu nu m-am născut în Cheile Cibului pentru că nu aveam medici. Mama a pierdut trei sarcini la naștere, iar eu sunt născut prin a doua cezariană. Mama m-a născut la Deva, care figurează drept locul nașterii pe certificatul de naștere, în Raionul Ilia, așa cum figura în anii 60.   Nu văd viața și lumea altfel decât prin ochii celui care a trăit, trăiește și va trăi la țară. Este o legătură care nu se poate rupe. Am umblat prin multe părți, am avut stagiatura la București, indiferent unde am umblat prin țară și ulterior în lume, totul se raporta la satul meu Cheile Cibului.   Nu mi-l puteam scoate din minte și până la urmă am reușit să revin la el.

Rep: Cum s-a produs întâlnirea cu muzica populară?

Eugen Pistol: Eu m-am trezit cu așa ceva. Eu am crescut braț la braț cu folclorul, am sorbit din cupa plină de folclor, de apă, de aer, de tot ce a fost în lumea satului. Satul fără folclor nu exista, așa era atunci și m-am pomenit cu folclorul. Am mers la școală, am studiat mai multe instrumente, am studiat și cântat mai multe genuri muzicale dar folclorul m-a urmărit permanent. Am făcut prelucrări de jazz pe teme de muzică populară, pentru că îmi place și jazz-ul.

Rep: Când a avut loc trecerea omului Eugen Pistol la interpretul Eugen Pistol?

Eugen Pistol: Eu nu sunt un profesionist. Sunt un truditor. Mi se pare că profesionistul s-a rupt de lumea satului. Eu sunt un truditor în lumea satului. Este cu totul altceva. Ca să fiu cinstit, apropierea cea mai puternică de folclor am simțit-o prin anul 1995, când domana mea (soția n.r.)  mi-a atras atenția că sufăr cam mult și ar fi cazul să mă ocup din nou de cântat, după o întrerupere de șapte ani, timp în care m-am căsătorit, mi-am făcut o familie, am revenit de la București.    De atunci am luat foarte în serios legătura cu glia strămoșească, în adevăratul sens al cuvântului, cu raiul meu de la Cheile Cibului, pentru că, poate e frumos în toată țara, dar ca acolo la mine, cu cele cinci mari stânci, care țin ca într-un căuș de palmă tot satul, nu este nicăieri în lume! E adevărat că la nouă ani am urcat pe scenă la Casa de Cultură din Orăștie, am cântat muzică populară, am jucat jocul călușarului, dar după 1995 m-am apropiat mai mult de sat și cântecul popular.

Rep: Povestește-ne puțin despre repertoriul tău, despre albume și piese înregistrate.

Eugen Pistol: Am reușit să înregistrez cu ajutorul lui Dumnezeu și al prietenilor trei albume de muzică populară, un album de colinde și între ele așa ca divertisment am înregistrat un album de muzică ușoară, tangouri și valsuri celebre. Primul album de muzică populară l-am înregistrat în 1997, la Timișoara, al doilea de muzică populară, în 1999, la Cluj Napoca, în 2000, cel de muzică ușoară, în 2001, cel de colinde la care au participat și copiii mei. Copiii mei cântă acapella, sunt laureați ai Olimpiadei internaționale de la Bremen cu diploma de argint.

Rep: Care este cântecul din repertoriul tău care a ajuns cel mai cunoscut pentru public? După care cântec crezi că te recunoaște lumea?

Eugen Pistol: În județele Hunedoara și Alba când se aude cântecul Zi Ilie pe gurdună, toată lumea știe că acela este Eugen Pistol. Mai nou, după 2003, când am înregistrat cel mai nou album, mă recunoșteau după un cântec preluat din repertoriul vecinului meu de sat, Felician Fărcașu și care se numește Când eram odată june. Am preluat acest cântec. Când eram copil l-am cunoscut pe Felician Fărcașu, venea la noi în sat, satele fiind învecinate, el venea la averea mamei sale. El avea un petic de pământ lângă grădinile noastre și se cunoștea cu bunicii mei. Așa l-am cunoscut și eu. Pe atunci Felician Fărcașiu nu reprezenta cine știe ce, în vremea aia. Îl vedeam ca pe un om înalt, mare, care avea o voce tunătoare. Nu știam eu că fusese preot. În 2003 am preluat și eu o piesă din repertoriul domniei sale, am observat atunci că mai mulți interpreți i-au preluat din piese.

Rep: Cum ar suna o definiție proprie a folclorului?

Eugen Pistol: Noi la începuturi nu am avut scriere. Am scris ulterior pe scoarță, am scris pe costumul pe care îl purtam. Fiecare cusătură din costumul popular are o semnificație. Folclorul s-a transmis întâi prin viu grai, prin cântecele pornite de la oierit, că acesta a fost una din primele îndeletniciri ale străbunilor. Folclorul este urma lăsată pe pământ de fiecare sat în parte. Totalitatea urmelor acestea formează folclorul!

Rep: Care are fi primele cinci nume de interpreți de muzică populară care îți vin în minte?

Eugen Pistol: Am avut un prieten care nu mai este: Iulius Borza, o altă prietenă care nu mai este, Ileana Rus, cu zece ani mai tânără decât mine, apoi Mariana Anghel, Nicolae Furdui Iancu sau Veta Biriș.

A consemnat Mihai Teodor Nașca

Albumul săptămânii: Petrică Mureșan – ʺSă dai viațăʺ

La începutul anului 2011, mai precis de Bobotează, pe 6 ianuarie, tânărul interpret de muzică populară ardelenească, Petrică Mureșan a organizat un spectacol maraton, în Satu Mare, dedicat lansarii celui de-al doilea album personal intitulat ʺSă dai viațăʺ, un album produs de Libris Brașov. Timp de aproape patru ani Petrică Mureșan a muncit la cele 14 piese pe care le conține acest album de muzică populară și pe care acum vi le dăruiește spre ascultare. Poate vă mai amintitți și primul album al solistului intitulat ʺCând mă duc în sat, acasăʺ, intitulat  poate după piesa cea mai cunoscută sau o altă melodie,  ʺBate vânt peste săcarăʺ, care a prins bine printre ascultătorii de folclor. La sfârșitul anului trecut, Petrică Mureșan a fost oaspete în cadrul emisiunii tv, Viața Satului Mureșean ocazie cu care am dorit să aflăm mai multe despre albumul ce sta să apară la începutul acestui an.

Rep: Petrică Mureșan ești în pragul lansării unui alt album de muzică populară. După cât timp de creație vine acest nou album?

Petrică Mureșan:  După patru ani. Așa mi-am făcut planurile ca să nu scot în fiecare an câte un album. Probabil greșesc făcând acest lucru dar mă gândesc la modul general că dacă scoți o sută de melodii nu ai cum să nu scoți două piese bune.

Rep: Ai lăsat melodiile să se cristalizeze mai mult?

Petrică Mureșan:  Pe o linie melodică pe care am realizat-o împreună cu băieții din orchestră am realizat trei sau patru variante de text. Am selectat ce este mai bun și ceea ce am considerat că este mai bun pentru reușita albumului. Au existat de-a lungul conceperii melodiilor destule modificări, ca produsul final să fie pe placul publicului.

Rep: Atunci când vorbim despre cântecul lui Petrică Mureșan ne referim generic la Satu Mare, dar și mai precis Medieșu Aurit, localitatea în care ai locuit și care cu siguranță a fost o sursă de inspirație și pentru versurile acestui nou album, care o să apară curând pe piață.

Petrică Mureșan: Bineînțeles. În special pe acest album am pus câteva lucruri care amintesc de satul natal. Spre exemplu, în versurile cântecelor găsești versuri precum: babele care au fete, șed pe laiță la perete, exact cum era la noi pe vremuri, că și eu copil fiind am prins acele timpuri când mergeam la balurile din sat. Jocul se transformase în bal. Originile mele sunt în Medieșul Aurit și de unde vine omul… nu poate să își uite valorile, cu care a crescut.

Rep: Câte melodii cuprinde albumul și care sunt temele de bază cuprinse în versurile acestor melodii populare?

Petrică Mureșan: Sunt câteva melodii de pe Valea Someșului și Câmpia Transilvaniei. Medieșu Aurit este oarecum la interferența județelor Maramureș, Sălaj și Satu Mare. Am încercat să cânt ce se cânta la noi pe timpuri. Am umblat mult la biserică, la cantorul de la noi din sat care mi-a cântat și recântat melodii deși pot să spun sincer că îmi cânta melodii ale lui Petre Săbădeanu sau melodii auzite la radio, dar au fost și alte melodii pe care nu le-am mai auzit nicăieri și le-am refăcut versurile. Toate melodiile le-am lucrat timp de patru ani pentru că am dorit să exprim propria personalitate în ele. Să fiu eu Petrică Mureșan, să nu copiez pe nimeni nici măcar în linii melodice, să nu se spună ulterior că am piesele cuiva dar cu versuri modificate.

Rep: Când crezi că o să apară albumul pe piață?

Petrică Mureșan: Sincer aș dori să apară anul viitor (2011 n.r.), imediat după sărbători. Nu aș fi vrut să aglomerez acum aceste lucruri deoarece albumul ar fi putut trece mai neobservat, întrucât înainte de sărbătorile de iarnă sunt promovate albumele de colinde. Colindele se cântă acum și sărbătoarea mea preferată este Crăciunul. Deabia aștept să vină. De Crăciun, iau chitara, eu cânt și la chitară, iar colegii mei își iau taragotul sau acoreonul și mergem la prieteni la colindat.

Mihai Teodor Nașca

Gheorghe Palcu: ʺFolclorul este tot ce are poporul acesta mai frumos și mai sfânt. ʺ

Gheorghe Palcu s-a născut pe 29 noiembrie 1942, în localitatea Band din județul Mureș. Este absolvent al Conservatorului „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, Secţia Pedagogie-dirijat. A desfășurat o activitate intensă în cadrul Radiodifuziunii și Televiziunii Române ca redactor și realizator de emisiuni în perioada 1970 – 2006. Astfel, poate că vă amintiți de emisiuni precum Viața Satului, Hora Satului, Tele-discul muzicii populare sau Medalion de interpret. Încă din timpul facultății face culegeri de folclor prin Bucovina, Maramureş, Bihor, nordul Olteniei,Câmpia Transilvană, pe urmele lui Béla Bartók şi Constantin Brăiloiu (1965–1973). Culegerile sale cuprind piese din repertoriul tradiţional de cântece şi jocuri şi cel al sărbătorilor de peste an, inclusiv colinde. Deși își dorea să devină interpret de operă, având calități în acest sens a ales totuși folclorul, ocupându-se de acest subiect în cel mai serios mod. O poveste de viață și prietenie veți afla în interviul de mai jos, interviu realizat cu ocazia uneia dintre vizitele domniei sale acasă, la Band.

Rep: Cărui loc din lumea asta îi spuneți  ̋̋acasă̋?

Gheorghe Palcu: Acasă pentru mine înseamnă orașul în care am crescut: Tîrgu Mureșul, în care m-am format ca om și ca tânăr, dar acasă este în primul rând comuna mea natală, Band, comună cu trimiteri istorice deosebite, având în vedere că de comuna Band se leagă numele marelui pașoptist, istoric și scriitor al Academiei Române, cel care a fost Iosif Hodoș. Sunt mândru că m-am născut acolo la Band, mă leagă  enorme amintiri, acolo îmi sunt părinții înmormântați la Band, acolo avem casa părintească. În momentul în care revin acasă, primul lucru pe care îl fac este să mă descalț și să mă plimb prin ograda unde am copilărit, să simt pământul sub picioare și să mă încarc de energia părinților și străbunilor mei, a pământului unde am văzut lumina zilei și unde am intrat în această viață de care noi încă ne mai bucurăm.

Rep: Cât de mult își pune amprenta, locurile copilăriei asupra evoluției noastre ulterioare, chiar și în domeniul cântecului popular?

Gheorghe Palcu: Nu este o noutate ceea ce spun. Vreau să ne gândim la marii noștri poeți, scriitori, toți  fac trimiteri la satul în care s-au născut. Este și o romanță foarte frumoasă  ̋̋În satul în care m-am născut̋. Satul înseamnă totul, orașul, ca să îl pararazez pe Blaga este o invenție! Satul este matca motrice în care s-a format cultura acestui popor. De sat se leagă enorm de multe, întreaga  existență a noastră.

Rep: Să ne întoarcem la momentul în care ați întâlnit muzica populară și aș dori să ne spuneți cum s-a produs această întâlnire?

Gheorghe Palcu: Născându-mă la țară am intrat în lumea cântecului, pe care îl cântau și părinții și frații mei mai mari, a jocului, a obiceiurilor tradiționale legate de marile sărbători, de marile evenimente din viața omului. Am urcat pe gardul bisericii să văd cum vine nunta, cum intră mireasa în biserică, să vedem jocul miresii din fața bisericii. Acum nu cred că se mai fac jocuri la Band. Au dispărut foarte multe dintre aceste tradiții. Ceea ce intenționez să fac în viitor, în cântecele pe care vreau să le înregistrez fac această invitație la jocul miresei, la Călușerul ardelenesc, am creat un text pentru unul dintre cele mai vechi dansuri culese aici în Ardeal și anume Banu Mărăcine, înregistrat în 1528. De atunci și până acum nu s-a gândit nimeni să îi facă un text. Eu i-am făcut un text foarte frumos.

Rep: Să revenim la întâlnirea cu folclorul…
Gheorghe Palcu: Eu am intenționat să mă fac cântăreț de operă, pentru că aveam toate calitățile necesare pentru a deveni cântăreț de operă, dar chiar în al doilea an de facultate, un bun prieten, Ilie Baciu care era cântăreț de operă, la clasa de operă m-a dus la maestru Goangă care m-a ascultat li a spus: ̋ vai de când vreau să întâlnesc această voce de tenor dramatic ̋! O voce bună pentru roluri precum Othello, roluri grele. Dar spunea, ca să te iau trebuie să treci prin mâna doamnei Florescu, care costa însă 1200 de lei să trec prin mâna domniei sale, ori eu nu aveam atâția bani. Ea era șefă de catedră. Așa că am rămas folclorist, iar din anul al doilea am început culegerile de folclor.

Rep: Când puteți spune că ați trecut de la amatorism la profesionalism, când a venit recunoașterea oficială a talentului?

Gheorghe Palcu: În anii de studenție am început să cânt cu Orchestra Grigore Preoteasa, dar momentul teribil a fost acela în care eu am intrat ca solist al Ansamblului Ciocârlia din București, în anul trei de facultate. Din 380 de candidați am rămas cinci pentru etapa următoare. Era Ion Dolănescu, Elena Merișoreanu, Pușa Poenaru, Gheorghe Mureșan din Iclănzel și eu. Gheorghe Mureșan și Ion Dolănescu erau militari în termen și în timpul lor liberi erau folosiți ca soliști ai Ansamblului Ciocârlia. Dar momentul în care m-am desprins cu adevărat a fost în februarie 1970 când eram solist al Ansamblul Uniunii Sindicatelor. M-au trimis la Festivalul Internațional din   Agrigento – Sicilia. Acolo au participat 17 ansambluri, eu am plecat din țară, alături de Elena Merișoreanu  cu ansamblul Junii Sibiului. Elena Merișoreanu a câștigat cu ocazia asta trofeul pentru frumusețe. În etapa a treia  am cântat într-o sală de cinema fără microfoane și am cântat Horă Lungă din Maramureș, culeasă de mine din comuna Dragomirești, de pe Valea Izei și Cântecul găinii din Maramureș. La Cântecul găinii am tradus o strofă în limba italiană. Atunci mi s-a decernat medalia de aur și mi-am dat seama că pot să fiu un profesionist. Venind în țară m-am văzut cu Gheorghe Zamfir și cu Ion Cristoreanu. I-am povestit lui Cristoreanu ce am pățit, iar el a zis ̋ Măi Ghiță tu ești cântăreț cu voce ̋  și atunci mi-am dat seama că eu pot să fiu un profesionist.

Rep: Care dintre cele două pasiuni de realizator tv sau interpret v-a adus mai multe satisfacții?

Gheorghe Palcu: Această profesiune de realizator necesită o pregătire foarte mare. Trebuie să ai cunoștințe din mai multe domenii. Profesia de interpret am făcut-o tot timpul pe lângă cealaltă de redactor și realizator de emisiuni la radio și televiziune. Până în 1990 nu mi s-a dat voie să cânt, decât foarte puțin, dar eram totuși solicitat să cânt și am cântat cu maestrul Budișteanu la Sala Palatului și prin alte locuri. Cartea mea de vizită era vocea și interpretarea. Eu făceam succes și asta îmi aducea și o bucurie sufletească dar aveam și cealaltă bucurie, pentru că aveam leafa mică, iar astfel mai câștigam câte un bănuț.

Rep: Câte melodii ați reușit să imprimați în acești ani de când cântați muzică populară?

Gheorghe Palcu: Zamfir tot timpul îmi spune că ar fi trebuit să am cel puțin zece CD uri, iar Dolănescu, marele meu prieten îmi spunea  ̋   păcat, păcat… i-ai făcut mari pe toți și de tine nu ai avut grijă? ̋   Totdeauna când mă prezenta Dolănescu, când la el în casă se făceau niște întruniri frumoase de sărbători, spunea  ̋  și acum vi-l prezint pe Ghiță Palcu, vocea de aur a Ardealului  ̋̋ . Ei vocea asta  a Ardealului nu are înregistrate decât vreo 30 de cântece și romanțe am înregistrat  în 2009, un număr de 17 romanțe înregistrate cu eternul prieten Gheorghe Zamfir, la pian. Cu el intenționez să înregistrez un album în memoria unui mare prieten al meu, care în 2011 ar face 100 de ani, profesorul și oboistul Pavel Tornea, născut în satul Pietriș, comuna Deda. În amintirea acestui oboist, tatăl oboiștilor, prim oboist al Filarmonicii din București timp de peste 20 de ani, care a cântat cu cei mai mari dirijori ai lumii și de la fiecare are referințe dinte cele mai frumoase.

Rep: Cum ați defini folclorul?

Gheorghe Palcu: Pofesorul meu de filozofie din Conservator totdeauna ne spunea să ne ferim de definiții și de superlative. Întotdeauna m-am ferit să spun ˮ cel mai… ˮ Chiar acest geniu al neamului care se numește Gheorghe Zamfir  este autor a 180 de CD uri, având în lume șapte sute de miloane de albume vândute, fiind pe locul patru în lume și a cântat dousprăzece genuri muzicale. Mă feresc de superlative… Folclorul este tot ce are poporul acesta mai frumos și mai sfânt. De la el au plecat toți: Enescu, marele și inegalabilul Eminescu, Coșbuc, Brâncuși, Blaga.   Poporul acesta se confundă cu tradiția populară și folclorul. Păcat este să lăsăm cântecul popular, jocul pe mâna unor mercenari și pe mâna unor nechemați, care de dragul banului fac niște compromisuri care nu știu cât timp o să le mai înghită cei mulți.

Rep: Spuneți-mi cinci interpreți de muzică populară care vă vin în minte atunci când spunem muzică populară.

Gheorghe Palcu: Aș începe cu acest inegalabil, Gheorghe Zamfir, care are și un disc vocal, jonglează cu vocea, dacă mi se permite acest termen, cântă pe patru octave. Pentru el, muzica înseamnă rugăciune. Ascultați tonul naiului lui Zamfir și vedeți că are în el o sfințenie. Este inegalabil pentru că el prin întreaga lui structură sufletească este un om foarte credincios. După Zamfir l-aș menționa pe acest Ion Dolănescu, care cânta frumos și  Ardeal și Banat și romanțe și cântece de petrecere, care avea o dulceață în voce și era un mare creator de cântece. Un mare interpret este un mare creator, el recrează cântecul popular. Apoi ar fi Maria Tănase, care este de referință. Urmează Maria Lătărețu, Ion Cristoreanu, iar lista continuă. Sunt încă foarte mulți interpreți de primă mărime. Noi trebuie să fim mândrii că îi avem. Trebuie respectate repertoriile înaintașilor  pentru că acestea sunt intangibile, trebuie să rămână așa cum au fost înregistrate. Să facă bine tinerii interpreți, care au har de la Dumnezeu, au voci frumoase și au înfățișare plăcută să facă bine să pună mâna pe carte, să citească foarte mult să aibă profesori de canto, să aibă dirijori foarte buni, ca împreună să își facă un repertoriu personal și să nu atenteze la repertoriile consacrate. Doina este cea care ne caracterizează, care ne definește, doina care a cam dispărut din repertoriile emisiunilor noastre, din nefericire. De asta zic, domnule Mihai, tu care ești inginer și de dragul acestei culturi tradiționale te-ai apropiat de sufletul acestui popor prin faptul că dumneata realizezi emisiuni de folclor. Întotdeauna să nu lipsească doina și romanța din programele pe care dumneata le alcătuiești!

A consemnat Mihai Teodor Nașca

Georgiana Lobonț: “ Folclorul reprezintă datina, tradiția și obiceiurile strămoșești pe care țăranii ni-i le-au lăsat cu mândrie și respect.”

Georgiana Lobonț este o adolescentă talentată și isteață. Vorbind cu ea ai impresia că vorbești cu un om mare și sfătos, dotat cu înțelepciunea vieții dar care ascunde după pleoape inocența unei copilării fericite, un ludism adolescentin. S-a născut în Gherla, județul Cluj, pe Valea Someșului Mic și provine dintr-o familie în care muzica și dansul popular sunt păstrate la loc de cinste. Rampa de lansare a fost emisiunea Tip top – mini top, realizată de televiziunea publică. De curând Georgiana a reușit să adune cu ajutorul părinților și a instrumentiștilor din zonă, un album de muzică populară. Vă invit să îi aflăm povestea Georgianei, în interviul de mai jos.

Rep: Cărui loc îi spuneţi acasă şi de unde începe povestea cântecului popular?

Georgiana Lobonț: Când rostesc cuvântul acasă, mă gândesc la orașul meu natal Gherla, o zonă frumoasă, așezată pe malul drept al râului Someșul Mic. Povestea mea pe drumul cântecului popular, a început de când eram mică. Îmi aduc și acum aminte cum bunica mea, mă lua în brațe și începea să-mi cânte, iar eu cântam alături de dânsa. Așa am început să îndrăgesc cântecul popular.

Rep: Care ar fi principalele trăsături care definesc cântecul zonei pe care o reprezentaţi?

Georgiana Lobonț: Zona pe care o reprezint, Valea Someșului, se definește prin accentul format de cele trei instrumente de bază: cetera, contra și gurduna, într-un cuvânt numite Trioul Transilvan, cu care de-a lungul anilor, oamenii își făceau nunțile, jocurile la șură și diferite alte evenimente.

Rep: Cum a intrat muzica populară în sufletul dumneavoastră şi dacă a existat un model rtistic după care v-aţi ghidat?

Georgiana Lobonț: Am început să îndrăgesc muzica populara, datorită familiei mele care iubește foarte mult folclorul, tatăl meu fiind dansator profesionist la Ansamblul ,,Someșul Napoca”. Eu am urcat prima dată pe scenă, la vârsta de patru ani, când am participat la concursul organizat la Gherla, numit “Tip top-mini top”, unde am obținut locul II. Am interpretat cântecele îndrăgitei doamne Angela Buciu – ”Mociriță cu tri foi” și “Înflorit-o ruguțu” pe care, cu siguranță nu le voi uita toata viața. Așa a început drumul meu spre cântecul popular.

Rep: Cum vede interpretul de muzică populară satul românesc contemporan? Mai păstrează el tradiţiile ce l-au definit?

Georgiana Lobonț: Din punctual meu de vedere, pentru mine satul românesc reprezintă tradiția pură. Când mă gândesc la satul bunicilor mei, primul lucru care îmi vine în minte este mirosul proaspăt al fânului cosit și aerul curat, mirosul cozonacului și al pâinii scoase din cuptorul cocător. Îmi aduc aminte de când eram mică, cum tatăl meu ne ducea pe mine și pe cele două surori ale mele la bunici la țară, la Orman, să colindăm, în Ajunul de Crăciun. Bunicul ne lua de mână și porneam, într-o veselie, la colindat cu străițuca. La țară spiritul sărbătorilor se simte mai puternic decât la oraș.

Rep: Ale cui doruri le cântaţi? De unde v-aţi cules cântecele?

Georgiana Lobonț: Cântecele mele evidențiază sentimentul de veselie, de joc, de dor și de voie bună și mă reprezintă. Cântecele le-am cules cu ajutorul părinților mei și al maestrului Mihai Emil de la oamenii bătrâni  de la țară, de la bunicii mei și unele dintre acestea sunt inspirate din viața de zi cu zi.

Rep: Cum priviţi promovarea folclorului, a autenticului în general?

Georgiana Lobonț: În mare parte, se pune baza pe folclorul autentic, tradițional, mă refer la unele posturi de televiziune și radio, dar unii privesc folclorul ca un factor care aduce profit și  în general persoanele care intră acum în lumea aceasta a muzicii se gândesc doar la comercializare.

Rep: Vorbiţi-ne puţin despre activitatea artistică. Discuri editate dar şi spectacole şi înregistrări.

Georgiana Lobonț: Am participat la numeroase concursuri unde am obținut multe premii valoroase, am fost „mugur de tezaur” la Cluj, în emisiunea doamnei Mărioara Murărescu. Sunt solistă la ansamblul din Cluj “Tradiții” condus de coregrafii Camelia și Ioan Mototc, cu care am fost în numeroase turnee prin toată Europa. Cu ajutorul bunului Dumnezeu  și al părinților mei am reușit să realizez în anul care a trecut, 2010, primul meu CD, intitulat “Mi-o spus frunza fagului”, piesa cu care am debutat și care îmi este cea mai apropiată de suflet. Acest CD a fost înregistrat la studioul “Glas Transilvan” și editat la Casa de discuri Libris din Brașov.

Rep: Ce nu aţi face niciodată în muzica populară?

Georgiana Lobonț: Nu aș încerca niciodată să combin muzica populară tradițională românească cu alte genuri de muzică, pentru că folclorul ne reprezintă pe noi ca români este cartea noastră de identitate și trebuie respectat cu sfințenie.

Rep: Ce credeti ca este folclorul?

Georgiana Lobonț: Pentru mine folclorul reprezintă datina, tradiția și obiceiurile strămoșești pe care țăranii ni-i le-au lăsat cu mândrie și respect.

Rep: Ce credeţi că primează într-o melodie: versurile sau linia melodică?

Georgiana Lobonț: Amândouă trebuie să primeze, și anume: dacă versurile sunt triste, de dor, de jale, atunci și linia melodică trebuie să fie lentă și să ajungă, să pătrundă la inima oricărui om, pentru că acesta să o poată simți, să o poată trăi.

Rep: Dați-mi exemple de cinci interpreți de muzică populară care vă vin în minte.

Georgiana Lobonț: Ana Ilca Mureșan, Marinela Zegrean-Istici, Mariana Drăghicescu, Mariana Deac și nu în ultimul rând mătusa mea, Maria Lobonț.

Rep: Adresaţi un gând cititorilor noştri.

Georgiana Lobonț: Le doresc tuturor mureșenilor, cu ocazia intrării în noul an, în primul rând multă sănătate, fericire și putere de muncă și să nu se lase bătuți indiferent în orice greutăți s-ar afla, pentru că cineva de acolo de sus are grijă de noi și ne ajută pe fiecare în parte!  La mulți ani!

A consemnat Mihai Teodor Nașca

O vedetă populară: Maria Tripon

“Folclorul este identitatea noastră naţională “

Atunci când vorbim despre folclorul din Oaș, cu siguranță printre numele care ne vin în minte, Maria Tripon se regăsește la un loc de cinste. Oșanca și tâpuriturile ei s-au făcut cunoscute în toată țara, mai ales că acel stil interpretative nu poate să treacă neobservat. Maria Tripon  s-a născut într-o zi de 14 iulie, fiind primul copil din cei șapte a familiei Bandre. O poveste de viață personală și artistică a Mariei Tripon în interviul de mai jos.

Rep: Cărui loc îi spuneţi acasă şi de unde începe povestea cântecului popular?

Maria Tripon: Acasă este oraşul Negreşti Oaş, unde m-am născut într-o zi de 14 iulie  fiind primul copil din cei șapte pe care i-au adus pe lume părinţii mei, BANDRE  IOAN şi MARIA. Primii ani din viaţa mea (5 ani) am crescut cu părinţii în casa bunicilor din partea mamei, unde    exista un difuzor de la care am auzit şi apoi învăţat cântecele populare difuzate pe atunci, pe care le cântam familiei mele şi musafirilor pe care îi aveam uneori, scena mea fiind lada de zestre din  casa bunicilor. Aici, la Negreşti Oaş am urmat cursurile gimnaziale şi liceale activând permanent în cadrul formaţiilor artistice  între 1968 – 1980, iar în perioada 1978 – 1981 am urmat  cursurile Şcolii Populare de Artă (canto popular) Satu Mare. Tot în Negreşti Oaş m-am căsătorit şi am adus pe lume 3 băieţi: Cristian – 1984, Ionuţ- 1988, Eugen – 1989, întrerupându-mi activitatea scenică în această perioadă, revenind în forţă în 1990. Casa, familia şi locul de muncă  sunt aici în capitala Ţării Oaşului  – Negreşti Oaş.  În momentul de faţă sunt profesor la Clubul  Copiilor –  catedra Ansamblu Folcloric, instructor şi interpret folclor la Casa de Cultură şi reporter la o televiziune locală.

Rep: Care ar fi principalele trăsături care definesc cântecul zonei pe care o reprezentaţi?

Maria Tripon: Muzica oșenească păstrează în structura ei aspecte originale, arhaice străvechi  remarcabile în  compoziții și structurile sale specifice.  Se interpretează vocal denumită țâpuritură și  instrumental la ceteră denumit danț. Pentru a interpreta țâpuritura sunt necesare calități vocale   deosebite deoarece acest stil impune interpretarea în tonalități foarte acute. Instrumentele  muzicale specifice oașului sunt  cetera (vioară modificată și acordată în tonalitatea foarte  acute), iar zongora  (chitară modificată pentru impunerea ritmului).

Rep: Cum a intrat muzica populară în sufletul dumneavoastră şi dacă a existat un model artistic după care v-aţi ghidat?

Maria Tripon: Mai târziu am ascultat discuri cu mari artişti ai vremurilor le-am învăţat şi cântam tot ce auzeam, iar la televizor când era concursul “Floarea din grădină” urmăream artiştii şi-am hotărât că asta îmi doresc şi eu să fac (să devin un interpret valoros şi un mesager a zonei mele Oaş ). Modele artistice am avut mai multe, iubesc cântecul popular din toate zonele ţării.

Rep: Cum vede interpretul de muzică populară satul românesc contemporan? Mai păstrează el tradiţiile care l-au definit?

Maria Tripon: Din păcate până şi satul românesc s-a modernizat şi nu mai păstrează tradiţiile care l-au definit. Chiar dacă oamenii satelor susţin că au obiceiuri şi tradiţii sunt modernizate începând de la portul popular continuând cu gospodăria şi apoi cu obiceiurile (ceea ce este foarte grav, deoarece nu peste multă vreme  bătrânii satelor nu vor mai fi, iar generaţia de azi nu este preocupată pentru păstrarea valorilor artistice, motivul fiind migrarea spre ţările lumii şi tendinţa spre modernism) iar generaţiile care vor veni după noi nu îşi vor mai cunoaşte identitatea de neam.

Rep: Ale cui doruri le cântaţi? De unde v-aţi cules cântecele?

Maria Tripon: În ţâpuriturile mele cânt dorurile mele şi ale oşenilor mei, deoarece de la ei mi-am cules şi textele şi melodiile (danţurile). Am cutreierat satele Oaşului şi fac acest lucru şi acum pentru a cunoaşte instrumentişti populari (ceteraşi) şi rapsozi de la care am aflat multe lucruri  frumoase despre portul oşenesc, obiceiuri, tradiţii, versuri şi danţuri oşeneşti, apoi le-am învăţat şi acum le dăruiesc copiilor și tinerilor din cadrul celor două ansambluri (Sânzienele și Oașul) şi tuturor iubitorilor de cântec popular prin intermediul televizorului şi radioului, participând cu mult drag la emisiunile la care sunt invitată. Un rol important în viaţa mea ca artist şi culegător de folclor l-au avut părinţii mei care mi-au dat multe sfaturi privind dansul, graiul, portul şi ţâpuritura de asemenea în tot ce am realizat până în prezent m-au susţinut soţul Aurel şi cei trei feciori.

Rep: Cum priviţi promovarea folclorului, a autenticului în general?

Maria Tripon: Promovarea folclorului, a autenticului din punctul meu de vedere este un lucru foarte bun şi acum rămâne această misiune nobilă pe seama interpreţilor cântecului popular, a instructorilor de ansambluri, a profesorilor care predau cântul popular şi a realizatorilor radio – TV de emisiuni folclorice, să cunoască foarte bine zonele folclorice să ştie să le pună în valoare, să încurajeze şi să aprecieze reprezentanţii folclorului autentic, iar pe segmentul învăţământ şi cultură ar trebui gândit şi făcut ceva în acest sens. Copiii şi tinerii ar putea învăţa despre folclor şi la şcoală, dacă satul s-a modernizat, de oraş nu mai vorbim cred că ar putea fi şi aceasta o modalitate de a transmite mai departe valorile noastre autentice.

Rep: Vorbiţi-ne puţin despre activitatea artistică. Discuri editate dar şi spectacole şi înregistrări.

Maria Tripon: Dacă ar fi să calculez perioada de activitate artistică neîntreruptă din 1990 – 2010 ar fi 20 ani, timp în care am participat la festivaluri şi concursuri de folclor 1990 – 1997 obţinând diplome, premii şi aplauze, iar din 1997 – 2010 la conducerea celor două ansambluri Sânzienele şi Oaşul o altă activitate în paralel cu cea personală ca interpretă. Alte festivaluri, concursuri de folclor pentru copii şi tineret, spectacole şi emisiuni radio – tv.  Imprimări în radio 1992 şi 1998 alături de Ansamblul Sânzienele de repertoriu căruia mă ocup tot eu. Două albume personale cu ţâpurituri – 1998 Cine aude gura me.. şi 2003 Drag mi-i să mă veselesc. Alte două albume alături  de Ansamblul Sânzienele 1999 Colinde (Noi umblăm să corindăm), 2003 Ţâpurituri (La cules de sânziene). În 2009 am realizat noi înregistrări cu copiii din Ansamblul Sânzienele. Începând cu anul 1998 până în prezent am participat la spectacole şi emisiuni realizate de: TVR1, TVR2, TVR3, TVRI, PROTV şi PROTV Internaţional, ANTENA 1, ANTENA 2; ETNO TV, NAŢIONAL TV, FAVORIT TV, TVRM, KANAL  D, OTV, DDTV şi alte televiziuni din oraşele Tîrgu Mureş, Braşov, Cluj, Galaţi, Bacău, Craiova, Piteşti, Slatina, Rm. Vâlcea, Reşiţa, Timişoara, Alba Iulia, Giurgiu, Tr. Severim, Arad, Beiuş, Baia Mare, Satu Mare, Bistriţa, Dej, Deva, Caransebeș, Constanţa. De asemenea am participat la emisiuni şi spectacole realizate de: Radiodifuziunea România Actualităţi, Antena Satelor, Radio Cluj, Timişoara, Tg. Mureş, Constanţa, Craiova, etc. Spectacole organizate de TVR 1 (Tezaur folcloric) 1998 – Colinde, 1999 – Colinde, 2000 – Colinde, iar 2001 – Ziua Naţională, 2003 – Gala folclorului românesc. Emisiuni: La masa de paşte – 2003 – 2010, O dată-n viaţă, O vedetă populară, H-ora prichindeilor. Spectacolele la Radio în: 1992, 2002 Colinde – Bucureşti , 2000 – Radio Cluj şi multe alte spectacole.

Rep: Ce nu aţi face niciodată în muzica populară?

Maria Tripon: Nu mi-aş permite să promovez  kitch-ul în ceea ce fac.

Rep: Ce credeți că este folclorul?

Maria Tripon: Este identitatea noastră naţională.

Rep: Ce credeţi că primează în realizarea unei melodii populare: versurile sau linia melodică?

Maria Tripon: Sunt la fel de importante.

Rep: Dați-mi exemple de cinci interpreți de muzică populară care vă vin în minte.

Maria Tripon: IOAN BOCŞA, SOFIA VICOVEANCA, TITIANA MIHALI, VIORICA FLINTAŞU, VALERIA  PETER PREDESCU.

Rep: Adresaţi un gând cititorilor noştri.

Maria Tripon:  Să le dea Dumnezeu sănătate puterea dea trece peste greutăţi, înţelegere faţă de semeni şi să iubească muzica şi pe cei care se sacrifică pentru această pasiune.

A consemnat Mihai Teodor Nașca

 

O vedetă populară: Ana Munteanu

Ana Munteanu: Folclorul este viața mea!

În urmă cu ani de zile, eram adormit nu cu cântece de leagăn ci cu o doină anume. Într-o casă în care poate televizorul nu funcționa sau radioul nu mergea, mama mă adormea cu o doină de Banat, a cărei versuri mi-au răsunat multă vreme în urechi: Trandafir cu creanga-n apă/ Spune-i cucului să tacă/ Să nu cânte așa frumos/ Că mi-e badea mânios….La acea vârstă îmi închipuiam că e cântecul mamei, oricum la vârsta aia nu mă gândeam la autor. Mai târziu, am descoperit o casetă  veche într-un post de radio local pe care era și piesa Trandafir cu creanga-n apă cântată de Ana Munteanu. Au trecut destui ani pe urmă și am întâlnit-o pe Ana Munteanu într-o emisiune televizată. Am încercat în interviul de mai jos să aflăm câteva lucruri interesante despre viața domniei sale. Ana Munteanu  s-a născut într-o zi de 22 mai în comuna Buchin, lângă Caransebeș,   județul Caraș Severin. Deprinde noțiunile despre folclor și cântecul popular de la tatăl său, de la care primește și primele melodii. La vârsta majoratului, participă la festivalul concurs Maria Tănase din Craiova cu doina,  Trandafir cu creanga-n apă, cu care câștigă nu numai admirația juriului dar și pe cea a marelui public. După ani de zile de spectacole și ascensiune în acest domeniu, Ana Munteanu se stabilește în Spania, de unde vine anual de câteva ori în țară, fie în locurile nașterii fie la Luncani, județul Cluj. Și ca o noutate, anul acesta primăria din Buchin  hotărât să organizeze la începutul lunii noiembrie prima ediție a festivalului   Ana Munteanu.

Rep: Pornim poveștile noastre și ne raportăm mereu la locul în care ne-am născut și unde am văzut lumina pentru prima dată. Atunci când vorbim despre interpreta de muzică populară, Ana Munteanu, cărui loc i se raportează și mai ales cărui loc îi spune “acasă”?

Ana Munteanu: Mă raportez la locul în care m-am născut și unde am copilărit și acel loc este comuna Buchin, într-o zonă de munte, lângă Caransebeș, zona gugulanilor și este un loc minunat pentru mine, o amintire extraordinară din toate punctele de vedere. Vreau să spun că am crescut într-o familie de țărani, dar niște țărani simpli și cu mult bun simț care ne-au crescut pe noi, două fete. Spun două fete pentru că eu mai am o soră care este mai mare ca mine cu vreo șase ani de zile. Sunt născută într-o zi de 22 mai, într-un an norocos pentru   pentru părinții mei  pentru că tata în acele vremuri îmi spunea că era un pic mai supărat, că are fată dar pe urmă și-a revenit și am devenit copilul tatii, mi s-a spus Ion până crescusem mare. Dar m-a iubit ca pe o fată, mi-a făcut toate voile. În acele vremuri fetele nu făceau lucruri pe care le fac fetele în ziua de azi. Nu puteam să mergem la un film fără știrea mamei și a tatălui, nu aveam voie să întârziem acasă, trebuia să fim la o anumită oră fixă. Mai vreau să spun că tata lucra la CFR și mergeam seara la film, mă uitam la ceas și când ajungea tata acasă, eu eram deja în pat, chiar dacă nu era gata filmul. Oricum  sunt amintiri foarte frumoase!

Rep: Să înțeleg că nu ați văzut de multe ori, finalurile filmelor…

Ana Munteanu: N-am văzut, dar nu îmi pare rău.

Rep: Spuneți-mi cum v-a marcat locul nașterii și al copilăriei, evoluția viitoare de artist, interpret al cântecului popular?

Ana Munteanu: Eu de fiecare dată unde mă aflu, pomenesc de acel loc, acea comună Buchin, pomenesc  de tata, de mama, de bunicii mei. Pomenesc cântecul pe care l-am învățat acolo. Cât a trăit tata m-a ajutat foarte mult pentru că el cunoștea cântecele din zonă. După ce a murit am mers la cules folclor, în cealaltă parte a Caransebeșului, la Zlatna dar prin cântec și prin neamul meu, îmi iubesc foarte mult zona.

Rep: Mai cântă cineva din familie?

Ana Munteanu: Fiul meu care a avut și are o voce foarte bună dar fiind cam rușinos  nu a reușit să se impună. Dar își dorește foarte mult și chiar am de la el niște melodii și își dorește ca la primul CD pe care îl voi face în viitor să înregistreze împreună cu mine, un duet. Am  nepoții mei, din partea sorei mele, care deși au voce nu își doresc să cânte. Și eu am fost mai timidă dar  cu ajutorul talentului am trecut peste. Fata băiatului meu, nepoțica mea are voce, zic eu frumoasă, are ureche muzicală pentru că dacă îi cânt ceva, automat îl cântă. Am o altă nepoțică de cinci ani care știe să cânte și vrea să cânte pe scenă.

Rep: Când s-a produs întâlnirea cu muzica populară și mai ales cum s-a realizat oficierea sau trecerea  de la cântărețul de muzică populară, amator, la titlul de interpret de muzică populară?

Ana Munteanu: Acest lucru s-a oficializat în anul 1969, la Festivalul  – concurs “Maria Tănase”, pentru că de acolo am ajuns pe scara cea mai înaltă a cântecului popular. La acel concurs am luat marele premiu, iar de acolo au început filmări și înregistrări, făcându-mă cunoscută oamenilor care iubesc muzica populară.

Rep: Acest festival –concurs este direct legat de melodia “Trandafir cu creanga-n apă” …

Ana Munteanu: Sigur că da. Fără acest  “Trandafir cu creanga-n apă”  nu se putea ajunge până aici și nu exista Ana Munteanu, zic eu.

Rep: După acest festival important ați ajuns să fiți angajată la un ansamblu de cântece și dansuri sârbești. Cum a continuat cartiera artistică, Ana Munteanu?

Ana Munteanu: După festival am venit acasă și m-am angajat la Fabrica de mobilă din Caransebeș. Nu am stat mult acolo. După vreun an de zile am fost chemată în biroul președintelui de sindicat, unde a venit din partea comerțului un domn de la sindicat cu un muzicant care cânta la saxofon, Ion Bălan, care voia neapărat să mă ia la OCL, cum era pe vremea aia. Bineînțeles  că m-am dus la OCL și am stat acolo vreo 20 de ani, am lucrat în domeniul comerțului și pe numele Anei Munteanu s-a format un ansamblu care se numea Floare Bănățeană. Un ansamblu foarte bun care avea  dansuri, soliști, orchestră, cu acest ansamblu am fost în Iugoslavia, peste tot în țară, însă de atunci am activat mai mult ca un liber profesionist.

Rep: Ce ați reușit să înregistrați în acest timp? Cum puteți cuantifica  activitatea artistică în cântece și albume?

Ana Munteanu:  În acești ani am reușit să înregistrez trei discuri mici și unul mare, iar acum mai încoace am realizat încă trei CD uri. Însă nu aș putea spune câte piese am adunat în total că sincer nu le-am numărat.

Rep: Atunci când vă gândiți la repertoriu, la piesele culese, care sunt primele cinci piese care vă vin în minte?

Ana Munteanu: Lume, lume trecătoare,  Păsărică după munte, Trandafir cu creanga-n apă, Mama mea cât o trăit, Doruri am purtat ușor, Am nume frumos de Ană, Bade de dragostea noastră, Frunzuliță de secară și mai sunt multe altele…

Rep: Cum ați putea defini folclorul în manieră proprie?

Ana Munteanu: Folclorul este viața mea! Atunci când sunt în momente triste ale vieții, dacă cânt- cânt și plâng. Atunci îmi vin toate inspirațiile pentru texte și pentru tot ceea ce este frumos.

Rep: De o bună bucată de vreme sunteți stabilită în altă țară. Cât de des vă întoarceți în țară?

Ana Munteanu: Acum de vreo zece ani vin mai des: și de trei – patru ori pe an. Vin destul de des.

Rep: Vă trag locurile nașterii? E chemarea pământului, glasul pământului cum spunea scriitorul?

Ana Munteanu: Locul nașterii mă atrage ce-i drept, însă mă atrage dorul de țară, de oameni, de limbă, de tot.

Rep: Ce nu ați fi făcut niciodată în muzica populară? Ce nu v-ați fi permis niciodată în acest domeniu?

Ana Munteanu: Nu mi-ar fi plăcut și nu îmi place nici acum să cânt cântecele altora. Îmi pare rău că nu întâlnim astăzi așa ceva, dar eu vorbesc mai mult despre mine.

Rep: Un gând celor ce vă citesc aceste rânduri, ce vă ascultă muzica.

Ana Munteanu: Atunci când ascultați cântecele Anei Munteanu să își aducă aminte de tot ceea ce a fost bun în viața lor.

A consemnat Mihai Teodor Nașca

Casa de piatra pentru Mihaela si Ciprian!

Interpretii de muzica populara, Mihaela Sabau si Ciprian Istrate au decis ca de duminica 10.10.2010 sa mearga pe acelasi drum intr-un mod oficial- pe scurt, se casatoresc! Cu aceasta ocazie nu imi revine decat placerea de a ma alatura celor care le doresc celor doi mureseni, multa sanatate, fericire si de ce nu multi copiii frumosi si sanatosi, care sa cante si ei muzica populara si evident Casa de piatra!!!

O vedeta populara: Ciprian Istrate

Interviu realizat in 26.09.2006

Interpretul de muzică populară, Ciprian Istrate s-a născut în Luduş într-un răsărit de septembrie,  mai precis pe 2 septembrie 1976 şi şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa, în oraşul natal, Iernut. De mai multi ani este târgumureşean şi lucrează în cadrul  Grupării Mobile de Jandarmi din Sîngeorgiu de Mureş, ca ofiţer psiholog. În armată a descoperit pasiunea pentru folclor, iar de şase ani lucrează în modul cel mai serios ca interpret. A editat până acum două albume de muzică populară: “Dragu-mi cum cântă cucul”, în 2002, şi “Bine-i stă la codru verde”, în 2005. A mai editat un album de colinde alături de un grup de copii din Iernut. În prezent lucrează la un nou album de folclor, realizat în mare parte. Pentru acest nou album, în care veţi descoperi doar surprize plăcute, lucrează cu Taraful “Ardealul” din Cluj Napoca, condus de maestrul violonist Mihai Emil, vioară pe care o puteţi asculta şi pe albumele Anei Ilca Mureşan. Ciprian Istrate colaborează de patru ani cu Ansamblul Profesionist “Mureşul” din Tîrgu Mureş. În ultimul an a format un taraf numit  “Ceteraş de pe Cîmpie” cu solişti instrumentişti din Zau de Cîmpie. Ce alte secrete mai ascunde Ciprian Istrate aflaţi în cele ce urmează.

Rep: Câmpia Transilvaniei a dat de-a lungul vremii destul de multe voci frumoase în ceea ce priveşte folclorul. Cine te-a inspirat şi cum ai ajuns să îndrăgeşti acest gen muzical ?

Ciprian Istrate:  Eu provin dintr-o zonă aflată la interferenţa Câmpiei Transilvaniei cu Tîrnava Mică  şi chiar cu Mureşul Mijlociu, aşa cum îmi place mie să spun. În ceea ce priveşte persoanele care m-au inspirat sunt vocile mari ale Ardealului, dar nu din zona mea. Este vorba de regretatul, Drăgan Munteanu, pe care îl pun alături de Nicolae Furdui Iancu, şi, poate o să se supere cineva pentru că l-aş aşeza alături şi pe Aurel Tămaş. Destul de târziu s-a aprins scânteia folclorului în Ciprian Istrate, acest lucru s-a produs undeva la 23-24 de ani, terminasem deja stagiul militar. La acea vârstă am simţit eu profunzimea cântecului popular şi ce poate el să transmită.

Rep: Povesteşte-ne câteva lucruri despre zona de unde îţi culegi cântecele. Ce au acei oameni mai special ?

Ciprian Istrate: Zona Câmpiei şi a Tîrnavelor este o zonă bogată în instrumentişti. Este o zonă vestită prin vioriştii pe care i-a avut, cel puţin în zona de Câmpie, prin jocurile populare, mai puţin prin interpreţi. Muzica din Câmpie este şi foarte greu de interpretat. Oamenii din aceste zone sunt oameni simpli, puri, cu suflet curat. Iată de aici şi coloritul costumelor populare, caracteristică zonei fiind alternanţa de alb şi negru.

Rep: Facem acum o întoarcere în timp şi te rog să îmi spui cum vezi, prin ochii de copil lumea satului ?

Ciprian Istrate:  M-am născut în Luduş şi locuiesc în Iernut de când mă ştiu şi am avut contact cu lumea satului tot timpul, pentru că părinţii mei au venit de la sat în oraş. Tatăl meu este din satul Gligoreşti, un sat aflat la graniţa dintre judeţele Cluj, Mureş şi Alba şi iată că poate nu întâmplător, prin repertoriul pe care mi l-am creat să acopăr toate aceste trei zone. Mi-aduc aminte de poveştile care erau spuse despre cum era viaţa înainte, însă modernismul a intrat şi în lumea satului. Erau şezătorile, jocurile de Paşti şi Crăciun, aceste lucruri au dispărut.

Rep: De-a lungul timpului o serie de tradiţii, obiceiuri s-au pierdut. Altele şi-au mai pierdut din valoare. Nu mai sunt aşa cum le ştiu bunii şi străbunii noştri. Ciprian Istrate  de ce obicei îşi mai aduce aminte ?

Ciprian Istrate: Mi-aduc aminte că de Paşti, atunci când eram copil, bunica ne făcea o “pupăză” era făcută din acelaşi aluat ca o pâine de casă. Pe Valea Mureşului Superior am întâlnit obiceiurile păstrate din străbuni. Din păcate în Iernut nu prea mai sunt păstrate tradiţiile. Din satul Sălcud am găsit nişte poze vechi după care mi-am reconstituit un costum pe care îl port cu cinste. Prin natura serviciului pe care îl am, militar fiind de carieră am nişte colegi din satele din împrejurimile Reghinului, spre munte, unde deplasându-mă am văzut nunta tradiţională cu car cu boi împodobiţi, cu călăreţii care întâmpină mirii, la intrarea în sat, cu stegarii, aceste lucruri care din păcate s-au pierdut, în multe locuri. Din păcate este destul de greu acum să le mai reconstituim.

Rep: Ai participat de-a lungul timpului la multe festivaluri de profil. Cel mai recent dintre ele este Festivalul “Ion Cristoreanu”, care s-a desfăşurat zilele trecute în Cluj  Napoca, unde ai fost invitat să susţii un recital.  Cum crezi că apreciază publicul muzica pe care o aduci pe scenă din zona Iernutului ? Cum o primeşte ?

Rep: Eu îmi doresc să calc pe urmele celui care a fost cel mai mare interpret al românilor, Ion Cristoreanu, care spunea că niciodată nu i-a plăcut lucrurile ieftine, kitch-urile. O melodie făcută de pe azi pe mâine nu are niciodată valoare. O melodie care a fost luată de o generaţie şi dată alteia şi care a trecut de proba timpului, întotdeauna va avea succes. Eu aş dori să cred că prin cântecele pe care le aduc păstrez această tentă autentică şi sper să urmez această cale şi să nu dau niciodată în lături indiferent ce s-ar întâmpla.

Rep: Eşti un tânăr interpret de muzică populară. Cine te-a îndrumat, cine te-a sfătuit, cu cine ai colaborat şi cine te-a ţinut pe un drum drept ?

Ciprian Istrate: Există o tentaţie spre lucrurile comerciale, aşa cum se spune că banul este ochiul dracului! Viaţa mea artistică, care nu este prea îndelungată, a început la Reghin, în oraşul viorilor, oraş care a avut un rol important în ceea ce este Ciprian Istrate astăzi. Pe scena Casei de Cultură din Reghin am fost invitat să cânt o romanţă. De acolo a început totul. Acolo am auzit pentru prima dată o vioară şi am început să cânt un cântec popular, celor din ansamblu le-a plăcut şi de acolo vine toată povestea care iată continuă şi astăzi şi sper să continue multă vreme. După care, acolo am întâlnit o elevă a Şcolii Populare de Arte din Tîrgu Mureş, care m-a adus şi pe mine în acest loc. Aici am cunoscut pe unul dintre cei mai mari culegători de folclor din zona noastră, regretatul Vasile Conţiu, pe care din păcate, nu l-am văzut decât trei zile. Eu venisem la Tîrgu Mureş la insistenţele elevei de atunci, Mihaela Botoş să mă asculte cineva. Am fost chemat, am cântat două-trei cântece. Ţin minte zâmbetul care era pe faţa regretatului, Vasile Conţiu şi care a spus: “să vină doamna secretară. Băiatul acesta intră direct în anul II !”. S-a întâmplat ca eu să urmez Şcoala Populară de Arte, la clasa doamnei Dorina Oprea, care pentru mine va rămâne întotdeauna o doamnă, pentru că este un om cu suflet mare.

Rep: Să ne faci un bilanţ al carierei de până acum. Ce ai reuşit până acum să înregistrezi şi ce planuri ai ?

Ciprian Istrate: Unii are spune că e mult, alţii că e puţin. În şase ani de activitate câţi se vor împlini în ianuarie anul viitor am reuşit să culeg cântece care să îmi dea posibilitatea să editez două albume de muzică populară, încă unul de colinde, iar acum sunt în lucru cu un alt album, cu cântece din comuna Zau de Cîmpie, de acolo de unde mi-am luat ca şi colegi, în spectacolele pe care le am, un ceteraş vestit, Petrişor Stoica şi verişorul lui Neluţu Râzea. Ei vin din două familii de muzicanţi ai zonei, nepoţi ai celui mai mare viorişti din zonă, Alexandru Cozac, care trăieşte şi azi la Luduş.  Sper ca până la sfârşitul acestui an să termin şi acest album, cu taraf tradiţional.

Rep: Ce alte zone etnofolclorice îţi mai plac şi ce alţi interpreţi mai ai la suflet ?

Ciprian Istrate: Îmi plac foarte mult cântecele Mariei Tănase, cântece din Banat cu Achim Nica, Traian Jurchela, Tiberiu Ceia. Zona Alba îmi place foarte mult.

Mariana Anghel: „Folclorul este expresia vie a sufletului românesc!”

Mariana Anghel s-a născut pe 16 mai, în localitatea Călanul Mic, pe Valea Streiului, în județul Hunedoara. Debutul în muzica populară are loc în anul 1982, în emisiunea Tezaur Folcloric, iar apoi un a mai târziu participă la concursul Floarea din grădină, unde trece foarte rapid prin toate etapele. Pentru a ajunge interpretă de muzică populară face naveta împreună cu mama sa la București pentru a lua lecții de canto. A reușit în cei peste 25 de ani de activitate artistică să devină o emblemă nu numai pentru folclorul hunedorean ci și românesc, fiecare apariție discografică fiind apreciată de iubitorii de gen. Vă propun să aflăm câteva detalii pe care ni le-a dezvăluit artista, în interviul de mai jos.

Rep: Cărui loc îi spune Mariana Anghel, “acasă”?

Mariana Anghel: Îi spun “acasă”, casei părintești unde m-am născut, în Călanu Mic dar îi spun acasă și casei mele din Simeria, unde îmi găsesc liniștea și unde mă simt foarte bine.

Rep: Locul nașterii cu siguranță își lasă o amprentă asupra  fiecăruia. Cât de mult a contat mediul, oamenii, societatea în care te-ai născut și ai crescut, asupra viitorului carierei artistice?

Mariana Anghel: Am avut privilegiul de a trăi în lumea satului și atunci am experimentat pe propria-mi piele toate momentele frumoase, tradiționale din lumea satului. Doar așa am putut înțelege cel mai bine, de ce cântecul “Nănașă, bărbatul tău”, cântec realizat din punct de vedere al textului, inspirat din strigăturile de la nuntă, ce rol are acest cântec. Sau ce înseamnă pentru țăranul român cuvinte precum codru, flori de cireș, sau orice cuvânt din vatra satului. Vatra satului îți dă înțelepciune. Dacă ai răbdare să asculți ceea ce vorbesc bătrânii noștri ai învăța mult mai multe decât dacă  ai urma o facultate de psihologie. Pentru că înțelepciunea noastră are profunzime, înțelepciunea noastră tradițională are greutate, are consistență. Nimic nu este întâmplător. Oamenii satului nu aveau frică de Dumnezeu, ci aveau respect. Este un lucru total diferit. Am fost în Statele Unite și am fost impresionată de felul cum românii noștri, care trăiesc acolo de peste douăzeci de ani  nu se așează la masă, până nu spun o rugăciune și până nu își fac o sfântă cruce. Am rămas impresionată și am spus: uite că în  fiecare etapă a vieții, învăț ceva sau îmi amintesc că trebuie să fac un lucru.

Rep: Muzica se naște o dată cu omul, că primești harul cântecului la naștere. In cazul Marianei Anghel cum stau lucrurile? Mai sunt alte “antecedente” în familie?  Cum a ajuns în genele Marianei Anghel, muzica populară?

Mariana Anghel: Părinții mei au voce dar nu au cântat niciodată însă au știut să dezvolte și la mine și la fratele meu dragostea de muzică. Fratele meu a făcut muzică din clasa  a I-a. Eu de la vârsta de 12 ani am cântat cu un ansamblu de cântece și dansuri populare. Este mare lucru pentru că, în momentul în care cânți cu o orchestră, să știi să intri în ritm, acest exercițiu este extraordinar pentru un artist. Apoi, mama a făcut naveta cu mine, la București la cursuri de canto. Cei care sunt din generația mea, își aduc aminte că nu lucrai în acea perioadă la un spectacol decât cu regizor de scenă, cu oameni specializați, pe bucățele. Era neapărat un specialist în literatură populară, un specialist în muzică, un coregraf, un regizor. Și erau chiar specialiști. Am fost construită ca artist, într-o vreme în care rigurozitatea și seriozitatea își spunea cuvântul. Școala aceasta a artistului dinainte de revoluție a fost întradevăr o școală puternică.

Rep: De când poate spune Mariana Anghel că a devenit interpret de muzică populară?

Mariana Anghel: Debutul a avut loc în 1982, la emisiunea Tezaur Folcloric, realizată de Mărioara Murărescu. Apoi în 1983 am participat la Festivalul concurs Floarea din Grădină și totul s-a produs atât de repede pentru că eu depășeam etapele ca Făt Frumos și creșteam într-o zi cât alții într-un an. Prima filmare pentru programul de Revelion a fost în 1982, la 16 ani, când am intrat pe platoul de filmare unde erau numai vârfurile în muzica populară, pentru mine a fost șocant și chiar de neuitat. N-am să uit niciodată și parcă simt și acum emoția aceea să vezi alături de tine toți „greii” folclorului românesc. Nu știu când s-a produs exact trecerea în branșa interpreților de muzică populară, pentru că din primii ani am fost în marile spectacole ale țării. Când intram în televiziune, toată lumea îmi zicea, aia mică de la Hunedoara. Pentru ei eram un fenomen, am pornit foarte devreme și am depășit foarte repede etapele.

Rep: De regulă se lipește câte o piesă de artist, ca timbrul de scrisoare. Care este acea piesă după care toată lumea o recunoaște pe Mariana Anghel?

Mariana Anghel: Piesa mea de debut este “Tare-aș vrea floare să fiu” . Apoi un cântec pe care toată lumea îl cânta pe mașină, când ansamblurile plecau undeva era “Asta-i bătuta” sau un alt cântec “Ce-ai crezut bade și crezi” sau “Asta-i Lina noastră dragă”, iar acum, mai nou “Bade cireși-s în floare “. “Streiule pe malul tau” e un cântec care emoționează foarte mult. M-am încăpățânat să îmi creez o personalitate, să îmi creez un stil propriu și am reușit.  Mulțumesc lui Dumnezeu pentru șansele pe care mi le-a dat, de a reuși să bucur oamenii. Este cel mai mare câștig al vieții mele!

Rep: Asta este și menirea interpretului de muzică populară?

Mariana Anghel: Cu siguranță este menirea interpretului de muzică populară. Cântecul popular este mai presus de toate o terapie. Este o armonizare cu universul. Țăranul român are o conexiune perfectă între cer și pământ. Omul, solar fiind se încarcă de la soare și cu picioarele bine înfipte în pământ și se încarcă de la Mama Pământ. Dacă el este prieten cu pământul, soarele, florile  înseamnă că este în armonie cu totul.

Rep: Dați-mi  câteva exemple de interpreți de muzică populară care va vin în minte.

Mariana Anghel: Ioan Bocșa, Veta Biriș, Sava Negrean Brudașcu, Maria Ciobanu, Sofia Vicoveanca, Achim Nica, Angela Buciu, Nicolae Sabău, Valeria Peter Predescu, Mariana Drăghicescu, Maria Apostol, Maria Lătărețu. Sunt foarte mulți   artiști mari … Constat că noi artiștii suntem nemuritori.

Rep: Ce nu ați face niciodată în folclorul românesc?

Mariana Anghel: Am încercat să cânt fără a purta batic pe cap. Este o experiență interesantă, însă am fost în Statele Unite și oamenii de acolo nu m-au recunoscut.  Mi-am dat seama că eu nu trebuie să fac ceea ce îmi place mie, trebuie să fac ceea ce trebuie făcut.

Rep: Cum ați defini în manieră proprie folclorul?

Mariana Anghel: Este expresia vie a sufletului românesc.

Mihai Teodor Nasca

Albumul săptămânii: Mariana Pop – Ăsta-i joc de la Pălatca

Eu cred că m-am născut un om bătrân! Nu mă gândesc acum că aş fi acumulat înţelepciunea omului trecut prin viaţă ci pentru că sufletul meu se lipeşte mereu de amintiri peste care timpul a aşezat un strat serios de praf. Atunci când ascult cântecele populare de odinioară devin iarăşi copil în satul meu natal, în care răsunau cântecele populare de la Radio Cluj. Cred că la acel folclor mi-am făcut reperul, atunci când îl analizez pe cel pe care îl aud de la noii veniţi în această branşă. Stau şi mă gândesc în actuala conjunctură ce îi mai animă pe unii interpreţi să mai cânte tradiţional, să editeze albume ştiind de la bun început că publicul în mare parte e pervertit de aşa – zişii cântăreţi de pe la nunţi  – unii cu reale calităţii vocale dar repertoriu nepotrivit – cântăreţi ridicaţi la rang de adevărate valori. Suntem nu numai un neam de poeţi ci şi un neam de solişti de muzică “populară”.

În ultimele zile am avut ocazia să ascult un dublu album realizat de Mariana Pop, dăscăliţa din Cluj Napoca, rapsod popular aşa cum singură îşi spune, fără a avea veleităţi de vedetă peste noapte, aşa cum mai nou se practică, fără să se laude cu apariţii la diverse televiziuni, doar de dragul de a se vedea la televizor cât mai des. Mariana Pop cântă pentru că îi place şi probabil se regăseşte în ceea ce cântă. Jocurile Câmpiei Transilvane de la Jocul de început sau Româneşte, până la Târnăveana sau Fecioreşte ori Bărbunc, Mariana le abordează pe toate şi a avut curajul să ne şi doinească “În grădiniţa cu pruni”, ceea ce îl face pe ascultătorul avizat să retrăiască o feile din viaţa asta cu suişuri şi coborâşuri. Şi ca meniul celor două CD –uri  să fie complet, s-a mai adaugat şi o strigătură de nuntă, la găină şi un cântec de cătănie. Aşadar Libris Braşov îşi pune semnătura pe aceste două materiale apărute la un an după primul album al artistei, “Zi, Naţi, cu cetera!”, continuând astfel ideile de început. Înregistrările s-au făcut cu grupul instrumental “Ardealul”, condus de Mihai Emil, imprimate la studioul “Glas Transilvan” din Cluj Napoca. Nu am spus multe lucruri despre versurile melodiilor. Dacă sunteţi din zona de Câmpie atunci o să ascultaţi vorba de acasă, dacă nu o să învăţaţi vorba strămoşească, lucrurile fiind spuse clar, în grai, cu toată gura.  Trebuie spus de la bun început că acest material se adresează celor avizaţi, celor ce mai au vreme să asculte melodii tradiţionale cu rost şi versuri potrivite şi fără duşmani şi bani sau să analizeze cu s-au ales în lumea asta. Dacă v-am convins de nevoia de a asculta un astfel de album, sau mai bine zis de astfel de albume vă invit să căutaţi în magazine acest album şi după ascultare să îmi împărtăşiţi impresiile domniilor voastre.

Ioan Chirilă: “Folclorul este ca şi hrana zeilor, este hrana sufletului, o ambrozie!”

Am ajuns la concluzia că interpreţii de folclor au un suflet aparte, au alţi senzori şi trăiesc momentele altfel. Dar cu siguranţă că bucovinenii, interpreţii din Bucovina, pe lângă credinţa puternică mai au şi un suflet mai special. Ioan Chirilă este unul dintre cei cu care mândra Bucovină se făleşte. S-a născut lângă Fălticeni, iar viaţa l-a dus apoi la Bucureşti. Şi-a descoperit în timpul stagiului militar înclinaţiile pentru folclor şi pas cu pas a reuşit să îşi facă un nume. Începe să cânte la acordeon dar acest instrument nu i-a fost pe plac, însă de mare ajutor pentru ceea ce urma să se petreacă în cariera sa muzicală. Face naveta cu trenul pentru a putea să aibă şansa să lucreze cu oameni de valoare care să îi şlefuiască talentul.  Este un reper şi cei mai tineri  ar trebui să ia aminte la vorbele lui Ioan Chirilă.

Rep: Când spune Ioan Chirilă acasă, încotro se îndreaptă cu gândul?

Ioan Chirilă: Ioan Chirilă, când spune acasă, spune Bucovina. Am văzut lumina zilei într-un sat aşezat pe malul unui iaz extraordinar, la marginea Fălticenilor, cu costişe acoperite de livezi cu meri fructiferi, cu peri, cu oameni gospodari, cu case frumoase. Am plecat de mulţi ani de acasă, cu dorul satului natal în suflet, cu oamenii locului, şi mă întorc ori de câte ori am posibilitatea. Folclorul adevărat este în Bucovina, iar ca artist nu te poţi perfecţiona dacă nu ţi în permanenţă legătura cu satul natal şi Bucovina îţi oferă şi în aceste vremuri acele frumuseţi nealterate care m-au facut să rezist timp de 25 de ani în această lume a muzicii populare. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am acest har, că am o familie minunată care m-a susţinut în toţi aceşti ani, că am întâlnit oamenii potriviţi la timpul potrivit, şi aici mă refer la maestrul George Sârbu, la redactorii de la radio, din televiziune care au sărit în ajutorul meu promovându-mă la începutul carierei mele când în general se oferă mai greu o mână de ajutor.

Rep: Când v-aţi întâlnit cu muzica populară?

Ioan Chirilă: De la vârsta de cinci ani eu am cântat la acordeon, şi îmi amintesc cu plăcere că în acea perioadă cântam la Casa de cultură. Cântam valsuri de Strauss după partituri. Tata aşa a vrut. La un moment dat am început să urăsc acordeonul, dar după ani de zile mi-am dat seama că acest lucru mi-a fost de folos. Am învăţat să solfegiez, iar atunci când am început să fac înregistrări mi-a fost foarte uşor. În câteva ore învăţam o piesă şi puteam să merg să o înregistrez. Nu am fost conştient de faptul că am voce până la vârsta de 18 ani, când am mers în armată. Până atunci nu am fost plecat de acasă niciodată. În prima lună de armată am slăbit 23 de kilograme, iar mama când a venit la mine nu m-a mai recunoscut. Într-o zi am început să fredonez melodia „Tudoriţo nene” şi m-a auzit maiorul care era comandantul plutonului care mi-a zis „mai zi mă că le zici bine!”. Atunci ştiam doar un un singur cântec. Îmi plăcea mie folclorul dar nu ştiam că am calităţi vocale. De atunci maiorul a început să mă protejeze, mă punea să fac brigăzi artistice, să cânt în spectacole. Am început să cânt la radio şi să învăţ şi alte cântece. După terminarea armatei m-am dus la Şcoala Populară de Arte din Bucureşti, unde am dat examen. În comisia de examinare era domnul Olmazu, corepetitor la pian, Angela Moldovan trona în mijlocul comisiei. Am dat examenul, am reuşit şi aşa am început să merg la clasa de canto, unde era profesoară o bucovineancă de-a mea. Am crezut că era simplu dar nu a fost deloc aşa. Am luat la bătăi peste diafragmă pentru că nu ştiam să respir, am început lecţiile de canto, vocalizele în faţa oglinzii. Când mă punea să strig începeam să plâng pentru că îmi era ruşine,  dar la un moment dat ea a văzut că eu mă consum cu adevărat a început să îmi explice cum să strig: „imaginează-ţi că eşti în vârful unui munte, iar soţia ta, fratele tău sau cine vrei tu e pe culmea cealaltă, iar tu trebuie să spui „mă Ioane mă!”, trebuie să faci gura foarte rotundă, ca oul, şi strigi, şi aşa o să înveţi să strigi”. Publicul întotdeauna aşteaptă strigătura la cântec.

Rep: Dacă ar fi să faceţi o dare se seama a materialelor înregistrate până acum, cum ar fi facută această dare de seama?

Ioan Chirilă: Am reuşit să înregistrez în Radiodifuziunea Română în jur de 50 de piese personale. În 1987 am scos un disc de vinil, iar pe urmă au apărut încă patru albume. Nu  mai multe pentru că eu muncesc cam trei-patru ani la un album. Cred că cel mai recent este cel mai valoros, cel mai reusit. Toţi redactorii mi-au spus acest lucru.

Rep: Ce este folclorul pentru dumneavoastră?

Ioan Chirilă: Pentru noi românii folclorul este ca şi hrana zeilor, este hrana sufletului, o ambrozie, te calmează, te linişteşte, îţi dă puterea să mergi mai departe, să îţi ierţi duşmanii, să îţi iubeşti prietenii. Folclorul te ajută să îţi păstrezi identitatea naţională.

Rep: Ce gânduri transmiteţi celor care sunt pasionaţi de muzică populară şi folclor.

Ioan Chirilă: Dacă iubesc cu adevărat folclorul, dacă iubesc cu adevărat munca adusă în slujba folclorului să îl transmită mai departe cu sfinţenie, să îl păstreze cât mai pur şi mai curat!

A consemnat Mihai Teodor NAŞCA

Dorina Grad: “Am încercat întotdeauna să fiu aceeaşi, să fiu sinceră, să fiu modestă, să muncesc, să stau acolo în banca mea şi la locul meu. Asta am încercat să fac”

Dorina Grad ne aduce cântecul din zona Someşului în spectacolele pe care le oferă Ansamblul Profesionist Mureşul din Tîrgu Mureş. De dragul mureşenilor se stabileşte în Tîrgu Mureş, unde în urma unui concurs ajunge solistă la ansamblul mai sus amintit, lăsând în urmă prinţii în Dej să îi legene dorul. Sunt convins că Dejul a rămas pentru Dorina, centrul universului, locul acela care îţi oferă atâta energie. Nu numai folclorul dar şi romanţa este atât de aproape de sufletul ei, iar Dumnezeu cu siguranţă a pus mult talent în acest om. În cele ce urmează discutăm cu Dorina Grad despre condiţia interpretului de folclor în perioada aceasta tulbure. Nu ştiu câţi dintre dumneavoastră ştiţi că Dorina Grad ar fi dorit să devină educatoare sau învăţătoare dacă nu ar fi ales folclorul. Aceasta şi multe altele în cele ce urmează.

Rep: Ce reprezintă pentru un artist de muzică populară cariera?

Dorina Grad: După părerea mea, cred că un rol foarte important îl are seriozitatea, munca şi atunci automat se văd şi rezultatele. Trebuie să fi conştient de faptul că vei fi o persoană publică. Responsabilitatea este mare când faci acest lucru, deoarece pe oameni nu îi poţi minţii nciciodată. Eu atunci când sunt pe scenă şi cânt, cânt din tot sufletul pentru publicul spectator şi vreau să ajungă mesajul meu acolo unde trebuie, la sufletul omului.

Rep: Care este obstacolul cel mai mare, pragul cel mai greu care trebuie trecut în acest domeniu care ar fi?

Dorina Grad: Mi-ai pus o întrebare dificilă. Suportul financiar este foarte important, pe lângă mediatizarea facută de mass-media.

Rep: Succesul unui artist depinde neapărat de numărul de apariţii, de locul unde apare?

Dorina Grad: Nu neapărat. Degeaba apari toată ziua pe sticlă şi nu transmiţi nimic.

Rep: Când te întorci înapoi şi te gândeşti la folclor aşa cum îl percepi şi aşa cum l-ai simţit, la ce oameni, la ce persoană, interpret, redactor muzical te-ai întoarce ca să poţi să spui că acesta este referenţialul meu, la aceştia mă raportez acum, în situaţia de faţă?

Dorina Grad: Din păcate primele persoane care mi-au îndrumat paşii în ale cântecului nu mai sunt printre noi. Îi regret din tot sufletul meu. Au rămas şi alţi redactori care de fiecare dată îmi spuneau că mă apreciază, dar nu ştiu din ce motive nu sunt pe placul dumnealor, nu sunt invitată aşa cum mi-aş dori la unele emisiuni, pentru că aş fi ipocrită să nu spun că nu mi-aş dori să apar la anumite televiziuni.

Rep: Crezi că nu ai destul de multă mediatizare în anumite locuri sau pur şi simplu este o piedică, sau un fel de subiectivism din partea celor care realizează emisiunile şi care te ocolesc cu bună ştiinţă?

Dorina Grad: Cred că da. Sunt convinsă de acest lucru. Sunt foarte mulţi redactori de televiziune care mă apreciază foarte mult şi care atunci când eu participam la festivaluri îmi dădeau note foarte mari, veneau la mine şi mă felicitau pentru evoluţia mea pe scenă, şi atunci îmi pun un semn de întrebare. De ce? Pentru că eu de atunci am evoluat foarte mult.

Rep: În momentul în care ai venit la Târgu Mureş şi ai intrat într-o nouă “trupă”, într-o nouă familie, ce a trebuit să schimbi la atitudinea ta când te-ai integrat printre mureşeni?

Dorina Grad: Nimic. Repertoriul nu l-am adaptat zonei, deoarece eu cânt folclor din zona Someşului. Am încercat întotdeauna să fiu aceeaşi, să fiu sinceră, să fiu modestă, să muncesc, să stau acolo în banca mea şi la locul meu. Asta am încercat să fac. Nu ştiu dacă am reuşit. Eu cred că da.

Rep: Există o modă. Un artist trebuie să vină mereu cu un album nou, cu ceva piese noi. Cum vezi din punctul tău de vedere acest aspect. Trebuie un artist să scoată în fiecare an un album?

Dorina Grad: Palmaresul meu nu este foarte bogat, dar nu ştiu dacă este indicat ca în fiecare an să faci câte un album. Eu am fost împiedicată de partea financiară să nu realizez mai multe, iar oamenii nu cred că apucă într-un timp foarte scurt să îţi cunoască piesele. Omul trebuie să îţi audă,  cunoască materialul. După părerea mea nu asta contează foarte mult.

Rep: Ce crezi că a prins la publicul mureşan, din personalitatea artistică a Dorinei Grad? Cu ce crezi că i-ai captat?

Dorina Grad: Cu felul meu de a fi pe scenă unde încerc să fiu eu, să nu îi mint să cânt frumos şi cred că doinele de fiecare dată şi romanţele cred că le plac ascultătorilor. Vreau să fiu la locul meu.

Rep: Dacă Dorina Grad ar fi ales o altă cale prin absurd, ce şi-ar fi dorit să ajungă?

Dorina Grad: Iubesc foarte mult copiii, şi mi-aş fi dorit să ajung ori educatoare, ori învăţătoare. Îmi sunt dragi copii mici. Îmi plac copiii foarte mult.  Din păcate nu a fost să fie să am şi eu un copil, dar toată dragostea mi-o revars asupra nepoţelei mele, pe care o iubesc nespus de mult.

Rep: Să presupunem o situaţie ipotetică, în care ar trebui să mergi undeva timp de o lună, nu spunem unde, ce CD-uri sau casete ai duce cu tine?

Dorina Grad: Din muzica uşoară aş duce o casetă cu Mihaela Runceanu, iar din muzica populară, nu vreau să dau nume, dar aş duce doar muzică de calitate. Mie îmi plac în general melodiile de suflet.

Rep: Din punct de vedere astral eşti în zodia Leu. Leul vrea să deţină controlul, să fie deasupra situaţiei. În viaţa ta cum stau lucrurile?

Dorina Grad: în viaţa de zi cu zi lucrurile stau cam ca în zodie, îmi place să fiu stăpână pe situaţie, dar profesional nu sunt destul de dură ca un leu şi îmi pare rău că nu sunt aşa, ar trebui în unele momente să ai tupeu mai mult şi asta mi se confirmă din ce în ce mai mult.

A consemnat Mihai Teodor Naşca

Izidor Tudoran: “Cred că fără folclor nici nu am exista!”

A consemnat Mihai Teodor Naşca

Născut pe Valea Gurghiului, interpretul de muzică populară Izidor Tudoran – Dorel aşa cum îi spun prietenii – şi-a petrecut copilăria la Vătava. A ajuns să cunoască nume importante ale folclorului, însă toate reuşitele i se datorează. Cu o voce caldă şi texte pe măsură, Izidor Tudoran a reprezentat folclorul mureşean la nivel naţional. Acum se pregăteşte pentru un nou album însă amintirile sunt vii, trăite parcă ieri. A adunat un număr de peste 80 de piese în repertoriu, iar cele imprimate pe vinil le-a pus pe CD –uri. L-am reascultat pe Izidor Tudoran după o perioadă mai lungă şi dintr-o Românie europenizată am ajuns din nou într-un sat din Câmpia Transilvaniei, când un pick-up răsuna de cântările lui Izidor.

Rep: O parte de lume spune că sunteţi de pe Valea Gurghiului, alţii spun că sunteţi din Vătava. De unde este Izidor Tudoran şi care este povestea lui ?
Izidor Tudoran: M-am născut în comuna Ibăneşti, în data de 29 ianuarie 1950. Tata era pădurar în Ibăneşti, iar mama era din Şerbeni. După un an şi opt luni, părinţii au divorţat, iar noi fiind doi fraţi, pe mine m-a luat tata, iar fratele mai mic a rămas cu mama. Tata a plecat apoi în Vătava şi până la 14 ani am crescut în Vătava. De mic copil cântam la fluier, înainte de a merge la şcoală. Când era jocul în sat eu stăteam pe lângă muzicanţi, când era pauză băteam la ţambal, luam vioara în mână. În vremea când eram în clasa a doua a venit Paul Tornea, prieten fiind cu tata şi a vrut să mă ducă la Bucureşti, însă tata nu a fost de acord cu acest lucru. În schimb a vorbit cu Victor Radu şi m-a dus să cânt la vioară. Ştiam să cânt cu două degete şi m-a rugat să cânt şi cu celelalte degete. Eu m-am speriat  şi am luat-o prin Dumbrava, prin zăpadă şi am ajuns înaintea lui tata acasă.
Rep: Practic aţi început la instrumente, dar când aţi început să cântaţi vocal ?
Izidor Tudoran: În timpul şcolii generale, cântam la serbări, iar la vârsta de 14 ani am plecat din sat în Reghin, unde am început la IRUM, unde lucram. Am plecat apoi la Casa de Cultură din Reghin, unde am intrat în orchestră, unde cântam la vioară dar şi vocal. Apoi la Montaje literare m-am întâlnit cu Maria Costea Lircă. Am urmat apoi Liceul Pedagogic, am plecat în armată unde soldat fiind am colaborat cu Ansamblul “Ciocârlia”. Tare mult i-a plăcut lui Ion Cristoreanu de mine şi tot mă lămurea ca să rămân în Bucureşti. Eu fiind copil de la ţară i-am spus că nu pot rămâne. Cristoreanu mi-a spus: “tu dacă rămâi în Bucureşti din tine iese cântăreţ mare”! În 1972 am venit la Tîrgu Mureş, la Ansamblul Combinatului “Azomureş”, “Şireagul” şi era o concurenţă foarte mare între ansamblurile întreprinderilor. Prin 74-75 am făcut înregistrări la Radio Cluj, cu Dumitru Vârtic. Am mers  la acesta, i-am spus că nu am recomandări de la nimeni, nu ştiu cum se procedează dar aş vrea să cânt. M-a pus să cânt un fragment de doină, învârtită şi purtată şi am rămas îngheţat că aşa de repede s-a terminat audiţia. Mă gândeam că nu i-a plăcut. Mi-a spus apoi: “du-te acasă, înregistrează câte o strofă pe bandă de magnetofon, textele bătute la maşină în patru exemplare şi mi le trimiţi. Dar melodii de-ale tale. Tu dacă vrei să fii cineva să-ţi cânţi melodiile tale”. Am venit acasă şi am pus 12 melodii pe bandă şi după două săptămâni m-au chemat la înregistrări. După un an au început să fie cunoscute piesele, mai ales “De la târg şi până acasă”. Radio Bucureşti s-a interesat atunci care sunt interpreţii din Ardeal mai buni. Printre ei erau Fraţii Filip, Liviu Becichi, Nicolae Bondoi şi eu. La Radio Bucureşti a fost o problemă la textul cântecului “Cătălină, Cătălină”, întrucât în acea perioadă textele trebuiau să fie educative. Dirijorul orchestrei, George Vancu mi-a spus: “Dorele, dacă până mâine dimineaţă vrei să imprimi melodia “Cătălină, Cătălină” trebuie să îi schimbi textul neapărat. L-am schimbat şi mi-au spus că e un text extraordinar şi aşa am imprimat cel de-al doilea album.
Rep: Dorurile cui le cântaţi ? De unde vă culegeţi textele şi melodiile ?
Izidor Tudoran: Fiecare se fereşte să spună un mare adevăr. Culegem, culegem, dar şi înainte cineva a trebuit să facă ceva. Un text sau o melodie o faci după ce cunoşti foarte bine zona, după ce baţi acea zonă ani de zile. Având contact cu oamenii şi obiceiurile deja îţi intră în sânge şi crescând cu muzica populară şi majoritatea textelor îmi aparţin.
Rep: V-aţi făcut un calcul câte piese aveţi în repertoriu ?
Izidor Tudoran: Drept să spun nu am căutat niciodată să fac un lucru la kilogram. În anii aceştia am adunat 70-80 de cântece de-a mele.
Rep: V-a preluat vreun tânăr interpret piesele din repertoriu ?
Izidor Tudoran: Cu regret trebuie să spun că am auzit că unii au mai preluat din piese şi nu m-ar supăra deloc, ba chiar mi-ar face plăcere dacă le cântă, să respecte munca mea. Să nu le ciufulească aşa cum se spune. O dată ce melodia este cunoscută, un cântec este cunoscut şi textul este schimbat, îşi pierde din calitate, piesa nu mai are valoare.
Rep: Care credeţi că sunt piesele muzicale prin intermediul cărora publicul va asociază şi vă recunoaşte ?
Izidor Tudoran: Cred că e vorba de “Cătălină, Cătălină”, “De la târg şi până acasă”, “Stau pe prispă mă gândesc”, “În coasta Hodacului”, “Ieşi mândruţă în fereastră”, “Mureşeancă, şorţ cu flori”, “Pe Valea Mureşului”, “Pe Valea Gurghiului”, “Mă uit roată pingă masă”, cred că toate sunt cunoscute.
Rep: Vreau să le transmiteţi câteva gânduri tinerilor interpreţi de muzică populară.
Izidor Tudoran: Fiecare părinte îşi iubeşte foarte mult copilul şi vrea neapărat să îl vadă mare artist. Eu zic însă cu nu e bine să fie forţaţi copii de mici să cânte în diverse locuri. E un lucru frumos dar acest fapt le ia din timpul de joacă. Peste ani îşi dau seama că le lipseşte ceva, iar părinţii ar putea constata că, copiii ar putea să urască cântecul, pentru că atunci când trebuiau să se joace şi-au pierdut timpul de joacă cântând. Eu le spun tinerilor şi copiilor mei cu ce probleme se vor lovi în viaţă, căci lumea cântatului nu este uşoară. Să îi asculte pe toţi interpreţii şi de la fiecare interpret să ia ceea ce crede că i se potriveşte. Să vadă ţinuta scenică, caracterul omului.
Rep: Este vreun tânăr interpret din judeţul Mureş pe care îl vedeţi ajungând un mare nume ?
Izidor Tudoran: Sunt mai mulţi tineri, dar cel care e acum pe val, cum se spune  este Ciprian Istrate. După câte îl cunosc eu e un om bun, cu o voce bună şi până acum am auzit numai cântece frumoase.
Rep: La ce vă gândiţi când spunem folclor ?
Izidor Tudoran: Folclorul ne caracterizează pe noi. Un popor se defineşte prin tradiţii, prin obiceiuri şi fiecare trece prin sufletul omului. Cred că fără folclor nici nu am exista!  Orice eveniment din viaţa noastră fără folclor nu se poate!

10/02/2007

Livia Sorlea: “Publicul este cel care te ridică sau te coboară şi te situează pe treapta pe care trebuie să fii!”

Cântecul Liviei Sorlea te duce cu gandul mereu la un colţ de rai, pierdut pentru o vreme, te duce cu gândul la zilele bune de care avem parte cu toţii. Cu vocea-i caldă Livia Sorlea ne duce cu gândul acasă la ea, în Dumbrava, comuna Vătava. Îşi părăseşte satul natal la doar 18 ani şi devine târgumureşeancă. Câştigă un concurs în urma căruia devine tânără “moştenitoare” a cântecului popular. Moşteneşte talentul de la părinţii săi, Rafila şi Aurel, oameni ce animă culturatra diţională în localitatea Dumbrava. Este absolventă a Şcolii Populare de Artă din Tîrgu Mureş la clasa profesorului Vasile Conţiu. Pe lângă zona Văii Mureşului Superior pe care o reprezintă, Liviei îi mai place şi Banatul dar şi Mehedinţiul.

Rep: Ce amintiri te leagă de lumea satului. Cum vede un om care se află de ceva ani la oraş, lumea satului în care a copilărit ?

Livia Sorlea: Ce amintiri mă leagă de sat….Sunt multe. Fiind plecată de 18 ani din sat (Dumbrava n.r.), a trecut destul de mult timp şi îmi amintesc cu plăcere de copilărie. Dumbrava este un sat frumos de la poalele muntelui. Despre locuitorii acestui sat pot spune că sunt nişte oameni minunaţi, ţărani în adevăratul sens al cuvântului, care ştiu să şi muncească, ştiu să îşi drămăluiască treburile pe lângă casă, aşa cum pot ei mai bine dar sunt şi ţărani emancipaţi. Pot folosi şi acest cuvânt pentru a-i descrie. Democraţia a ajuns şi în satul Dumbrava.

Rep: Când vine vorba de satul tău, ce îţi vine minte prima dată când te gândeşti la locurile unde ai copilărit. De ce îţi aduci aminte cu mare plăcere ?

Livia Sorlea: Nu ştiu dacă este vreun lucru anume care îmi vine prima dată în minte. Bineînţeles că în primul rând îmi sunt în minte părinţii mei. Părinţii, bunica mea care mai este printre noi şi bineînţeles toţi oamenii aceia minunaţi pe care îi ştiu, gospodari, cu bun simţ, gospodari. Pot spune că au toate calităţile unui ţăran adevărat.

Rep: Ai fost una dintre câştigătoarele concursului “Moştenitorii”, concurs organizat de Televiziunea Română la Tîrgu Mureş. De atunci au trecut câţiva ani şi se spunea atunci că laureaţii acestui concurs vor fi sprijiniţi să se afirme. Care a fost  drumul tău de la câştigarea acelui concurs şi până în prezent, evident prin prisma talentului folcloric ? Cât de mult crezi că a contat acest lucru şi ce piedici ai întâlnit ?

Livia Sorlea: La piedici nu vreau să mă gândesc. Au trecut şapte ani  a fost un lucru minunat ce s-a întâmplat atunci. Am câştigat locul I, la concursul “Moştenitorii”, a fost de fapt rampa mea de lansare. A fost prima treaptă, care mi-a adus multe satisfacţii, am reuşit să îmi înregistrez un album propriu şi cu colegele mele. La piedici nu vreau să mă gândesc, în toate domeniile sunt greutăţi, la fel este şi cu muzica populară. Dar dacă vrei ceva din tot sufletul şi îţi propui să reuşeşti, mai şi un pic de talent, noroc şi ambiţie eu zic că poţi reuşeşti.

Rep: Ai avut un drum mai uşor fiind o câştigătoare la acel concurs ?

Livia Sorlea: Da pot să spun că da. A fost ca o etichetă, pentru că am fost câştigătoare la acel concurs, însă aşa cum am mai spus nu ajunge să câştigi un festival trebuie să munceşti mult şi continuu.

Rep: Ce crezi că este mai important pentru un cântec: melodia sau versurile ?

Livia Sorlea: La unele piese contează 80 la sută textul şi 20 la sută melodia, la altele 50 la 50. Acum depinde şi de cel care ascultă şi de dorinţa de moment a acestuia. Eu spun că întotdeauna, textul e cel care transmite, care te aduce mai aproape de cel la care te adresezi.

Rep: Şi cam ce crezi că transmit versurile cântecelor mureşene ?

Livia Sorlea: Din totdeauna în cântece şi în special în cântecele populare  se vorbeşte de jale, de dor, de dragoste. Făcând referinţe acum la albumul meu şi piesele mele am cântece de dor, de joc şi doină. Ca să poţi să te adresezi tuturor, eu cred că trebuie să cuprinzi toate genurile.

Rep: Trăim într-o eră a libertăţilor extreme sau prost înţelese. Iată muzica populară şi-a găsit în ultima perioadă canale multe de a ajunge la telespectator şi ascultător. Crezi că publicul ar trebui să aibă ultimul ciur al alegerii valorilor ?

Livia Sorlea: Publicul este cel care selectează ultimul pentru că sunt anumite posturi tv private unde primează banul. Publicul este cel care te ridică sau te coboară şi te situează pe treapta pe care trebuie să fii.

Rep: Lumea satului a fost plină de obiceiuri şi an de an se mai pierd, unul câte unul. De ce obicei îţi aduci aminte cu mare drag şi care şi-a mai pierdut cu timpul din valoare ?

Livia Sorlea: Îmi amintesc cu mare drag de un obicei de Crăciun: Turca. Din fericire nu a dispărut şi mă bucură acest lucru. Pot spune însă că nu mai este trăit cu aceiaşi intensitate ca pe vremurile când eram eu mică. Tinerii din sat, în Postul Crăciunului pregătesc turca, o împodobesc. Tot acum îşi “arhoneau” – tocmeau -  muzicanţii pentru jocul de Crăciun. În seara de Ajun se pornea de la casa preotului şi fiecare casă era colindată de către turcă. Era un obicei foarte frumos.

Rep: Dar care ar fi motivul pentru care pierdem rând pe rând obiceiurile străbune? Este cumva de vină şi globalizarea sau nu mai avem interes în păstrarea tradiţiilor ?

Livia Sorlea: Tinerii de la sat mai au încă dragoste faţă de folclor şi de obiceiuri. Până la urmă ei tot reuşesc să păstreze tradiţiile noastre chiar dacă acum poate sunt atraşi de către alte lucruri mai moderne.

Rep: Spune-ne câteva cuvinte despre albumul pe care ai reuşit să îl editezi.

Livia Sorlea: Albumul a fost realizat la un studio din Zalău, poartă numele “Câte păsări codrul are”. Este de fapt şi piesa care m-a făcut pe mine cunoscută şi l-am înregistrat cu Ansamblul Profesionist “Mureşul” din Tîrgu Mureş. Albumul se adresează tuturor iubitorilor de folclor. Au trecut cinci ani de la realizarea acestui album şi am început să muncesc la un alt album.

Rep: Cine te-a îndrumat în acest domeniu şi mai ales cu-i îi datorezi foarte mult ? Cine a fost mentorul tău ?

Livia Sorlea: “Vinovaţi” că eu sunt unde sunt, sunt părinţii mei care mi-au dat viaţă. Fac parte dintr-o familie de mari iubitori de folclor. Pe vremuri la noi în sat era o formaţie de fluieraşi, iar dirijorul şi mentorul acelei formaţii era bunicul meu. Vocea o moştenesc de la mama mea Rafila Sorlea . Părinţii mei, Rafila şi Aurel au fost primii mei îndrumători. Am absolvit Liceul de Artă din Tîrgu Mureş şi Şcoala Populară de Artă cu prof. Vasile Conţiu. Nu am avut un idol în muzica populară. Am vrut să nu imit pe nimeni, cu toate că îmi plac foarte mulţi interpreţi .

Rep: Dacă ai fi să alegi o altă zonă folclorică din România, care ar fi aceea ?

Livia Sorlea: Îmi plac două zone deopotrivă: Banatul şi Mehedinţiul.

Rep: Ce crezi că ar trebui să cunoască mureşenii despre Livia Sorlea ?

Livia Sorlea: Faptul că în viaţa de zi cu zi am o activitate cu totul diferită de folclor, acesta mă ajută să fiu eu.

A consemnat Mihai Teodor Nasca

- aprilie 2007 -

Ionela Moruţan:”În momentul în care doinesc, trăiesc!”

Tânăra solistă de muzică populară, Ionela Moruţan s-a născut într-o zi de 22 noiembrie, în localitatea Urmeniş  din judeţul Bistriţa Năsăud. Moştenitoare a talentului de la mama sa, Saveta, Ionelei Moruţan i s-a dus vestea, nu numai până la Cluj, aşa cum spune în unul din cântecele sale. A reuşit să ajungă la sufletele iubitorilor de folclor din întreaga ţară şi chiar din străinătate. Este absolventă a Şcolii de Arte din Tîrgu Mureş, clasa regretatului profesor Vasile Conţiu şi cred că, de acolo de sus unde se află maestrul acum este mulţumit de fosta sa elevă. Ionelei i-a dat Dumnezeu har, şi poate şi cântecele o avantajează, cunoscută fiind pentru interpretarea deosebită a doinelor. Reprezintă Câmpia Transilvană, o zonă de interferenţă, iar primul album l-a realizat cu orchestra condusă de  dirijorul Stelian Stoica de la Sibiu. În cântecele sale se vor regăsi nu numai mureşenii şi bistriţenii ci toţi cei care o vor auzi pe Ionela cântând. Şi pentru că pe 22 noiembrie a fost ziua ei de naştere, îi urăm şi noi “La mulţi ani”!

Rep: Ionela Moruţan, de o bună bucată de vreme eşti târgumureşeancă, însă originile tale se află la Urmeniş. Unde te simţi acasă şi unde este locul căruia îi spui “acasă”?

Ionela Moruţan: Acasă mă simt oriunde şi printre bistriţenii mei dar şi în Tîrgu Mureş. În Tîrgu Mureş stau de aproape 21 de ani. Din punct de vedere artistic, judeţul Bistriţa Năsăud este mai aproape sufletului meu, pentru că iubesc mai mult zona Bistriţei decât cea a Mureşului. Îmi amintesc şi acum, chiar dacă au trecut câţiva ani buni de satul în care m-am născut, de oamenii din sat, de copilăria mea. Îmi aduc aminte de momentele în care mama făcea pâine, acea pâine bună de care îmi este şi acum dor.

Rep: Deşi cânţi de o bună bucată de vreme, lumea te-a remarcat doar în ultimii ani. Cum ai ajuns să cânţi, ce te-a determinat şi mai ales cine te-a determinat să faci acest lucru ?

Ionela Moruţan: Eu moştenesc glasul de la mama mea şi ea a cântat odinioară, dar aşa a fost viaţa. Ea s-a căsătorit cu tatăl meu şi având patru fete nu a mai putut cânta. Cânta în corurile bisericii, la serbările care se făceau în sat are şi acum o voce deosebită şi mă sprijină din toate punctele de vedere. De mic copil de pe la grădiniţă jucam teatru, dar de cântat m-am apucat mai târziu. Eram în clasa a IX-a şi m-am înscris la Clubul elevilor, dar bineînţeles la muzică uşoară. Pe vremea aceea cântam muzică uşoară. Mama mea nu m-a lăsat, a spus că e pierdere de vreme şi până la urmă am zis hai să încerc cu muzică populară să văd dacă într-adevăr merge. Şi domnul profesor Căpriţa mi-a spus şi îmi aduc şi acum aminte cuvintele sale: “Ionela, dacă ştiam că tu cânţi atât de frumos nici nu te lăsam să mai cânţi muzică uşoară!” I-a plăcut întotdeauna şi felul meu de a fi dar şi modul în care interpretam doina.

Rep: Ştiu că eşti foarte apreciată pentru interpretarea doinelor în special. Ce simţi în acele momente, pentru că doina nu este numai un cântec, este trăire ?

Ionela Moruţan: Ai dreptate. În momentul în care doinesc trăiesc. După părerea mea un solist care nu doineşte nu este solist. Este un pic mai greu să doineşti, dar în momentele acelea efectiv trăieşti intens tot ce te înconjoară, trăieşti intens în adevăratul sens al cuvântului în timpul interpretării unei doine.

Rep: Care ar fi lucrurile pe care ar dori să le cunoască un interpret de muzică populară fie el la început de drum sau chiar consacrat ?

Ionela Moruţan: Ar trebui să nu se abată de la originalitate, să cunoască foarte bine zona de unde vine, să nu se abată de la autentic şi întotdeauna să îşi cunoască “lungul nasului”.

Rep: Urmenişul prin valorile sale ţi-au creat un repertoriu. Cui ar trebui să îi mulţumeşti din acest punct de vedere ?

Ionela Moruţan: Părinţilor mei, Saveta şi Ioan Moruţan şi în special mamei mele căreia am să-i mulţumesc toată viaţa mea. Ea mi-a făcut şi costumele populare, am cules folclor împreună. Şi acum îmi mai spune să mergem pe la diverşi oameni care mai deţin folclor autentic. Printre cei care mi-au dat piese sunt Măriuca şi Rere, ceteraş din Urmeniş, de la care am cules doina “Greu îi doamne în astă lume” şi încă trei piese de pe primul meu album şi căruia îi transmit multă sănătate.

Rep: Provii dintr-o zonă de interferenţă între judeţele Mureş şi Bistriţa Năsăud. Cu ce contribuie locuitorii din acea parte a ţării la lada de zestre a Ardealului ?

Ionela Moruţan: În vremea tinereţii mamei mele, în satul Urmeniş exista o formaţie de dansuri, a căror membri au acum o vârstă înaintată. De sărbătorile de Paşti, când am fost anul acesta în Urmeniş am văzut că ei se întâlnesc, fac repetiţii şi vor să îşi facă şi costume populare. În acea zonă se joacă Bărbuncul şi cred că aşa cum se joacă la noi în sat nu se joacă nicăieri.

Rep: În ceea ce priveşte realizările profesionale mergi după principiul puţin şi bine sau te ghidezi după alte principii ?

Ionela Moruţan: Primul meu album “Judecată-s mamă eu” a apărut în 2003. Mai am un album cu colinde, editat împreună cu colegele mele Maria Butilă, Violeta Man, Maria Moldovan şi Livia Sorlea şi cu acelaşi grup am scos şi un album de muzică religioasă. Eu nu vreau să scot cantitate ci calitate. Mă întreba lumea de multe ori de ce nu mai scot un album, întrucât este o distanţă destul de mare de la editarea primului. Încă nu sunt pregătită. Sper ca al doilea album să fie mai bun decât primul.

Rep: În viaţa de zi cu zi încerci să alini durerile trupeşti. Pe scenă încerci să alini durerile sufleteşti ?

Ionela Moruţan: Pe scenă trăiesc momentul, cântând trăiesc momentul şi de multe ori mă pun în situaţia oamenilor. Am fost întrebată de ce am texte atât de triste ? Nu că aş fi suferit eu în viaţă dar aşa le-am cules şi le trăiesc eu cântând.

Rep: Care este cel mai important lucru pe care ţi-l doreşti ?

Ionela Moruţan: Deocamdată vreau să îmi termin facultatea şi să dea Dumnezeu să fie bine pe mai departe.

Rep: De unde ai costumele şi cine te-a ajutat să le procuri ?

Ionela Moruţan: Am acasă în jur de 20 de costume din care un singur costum este cumpărat restul sunt primite şi vreau să le mulţumesc tuturor femeilor care mi-au dăruit “comoara” lor. Costumele sunt din diverse zone.

Rep: Ce obicei ţi-a rămas în suflet şi care ţi-a rămas în suflet ?

Ionela Moruţan: Mi-amintesc de cele mai multe ori de Crăciunul din copilărie, care erau cele mai frumoase clipe. Îmi amintesc că mergeam la colindat cu colegii de clasă, cu vecinii, îmi amintesc de mama care gătea sarmalele de Crăciun. Chiar dacă se gătesc sarmale pe parcursul anului nu sunt aşa de gustoase ca cele de Crăciun. Una dintre colindele arhaice întâlnită în Urmeniş este “În cele tri părţi de lume”, culeasă din Silivaşu de Cîmpie de la Ioan Tomşa, care se găseşte şi pe albumul de colinde.

- interviu realizat in  decembrie 2006-

A consemnat Mihai Teodor Naşca

Domnica Dologa: “Faceţi-mi un pic de loc”

Sunt oameni care prin cântecul lor parcă îţi pun mâna direct pe rană şi te vindecă miraculos. Sunt cântece pe care ai impresia că nu le-a plăsmuit minte de om ci divinitatea le-a transmis sufletelor hărăzite. Sunt ritmuri ce îţi aduc aminte de istorii întregi, văzute cu ochii minţii şi parcă toate acele cântece sunt venite de la bunii şi străbunii noştri. Sunt interpreţi care poate sunt doar interfaţa între sufletul şi glasul frumos şi cei ce ascultă. Un astfel de om este Domnica Dologa, interpretă a cântecului popular din zona Năsăudului. Şi indiferent unde mergi din acel loc, la someşenii de pe Valea Someşului, la hordouanii dinspre Coşbuc, la sălăuanii de pe lângă Salva şi Runcu Salvei sau telcenii de pe Sălăuţa, găseşti o lume aparte. O lume descrisă bine în versurile şi cântecele Domnicăi Dologa, adunate toate pe un album, “Faceţi-mi un pic de loc” lansat în primăvara acestui an la Târgul Internaţional de Carte şi Muzică de la Braşov, în organizarea Libris Braşov, producătorul acestui album. Un nou motiv de bucurie şi de încântare a sufletului şi auzului, în cele 17 piese mai noi sau mai vechi din repertoriul artistei. Şi ca totul să iasă bine, materialul beneficiază de sunetul viorii lui Anghel Urs şi a orchestrei  condusă de acesta, imprimările fiind realizate  la Săndel Filip Studio din Cluj Napoca. Cântece de dragoste, de nuntă, de cătănie, doine  bine armonizate şi potrivite vor aduce un plus de bineţe celui ce va intra în posesia albumului “Faceţi-mi un pic de loc”. Un loc generos sper eu pentru că Domnica va reuşi să fie acel balsam de care avem nevoie de atâtea ori însă nu ştim niciodată unde îl găsim.

Mihai Teodor Naşca

Mariana Pop: “Folclorul este esenţa românului, inima lui, sufletul pus pe tavă.”

Glasul pământului ne cheamă pe fiecare şi oricât de departe am ajunge tot de acolo de acasă, de unde ne-am început povestea numită viaţă ne luăm surplusul pentru a merge mai departe în momentele dificile. Şi tot de acolo ne luăm cântecul la naştere, cântecul locului, e cheia noastră spre fericire, cheia ce desface uşi închise ale sufletelor triste. De fiecare dată cântecul popular a fost de alinare la necaz şi supărare dar şi cel ce însoţeşte omul în clipele sale frumoase. Vă prezentăm în cele ce urmează o altă poveste a unui om şi a cântecului său. A unui om pe care cântecul l-a atras mereu spre locurile natale şi care a făcut din cântec mai mult decât o pasiune. Mariana Pop s-a născut în satul Vaida Cămăraş, comuna  Căianu, aproape de satul Palatca, judeţul Cluj şi din vatra satului şi-a pus în bagaje cântecul mamei şi al ceteraşilor satului. L-a pus acolo bine, aşa cum cred oamenii locului, că nu se ştie niciodată când ai nevoie de el şi să îi fie la îndemână. După ani la rândul a simţit că trebuie să se ocupe mai mult de moştenirea culturală a zonei natale. Cu Mariana Pop poţi să recreezi peisajul acela de la jocul satului, o dată cu vorba ţăranului din Câmpia Transilvaniei.

Rep: Cărui loc îi spuneţi acasă şi de unde începe povestea cântecului popular?

Mariana Pop: Acasă, pentru mine înseamnă “Câmpia Transilvaniei” în sens larg, iar în sens restrâns – casa părintească din satul Vaida Cămăraş, judeţul Cluj, lângă Palatca, ceteraşilor lui Naţi. Casa în care m-am născut şi am crescut este aşezată în afara satului, „la hotar”, aşa că acolo mă simt într-adevăr în mijlocul naturii.

Rep: Care ar fi principalele trăsături care definesc cântecul zonei pe care o reprezentaţi?

Mariana Pop: Cântecul zonei mele se defineşte prin linia melodică aparte: lină, molcomă, dulce, “purtată”, (de unde şi denumirea pentru jocul de început), dar şi prin ritmul alert al învârtitelor sau jocurilor fecioreşti, prilej de măiestrie şi fineţe ritmică, dar şi coregrafică; de asemenea, se defineşte prin graiul regional specific, cu consoanele înmuiate, cu arhaisme zonale unice şi accente populare inimitabile. Şi aş mai spune eu, iese în evidenţă şi prin încărcătura filosofică a versurilor, care ascund adevăruri adânci, lecţii de viaţă şi foarte multă bună dispoziţie şi împăcare sufletească, aşa cum numai omul simplu, parte integrantă a universului sătesc, le poate avea.

Rep: Cum a intrat muzica populară în sufletul dumneavoastră şi dacă a existat un model artistic după care v-aţi ghidat?

Mariana Pop: Sufletul meu a fost legănat dintotdeauna de glasul mamei, care cânta “prin casă”, torcând, cosând, sau în grădină, sau pe prag, seara, când ne învăţa şi pe noi să cântăm. Şi ne povestea cum a învăţat ea să joace şi ne luam şi noi după povestirile ei, şi, cu timpul, “m-am trezit” că ştim şi noi cânta şi juca, sora mea activând într-un ansamblu artistic de dansuri populare multă vreme. Modelul meu artistic au fost toţi cântăreţii din Transilvania, în primul rând Ana Sântejudean, dar şi Liviu Becichi, Petre Petruse, Vasile Soporan, Cornelia Ardelean… şi mulţi alţii, aceia care, prin glas, sinceritate şi dăruire totală pentru folclor, m-au făcut să tresar când îi auzeam cântând, însă bănăţenii au fost cei care m-au impresionat profund cu doinele: Achim Nica, Mariana Drăghicescu, Iosif Ciocloda şi, mai târziu, Nicoleta Voica.

Rep: Cum vede interpretul de muzică populară satul românesc contemporan? Mai păstrează el tradiţiile care l-au definit?

Mariana Pop: Satul românesc de azi se pare că renaşte şi mă bucur mult pentru asta. Constat cu foarte mare mulţumire că în satele Câmpiei Transilvaniei iau naştere formaţii artistice de jocuri populare (la Palatca, Mociu, Ceanu Mare), care vor prelua şi vor continua tradiţia. M-aş bucura dacă această preluare n-ar fi numai la nivel de scenă, ci chiar să se “reinventeze” jocul la şură (acum la căminul cultural), pentru că, numai trăind efectiv, poţi continua ceva. Am simţit de mult că folclorul este expresia unui mod de viaţă şi mă întristez văzând cum s-a alterat în timp modul de viaţă al ţăranului român, însă va trebui să acceptăm până la urmă schimbările datorate vremurilor pe care le trăim. Important este să menţinem valorile şi specificul românesc, pentru a ne păstra intactă identitatea de neam într-o Europă multiculturală.

Rep: Ale cui doruri le cântaţi? De unde v-aţi cules cântecele?

Mariana Pop: Cântecele mele sunt strict din zona mea de baştină, un areal geografic ce cuprinde satele: Vaida Cămăraş, Palatca cu ceteraşii, Bărăi – satul mamei, Mociu cu “Târgul Secerii”, Soporul cu Vasile Soporan şi ceteraşii lui Şandor. Iar dorurile… cânt dorurile oamenilor de-acolo, bucuria lor şi neîmplinirile, dorurile mamei mele, care se măritase în sat străin, ale mele… cu alegerile greşite sau fericite pe care le-am făcut în viaţă, dar şi cu veselia jocului adevărat, care spulberă toate necazurile. După o sărbătoare cu joc, te simţeai eliberat şi o puteai lua de la capăt.

Rep: Cum priviţi promovarea folclorului, a autenticului în general?

Mariana Pop: Sincer? Cred că se “poluează” foarte mult. Posturile naţionale zis specializate dau un amestec îngrozitor, unde rareori se regăseşte autenticul, iar poporul e derutat. Din păcate, trăim într-o lume a banilor şi, de dragul lor, mulţi şi-ar vinde sufletul, numai să întreacă în audienţă un post concurent. Pe de altă parte, dacă ne gândim că sunt la mijloc nişte oameni care câştigă o pâine… parcă simţim că n-ar trebui să-i judecăm atât de aspru, nu? Noroc cu posturile locale, cum sunteţi şi dumneavoastră, care promovează adevăratul folclor şi valorile tradiţionale autentice. Mi-ar plăcea să fie invers, cei ca dumneavoastră să aibă acoperire naţională. Vorba regretatului prof. Pruteanu: “maneaua – la mahala!” Cred că noi toţi am putea fi mai atenţi cu scara valorilor, astfel încât fiecare să ocupe locul care i se cuvine.

Rep: Vorbiţi-ne puţin despre activitatea artistică. Discuri editate dar şi spectacole şi înregistrări.

Mariana Pop: După cum v-am mai spus, eu sunt mai degrabă un rapsod decât un artist practicant, mai ales datorită pauzei destul de mari pe care am făcut-o, să spunem din cauze obiective şi subiective. De la apariţia albumului “Zi, Naţi, cu cetera!”, am fost invitată de televiziuni locale la emisiuni (TTM – Tîrgu Mureş, NCN, One tv), precum şi la Radio Cluj şi Radio Tîrgu Mureş, emisiuni care mi-au fost de un real folos în promovare. Vreau să precizez că pe mine mă interesează în primul rând ca oamenii să cunoască folclorul minunat din zona mea, prin urmare socotesc că albumul meu, precum şi cel de colinde, realizat cu elevii mei de la Şcoala “Radu Stanca” vor fi nişte documente privind folclorul şi tradiţia Câmpiei Transilvaniei. Momentan, lucrez la un alt album, cu credinţa că va completa seria mărturiilor artistice privind modul de viaţă al ţăranului român din Ardeal şi, mai ales, modul său de a-şi stâmpăra dorurile, amarul şi necazurile. Îmi doresc să lucrez mai departe cu elevii, ca să le inoculez lor dragostea de tradiţii, obiceiuri şi muzică autentic românească, ca să ducă ei mai departe valorile folclorului românesc. Pun  mare pasiune în ceea ce fac, chiar dacă nu mă cunoaşte multă lume, la nivel naţional şi de aceea cred că e de datoria mea să las “o urmă pe pământ”.

Rep: Ce nu aţi face niciodată în muzica populară?

Mariana Pop: Nu aş transforma-o în comercial, nu aş “polua-o” cu nimic. N-aş bagateliza valorile morale, n-aş răsturna scara de valori a ţăranului român, n-aş ridica la rang de virtute viciile care ne macină, tocmai pentru că omul adevărat, chiar fără şcoli înalte, a avut un Dumnezeu, iar acela a fost un Dumnezeu al adevărului, al dreptăţii, al iubirii şi al frumosului. Iar muzica populară e adevărată, sinceră şi frumoasă.

Rep: Ce credeţi ca este folclorul?

Mariana Pop: Folclorul este esenţa românului, inima lui, sufletul pus pe tavă. Este expresia modului de viaţă al ţăranului român de odinioară, acela care era frate cu codrul, dar şi cu boii şi oile şi tot iosagul lui, pe care-l punea pe aceeaşi linie cu propria viaţă. Aţi citit textul “Plăvanii”, dintr-un manual mai vechi de citire de clasa a IV-a? Acolo se exprimă exact ce spun eu acum.

Rep: Ce credeţi că primează: versurile sau linia melodică?

Mariana Pop: Cântecul popular e un tot, un întreg ce cuprinde melodie şi vers, într-o simbioză perfectă. Este valoros numai dacă e luat împreună. Şi e important şi interpretul.

Rep: Daţi-mi exemple de cinci interpreţi de muzica populara care va vin in minte.

Mariana Pop: Cornelia Ardelean, Ana Sântejudean, Ana Ilca Mureşan, Liviu Becichi, Marinela Zegrean… şi mulţi alţii, care sunt modele pentru mine.

Rep: Adresaţi un gând cititorilor noştri mureşeni.

Mariana Pop: Multă sănătate de la Dumnezeu, înţelepciune şi inimă uşoară, ca să poată trece peste şi prin viaţa aceasta. De asemenea le doresc să asculte cântecul strămoşesc, să-l înveţe şi să-l transmită copiilor şi nepoţilor. Hristos a înviat! Le doresc un an bun, o primăvară luminoasă, o vară caldă, o toamnă plină de roade şi o iarnă senină, aşa cum merită toţi oamenii cu suflet frumos! Vă mulţumesc dumneavoastră şi vă doresc emisiuni de succes, cu interpreţi care să ajungă la inima publicului!

A consemnat Mihai Teodor Naşca

O vedetă populară: Veronica Macarie Moldovan

Esenţele tari sunt ţinute în sticle mici, spunea o vorbă. Cine o priveşte pe Veronica Macarie Moldovan spune că este o adolescentă cu privirea foarte luminoasă, cu o voce aşezată, însă când priveşti în reuşitele acestei interprete de folclor din ţinuturile Sălajului, lucrurile stau altfel. Premii peste premii activitate  laborioasă şi munca în echipă cu oameni deosebiţi fac din Veronica Macarie Moldovan un exemplu clar al capacităţii de reuşită a unui om hărăzit de Cel de sus cu mult talent. Deşi locuieşte în prezent în Cluj Napoca, Veronica s-a născut într-o  zi de 8 ianuarie în Zalău, dar a copilărit în localitatea Derşida, comuna Bobota din judeţul Sălaj, iar noi mureşenii o putem considera puţin şi de-a noastră, pentru că alesul inimii acestei interprete de folclor este de pe Valea Gurghiului. “Primul meu contact cu muzica l-am avut prin mămica mea, care m-a iniţiat în culegerea, valorificarea şi interpretarea cântecului popular românesc. Ea mergea cu reportofonul sau casetofonul  pe la oamenii vârstnici din sat şi înregistra cântece care îi păreau ei autentice. Învăţătoare de profesie, mămica a iubit şi iubeşte tot ce se leagă de sat, de obiceiuri, tradiţii, bunul simţ al comunităţii tradiţionale. Prin urmare, aplecarea dânsei asupra zestrei de cântec mai ales, s-a transmis mai departe şi-i mulţumesc! De la dânsa am moştenit şi glasul, multă lume spunând că suntem în cântec, asemeni unor  picături de apă. Îi mulţumesc şi tatălui meu, care mi-a fost dascăl în anii de şcoală primară şi alături de care am deprins tainele portativului şi ale instrumentelor muzicale”, susţine pe site – ul personal, Veronica Macarie Moldovan.

Rep: Cărui loc îi spuneţi acasă şi de unde începe povestea cântecului popular?

Veronica Macarie Moldovan: Acasă, este în satul meu natal, Derşida, comuna Bobota, judeţul Sălaj. Este locul unde a început povestea cântecului popular, în ceea ce mă priveşte. Dacă ar fi să descriu în câteva versuri populare locul meu natal, aş spune:

„Satul meu e sat ales, aşezat pe deal şi şes,

Cu multe livezi şi vie, oameni buni şi de-omenie !”

Rep: Care ar fi principalele trăsături care definesc cântecul zonei pe care o reprezentaţi?

Veronica Macarie Moldovan: Ritmul şi melodia: în jocul popular: învârtită, tropotita derşidenească, românescul, bărcăul şi ceardaș. În cântecul popular: învârtită, doină, cântec de nuntă, cântec de leagăn, bocete, cântec la cătană, cântecul secerii. Multe dintre ritmurile dansului popular se regăsesc în cântecul popular din zonă. Melodiile, cântă bucurii, fericiri, dureri, sentimente de înstrăinare, toate momentele importante din viaţa omului (tematică literar-folclorică specifică).

Rep: Cum a intrat muzica populară în sufletul dumneavoastră şi dacă a existat un model artistic după care v-aţi ghidat?

Veronica Macarie Moldovan: M-am născut în suflet cu folclorul, cu obiceiurile locurilor mele natale, pe care le-am trăit alături de familie şi comunitate. Părinţii mei sunt cei ce au cultivat dragostea pentru folclor şi mai ales pentru cântecul satului. Nu pot spune că a existat un singur model artistic după care m-am ghidat, dar există oameni importanţi din domeniu, care mi-au înrâurit devenirea. Dintre aceştia îi amintesc pe Ioan Nemeş, Delia Irimie, Ioan Bocşa, Drăgan Muntean, Achim Nica, Ileana Domuţa – Mastan, Traian Jurchelea, Angela Moldovan şi mulţi alţii pe care îi admir, i-am admirat şi îi preţuiesc.

Rep: Cum vede interpretul de muzică populară satul românesc contemporan? Mai păstrează el tradiţiile care l-au definit?

Veronica Macarie Moldovan: Satul românesc contemporan este şi el într-o perioadă de tranziţie, în care lumea se schimbă, vin generaţii noi, le înlocuiesc pe cele vechi. Lucrul bun este că generaţiile tinere încearcă să păstreze moştenirea folclorică din bătrâni (lucru observat cu bucurie nemărginită, la mine în sat). Tradiţiile ce au definit odinioară satul românesc vor fi păstrate, în condiţiile în care oameni competenţi în domeniu, se vor apleca în continuare asupra problematicii păstrării lor. Mă refer aici la intelectualii satelor româneşti, care au datoria sădirii sentimentului de apartenenţă la tradiţiile şi credinţa strămoşească, în sufletele tinerelor generaţii, cu dragoste şi dăruire. Mă bucur nespus când întâlnesc astfel de oameni, dăruiţi trup şi suflet păstrării tradiţiilor, valorilor satului românesc.

Rep: Ale cui doruri le cântaţi? De unde v-aţi cules cântecele?

Veronica Macarie Moldovan: Cânt dorurile satului românesc, din care, bineînţeles, fac şi eu parte. Cântecele mele sunt culese din satele româneşti, sălăjene, de către mine, mama mea, prof. Ioan Mariş, prof. Ioan Bocşa – culese, iar acum, redate satului românesc, redate românilor de pretutindeni !

Rep: Cum priviţi promovarea folclorului, a autenticului în general?

Veronica Macarie Moldovan: Ca pe o necesitate! Dacă ne dorim însănătoşirea acestui neam, avem tratamentul necesar, în însuşi autenticul lui. Folclorul este esenţa oricărui popor. Folclorul autentic păstrează şi aduce din vechime, principiile neamului, echilibrul şi credinţa.

Rep: Vorbiţi-ne puţin despre activitatea artistică. Discuri editate dar şi spectacole şi înregistrări.

Veronica Macarie Moldovan: Activitatea mea artistică se concretizează în participarea zilnică la repetiţiile Corului Filarmonicii „Transilvania” din Cluj-Napoca, (instituţie a cărei angajată sunt), în participarea alături de Ansamblul de Muzică Tradiţională „Icoane”, la concerte şi spectacole folclorice, în ţară şi în străinătate, în participarea alături de maestrul şi profesorul nostru Ioan Bocşa şi alături de colegi interpreţi solişti, din Ansamblul „Icoane”, la concerte şi spectacole, din ţară. În anul 2000 am înregistrat un album de folclor sălăjean, intitulat „M-o făcut mama lunea” (sunt născută în prima zi a săptămânii), iar în anul 2009 am înregistrat şi lansat albumul „Di ce cant la lume dragă”, de asemenea cu folclor din Sălaj. (Mai multe informaţii, puteţi găsi accesând site-ul www.veronicamacariemoldovan.ro).

Rep: Ce nu aţi face niciodată în muzica populară?

Veronica Macarie Moldovan: Nu aş lăsa să moară spiritul acestei muzici, semnificaţiile ei.

Rep: Ce credeţi ca este folclorul? Ce definiţie personală i-aţi da?

Veronica Macarie Moldovan: Folclorul este totalitatea creaţiilor muzicale, literare, coregrafice, teatrale etc… ale unui neam. Folclorul muzical constă în totalitatea creaţiilor muzicale, transmise prin viu grai, din generaţie în generaţie.

Rep: Ce credeţi că primează în reuşita unui cântec: versurile sau linia melodică?

Veronica Macarie Moldovan: Atât versurile, cât şi lina melodică, îşi au rolurile bine stabilite în economia creaţiei folclorice. Cred că ele trebuie să convieţuiască într-o perfectă armonie/echilibru. O melodie de bocet nu poate fi asociată cu versuri ce vorbesc despre  bucurie, fericire, petrecere (şi exemplele pot continua).

Rep: Daţi-mi exemple de cinci interpreţi de muzică populară care vă vin în minte.

Veronica Macarie Moldovan: Mariana Drăghicescu, Ioan Bocşa, Achim Nica, Drăgan Muntean, Angela Moldovan.

Rep: Adresaţi un gând cititorilor noştri.

Veronica Macarie Moldovan: Tuturor, sănătate, putere de muncă, iubire de tot ceea ce este autentic şi multă credinţă!

A consemnat Mihai Teodor Naşca

Albumul săptămânii: Alexandru Pugna – La Dobric la mănăstire

Rugăciunea este o scară spre cer,  lungă sau mai scurtă după cum Cel de Sus a lăsat. Cu paşi mai mici sau mai mari, îndreptăm ochii noştri spre cer, deschizându-ne sufletul să primim ce e mai bun de la Divinitate. O rugăciune în cântec este priceasna, acest gen  caracteristic Ardealului. Alexandru Pugna a lansat în această lună, la Braşov un album de pricesne, cu ocazia Tîrgului Internaţional de Carte şi Muzică organizat de Libris Braşov. De fapt albumul ce cuprinde 12 pricesne este produs de către Libris Braşov şi evenimentul mai sus amintit  a reprezentat o oportunitate  de promovare a albumului, mai ales acum, când poate mai mult ca în alte perioade ale anului suntem cu gândul la cele sfinte, în Postul Paştelui. Creştinul practicant îşi curăţă acum mintea şi sufletul în aşteptarea Învierii Domnului. Şi poate că aceste pricesne pe care le propune spre ascultare Alexandru Pugna ne pot însoţii în această perioadă de post şi rugăciune.  Cu sufletul încărcat de atâta necaz, cu inima zdrobită de atâta păcate şi remuşcări, batem la o poartă a iertării convinşi de faptul că Tatăl cel iubitor nu ne va lăsa dincolo de uşă ci ca pe nişte copii ne înconjoară de blândeţea părintească şi va lua povara apăsătoare. În fiecare poveste cântată e un înţeles, în fiecare priceasnă e un îndemn. Atunci când corabia vieţii se loveşte de maluri colţuroase şi nimic din lumea asta nu seamănă a salvare, când parcă tot cerul se coboară şi te apasă, o mână caldă, invizibilă te prinde şi te ridică, iar viaţa îşi reia cursul firesc. Un ajutor, aşadar pentru cei ce vor să renască şi sufleteşte în această primăvară este şi albumul pe care vi-l propun spre ascultare – La Dobric la mănăstire, în interpretarea lui Alexandru Pugna.

Interpretul  s-a născut în satul Căianu Mic, la poalele Ţibleşului, judeţul Bistriţa Năsăud, într-o zi de 14 noiembrie. Ansamblul “Cununa de pe Someş” a reprezentat o trambulină în ceea ce înseamnă drumul său spre muzică populară. De cântat, cântă din copilărie, însă punctul important al carierei sale o constituie câştigarea trofeului “Floarea din grădină”. În fonoteca radioului are peste 70 de piese, iar realizarea de acum vine după un alt succes, pentru că de puţin timp a realizat un album împreună cu Domnica Dologa  – «De la Salva pân’ la Cluj».

Mihai Teodor Naşca

Maria Butilă:“Folclorul este cea mai de preţ avuţie pe care o poate avea un popor”

Maria Butilă  s-a născut şi a crescut în localitatea Filea, comuna Deda, pe Valea Mureşului Superior, în mijloc de vară. Din acele locuri  a cules tot ceea ce a reuşit sufletul să sedimenteze în anii copilăriei, ca apoi gândurile frumoase, melodiile auzite şi inspiraţia Mureşului  să fie transformate în melodii frumoase ce au ajuns de-a lungul timpului şlagăre populare. De numele Mariei se leagă melodii precum “Ceteruica, dragă mi-i”, “Vai de mine lumea-mi trece” sau “Zice lumea că-s de lume”. Primă casetă audio a imprimat-o în anul 1994, iar în  iarna anului 2009 a realizat cel mai recent album “Zice lumea că-s de lume”. Există ceva în muzica şi versurile acestor piese ce te face să îl asculţi dintr-un capăt în altul. Te poartă din casa părintească, pe uliţa satului şi departe în străinătatea trupului şi a sufletului dar şi călătoria prin timp. Un album cu cântece  de joc şi veselie dar şi cântece ale căror versuri maschează în cuvinte bine meşteşugite  adevăruri uneori prea dure. Cred că asta e şi menirea artistului de a  reuşi să transpună realităţi, îmbrăcate frumos în versuri şi ritmuri plăcute sufletului. Pe lângă cariera artistică, Maria Butilă este redactor de emisiuni radio – tv şi contribuie la păstrarea valorilor tradiţionale româneşti.

Rep: Ce zonă folclorică reprezentaţi şi de unde începe cântecul popular al Mariei Butilă?

Maria Butilă: Reprezint cu dragoste de oameni şi cu responsabilitate deosebită, cântecul popular de pe Valea Mureşului Superior. Am crescut legănată de aceste cântece, iar una dintre multele griji ale mamei mele era aceea de a-mi face cunoscut cântecul din toate zonele ţării. Astfel, dis de dimineaţă mă trezea cu programele de muzică populară difuzate de Radio Bucureşti, Timişoara, Iaşi, Craiova, Tîrgu Mureş. Nici tata nu era indiferent la faptul că fata lui cea mică are darul cântecului şi de câte ori avea ocazia îmi fredona cântece vechi.

Rep: Care ar fi principalele trăsături care definesc cântecul zonei pe care o reprezentaţi?

Maria Butilă: Aş zice că ritmul cântecelor noastre de pe «Vale» este dat de râul Mureş, care, când mai domol, când mai zglobiu îşi continuă cursul ducând cu el dorurile locuitorilor acestor plaiuri. Textele poartă amprenta oamenilor hotăraţi, asprii, harnici peste măsură, frumoşi şi şugubeţi. Ceea ce caracterizează zona etnofolclorică diferenţiind-o de celelalte este “De-a lungul”, acel minunat joc de perechi, pe care îl găsim doar aici.

Rep: Aveţi un model în ceea ce a însemnat activitatea dumneavoastră?

Maria Butilă: Nu am nici un model, întotdeauna am căutat să fiu eu însămi, să nu seamăn cu nimeni. Mi-am dorit un stil al meu şi îl am. Îmi plac însă interpreţii din “generaţia de aur” a cântecului popular. Întotdeauna le-am admirat, pe lângă talent, caracterul frumos, omenia, modestia, onestitatea. Îmi plac şi tinerii interpreţi, chiar sunt câţiva care calcă  pe urmele înaintaşilor cu o siguranţă uimitoare.

Rep: Cum vede interpretul de muzică populară satul românesc contemporan? Mai păstrează el tradiţiile care l-au definit?

Maria Butilă: Din păcate oamenii sunt preocupaţi de grija zilei de mâine, interesul pentru păstrarea tradiţiilor, a obiceiurilor, a scăzut într-o perioadă îngrijorător de mult; aveam impresia la un moment dat că ne pierdem identitatea, dar, sunt deosebit de bucuroasă că de vreo doi ani încoace oameni care ţin la ,,avuţia naţională,, au început să mişte lucrurile; eu zic că satul românesc va ajunge în curând să fie preţuit la adevărata lui valoare şi o să fim părtaşi la o revenire în forţă a ceea ce ne defineşte. Îmi saltă inima de bucurie atunci când văd crescând  tot mai mult interesul tinerilor pentru cântecul şi jocul popular. Tot mai mulţi sunt preocupaţi de a-şi însuşi aceste arte, de a le perfecţiona şi nu poate decât să ne bucure acest lucru.

Rep: Ale cui doruri le cântaţi? De unde v-aţi cules cântecele?

Maria Butilă: Consider, fără lipsă de modestie, că în cântecele mele se regăsesc toate dorurile omului, în general, aceasta a fost intenţia mea şi am reuşit ca în repertoriul meu să se regăsească orice om; dar în primul rând îmi cânt dorurile mele. Cântecele alese spre interpretare le-am cules în general de la oamenii satelor noastre, dar urechea îmi sta mereu ,,aplecată” la ,,ceteruica” atât de dragă mie. Adică nu scapă nici unul dintre ceteraşii vestiţi fără să-mi dea o cântare.

Rep: Cine v-a influenţat în mod pozitiv activitatea artistică?

Maria Butilă: Au fost mai multe persoane care m-au ajutat sa ajung astăzi cine sunt. Mă refer aici la oamenii de specialitate care au avut  încredere în mine, în talentul meu, încurajările din partea lor nu au întârziat să apară încă de timpuriu din perioada festivalurilor de interpretare a cântecului popular, la care am participat. Le mulţumesc tuturor şi vreau să ştie că mereu vor avea un loc special în inima mea.

Rep: Vorbiţi-ne puţin despre activitatea artistică. Discuri editate dar şi spectacole şi înregistrări.

Maria Butilă:  Îmi amintesc cu plăcere de primele mele înregistrări realizate la Radio Cluj, sub îndrumarea domnului Dumitru Buzoianu, acestea fiind urmate de înregistrările de la Radio Tîrgu Mureş, de aceasta dată redactorul muzical a fost Maria Costea Lirca. Desigur nu pot uita anul 1994 în care am înregistrat cu Orchestra Radio dirijată de maestrul, Paraschiv Oprea, în studiourile bucureştene. Menţionez că am ajuns să imprim cântecele mele, la Radio Bucureşti, cunoscute de public din festivalurile concurs, doar în urma Premiului publicului obţinut la „Topul tinerilor interpreţi de cântec popular”, Câştigătorii acestui top erau imediat programaţi la înregistrări. Atunci redactor muzical a fost doamna Eugenia Florea pentru care am un respect deosebit. În acelaşi an, 1994, am realizat prima casetă intitulată „Vină bade, vină dragă” la Studioul  “Glas Transilvan”, cu grupul instrumental condus de Radu Ciprian, aceasta fiind urmată de caseta şi CD-ul „Vai de mine lumea-mi trece”, în anul 1999, înregistrate la ,,Sonex” Zalău cu Orchestra Ansamblului Profesionist ,,Mureşul” din Tîrgu Mureş, dirijată de Bambo Zoltan. În anul 2001 s-a finalizat proiectul ,,Cui ii place voia bună” CD şi casetă editate de Electrecord, unde am lucrat alături de Orchestra Radio, dirijată de maestrul Paraschiv Oprea. Cel mai recent album ,,Zic oamenii că-s de lume” înregistrat la Studioul ,,Săndel Filip” din Cluj Napoca , alături de Orchestra condusă de Ovidiu Barteş a văzut lumina zilei înainte de Crăciun în anul 2009.

Rep: Cum apreciaţi că va fi evoluţia folclorului românesc în contextul integrării europene? Ce vom pierde şi ce vom câştiga?

Maria Butilă: Eu zic că va trebui să fim foarte atenţi să nu ne pierdem identitatea. Să nu credeţi că le suntem dragi altor ţări pentru varietatea folclorului nostru, pentru toată moştenirea lăsată de strămoşi. Mulţi şi-ar dori-o. Aşa că va trebui să fim hotărâţi, să ştim ce vrem. Trebuie să ştim foarte exact ce ne aparţine pentru că vor fi şi sunt deja folclorişti din ţările învecinate care susţin că anumite ,,nestemate” din folclorul nostru le aparţin.

Rep: Ce credeţi că este folclorul?

Maria Butilă: Este cea mai de preţ avuţie pe care o poate avea un popor. Tot ce îl reprezintă, individualizează, diferenţiază de celelalte popoare. O carte de vizită, dacă vreţi.

Rep:  Ce nu aţi face niciodată în muzica populară?

Maria Butilă: Mereu am fost adepta calităţii, nu m-aş putea niciodată schimba din acest punct de vedere. Cântecul popular mi-a adus alinare sufletului, mi-a amplificat bucuriile, m-a făcut să uit de problemele cotidiene, mi-a dat un nume, mi-a dăruit nenumărate satisfacţii pe care unii nu le au. Atunci de ce l-aş trăda? Mă bucur de un prieten fidel, necondiţionat.

Rep:  Daţi-mi exemple de cinci interpreţi de muzică populară care vă vin în minte.

Maria Butilă: Valeria Peter Predescu,  Sava Negrean Brudaşcu,  Ionuţ Fulea,  Mariana Deac,  Maria Ciobanu,  Sofia Vicoveanca.

Rep: Adresaţi un gând cititorilor noştri.

Maria Butilă: Bucuraţi-vă de viaţă, fiţi buni şi răbdători, fiţi fericiţi şi mereu îndrăgostiţi, veţi vedea că nu întârzie să apară starea de bine. Doamne ajută!

A consemnat Mihai Teodor Naşca

Braşov – capitală a folclorului românesc

Spunea cineva, odată că pentru a distruge o naţie nu trebuie decât să îi distrugi cultura. În opoziţie, cred că pentru a clădi şi mai bine o naţie, trebuie să îi fundamentezi şi mai mult cultura şi tradiţiile ce o definesc. Un zid puternic se face cu cărămizi potrivite şi oricât de mare şi gros ar fi un zid tot din bucăţi mici este făcut.

Un astfel de zid sper eu că s-a clădit timp de trei zile la Braşov, cu ocazia desfăşurării a celei de-a şaptea ediţii a Târgului Internaţional de Carte şi Muzică în organizarea Asociaţiei Libris Cultural Braşov, Primăria Braşov, Consiliul Judeţean Braşov şi Universitatea Transilvania. Aula Magna a Universităţii Transilvania a fost plină de potenţiali cititori, cumpărători de carte şi albume cu muzică bună, iubitori de frumos în primul rând, mai ales în ultima zi de târg atunci când s-au desfăşurat o serie de evenimente ce i-a ţinut pe vizitatori, în faţa scenei amenajate ad-hoc. “Evenimentul din acest an, matrice inconfundabilă şi emblematică pentru viaţa culturală a oraşului şi a ţării, deschide seria manifestărilor dedicate aniversării celor 775 de ani de atestare documentară a Braşovului. Ca o „bunăvestire” în cultura românească, Târgul Internaţional de Carte şi Muzică continuă tradiţia celor şase ediţii anterioare pe coordonatele deja bine cunoscute: carte-muzică-pictură-grafică-tradiţii, organizatorii rezervând participanţilor surprize plăcute”, se arată în comunicatul de presă  semnat de preşedintele Asociaţia Libris Cultural, Virgil Oniţa, mureşanul nostru, devenit braşovean de atâta vreme. Oraşul de sub Tâmpa a reuşit să adune sub acelaşi acoperiş pe iubitorii de folclor şi pe interpreţii deopotrivă. O comuniune firească în apropierea Buneivestiri, pentru că aşa cum am spus de multe ori, muzica reuşeşte de fiecare dată să aducă pacea între oameni.

Programul acestei ediţii a cuprins evenimente dedicate Braşovului: lansarea cărţilor: “Scheii Braşovului” – acad. Alexandru Surdu; “Sărbătoarea Junilor la Paşti – Obicei particular al Românilor din Schei” – G. I. Pitiş;  “Contribuţii la istoria culturii româneşti (cronicile braşovene din secolele XVII – XVIII)” – Ioan-Aurel Pop, “Braşov. Un secol de arhitectură 1885-1984” – Anca-Maria Zamfir, Gruia Hilohi etc. iar serile au fost dedicate muzicii şi poeziei în recitaluri de excepţie susţinute de: actorul George Custură şi Quartetto Brassovia, actorul Dorel Vişan, Cvartetul Hypnotique, naista Oana Lianu şi Annamari Dancs etc.  Zilnic au fost organizate lansări de carte, dezbateri şi conferinţe, agenda târgului încheindu-se cu lansările a nu mai puţin de 16 albume de folclor produse de Libris Braşov şi recitalurile folclorice de excepţie susţinute de:  Lucia Potra, Petrică Mureşan, Maria Butilă şi Orchestra “Ţara Bârsei”, dirijor prof. Petrişor Varga.

Aşa cum spuneam, ziua de duminică a fost una cu un accent folcloric pronunţat, numai puţin de 14 albume fiind lansate cu această ocazie. Astfel, artişti precum: Alexandru Pugna, Manole Barna, Grupul Folcloric Obârşia, Domnica Dologa, Antonela Ferche Buţiu, Ana Maria Ardelean, Tavi Bălăşcău, Rozalia Oprea şi Marilena Albu, Mihai Emil, Andrea Bochiş, Daniel Raţiu, Mariana Pop şi mureşenii noştri Mihaela Sabău, Ciprian Istrate, Ionela Moruţan şi Maria Butilă au cântat în faţa publicului.

O vedetă populară: conf. univ. dr. Oana Lianu

 A consemnat Mihai Teodor Naşca

Aşa lasă Cel de Sus oameni însemnaţi pe faţa pământului, în care pune har, pe care apoi, cel însemnat trebuie să îl împartă cu ceilalţi. Un om ce dăruieşte din harul primit este şi conf. univ. dr. Oana Lianu, titularul disciplinei Folclor din cadrul Facultăţii de Muzică, Universitatea din Oradea.

Provenită dintr-o familie de  artişti, Oana Lianu a luat contact cu această lume încă de la o vârstă fragedă. Tatăl artistei, Ion Lianu, gorjean de origine este unul dintre cei mai înzestraţi şi recunoscuţi interpreţi ai instrumentelor de suflat, iar mama sa Doina  a cântat în vremea studenţiei pe scenele festivalurilor de folclor. “Prinţesa naiului” a venit pe lume într-o zi de 7 martie, în Cluj Napoca, iar la şase ani începe să studieze pianul. La vârsta de 13 ani schimbă pianul cu naiul, în urma unei operaţii survenite la degetul arătător. Cert este că această schimbare a fost cu noroc, întrucât acest instrument şi mai ales studiul său  i-a adus Oanei Lianu numeroase premii şi recunoaşteri naţionale şi internaţionale. Şi cum orice artist care se respectă are o pagină web, aşa şi Oana Lianu poate fi mai bine cunoscută pe pagina www.oanalianu.ro. Am încercat să aflăm câteva păreri ale profesorului dar şi artistului în ceea ce priveşte actuala turnură a folclorului şi mai ales poziţionarea soliştilor instrumentişti.

Rep: În ultima perioadă folclorul tinde să devină preponderent vocal, în sensul că soliştii vocali sunt cei care sunt din ce în ce mai mediatizaţi. Care este însă avantajul soliştilor instrumentişti în promovarea culturii tradiţionale?
Oana Lianu: Din păcate cred că dintotdeauna soliştii instrumentişti au fost mult mai puţin promovaţi. Este adevărat că textul are un rol important în melodie, dar consider că melodiei trebuie să i se acorde deopotrivă atenţia cuvenită. Apoi, oricât de bun ar fi instrumentistul, nu putem vorbi despre un avantaj al acestuia în cultura tradiţională, fără ca el însuşi să nu cunoască în sine tradiţia, muzica tradiţională. Consider că este necesar ca oricare solist instrumentist să meargă pe filonul tradiţional, să respecte nişte elemente ale interpretării, fără de care tradiţia însăşi nu poate trăi, necum să fie promovată.
Rep: În ultima vreme aţi reuşit să imprimaţi un album cu melodii instrumentale din mai toate zonele ţării. În calitatea de profesor aveţi vreo zonă preferată pe care o fructificaţi mai mult în creaţiile dumneavoastră?
Oana Lianu: N-aş putea spune că am o zonă preferată. Naiul este un instrument care se pliază cel mai bine pe zonele Oltenia, Muntenia, Moldova. Totuşi, am acordat o atenţie deosebită zonei Transilvaniei. Este o zonă foarte puţin exploatată, din păcate, din multe cauze: ignoranţa repertorială, lipsa stilului interpretativ, dificultatea sporită a pieselor, în special cele de vioară, etc. Am trăit 18 ani în Zalău, cinci la Cluj, iar tatăl meu, profesorul Ion Lianu, virtuoz al instrumentelor de suflat: taragot, fluier, caval, ocarină, drâmbă, cimpoi a avut un rol determinant în alegerea repertoriului, punând un accent deosebit pe zonele Ardeal, Bihor, (deşi gorjean de origine!) tocmai din considerentele enumerate anterior. De altfel este cel care a introdus pentru prima dată instrumentul caval în Sălaj şi Bihor.
Rep: Cum comentaţi fenomenul de vulgarizare al folclorului, respectiv crearea de nulităţi pe schelete folclorice?
Oana Lianu: Cauzele sunt multiple: în primul rând, lipsa specialiştilor în folclor în mass-media şi în instituţiile de specialitate, care ar trebui să aibă ultimul cuvânt în difuzarea melodiilor. Amintiţi-vă de acele comisii de specialitate de la radio şi TVR de pe vremuri, când melodiile erau analizate în cel mai mic detaliu. Televiziunile şi radiourile particulare au un rol determinant, oricine poate apărea şi cânta, atâta timp cât plăteşte. Este inacceptabil, de unde nulităţile şi nonvalorile care inundă canalele TV. Folclorul nu se studiază  în şcoli cum ar trebui. Un repertoriu de melodii populare ar trebui să înceapă cu grădiniţa, iar apoi în şcoli (măcar) să fie detaliat fenomenul folclorului în sine. Ca şi act creativ, folclorul nu mai există, nu se mai creează aşa ca altădată. Cel puţin atunci să încercăm să fim nişte păstrători fideli ai lui. Instituţiile de specialitate (Centru pentru promovarea culturii tradiţionale, Direcţia pentru cultură, Ansamblurile folclorice profesioniste) sunt conduse de persoane incompetente care nu au de-a face nimic cu muzica populară (pe criterii politice, băneşti, etc.).
Rep: Consideraţi că ascultătorii de folclor curat sunt oameni cu o anumită structură  sufletească?
Oana Lianu: Nici nu mă gândesc că ar putea fi altfel.
Rep: Ce anume v-a apropiat de nai şi ulterior de muzica tradiţională?
Oana Lianu: Tatăl meu mi-a cumpărat întâmplător un nai (suferisem o intervenţie chirurgicală la 10 ani la degetul arătător, şi, cântând la pian, s-a gândit că puteam continua o carieră muzicală doar la un instrument care nu necesită digitaţie, naiul). Mă bucur enorm că sunt titularul disciplinei Folclor din cadrul Facultăţii de Muzică, Universitatea Oradea, tocmai pentru că studenţii pot să perceapă la un alt nivel fenomenul folcloric. Fineţea, frumuseţea,varietatea stilistica, bogăţia, sunt câteva din atributele muzicii tradiţionale romaneşti.
Rep: În calitate de profesor,  care este atitudinea elevilor vizavi  de nai, sunt ei interesaţi de acest  instrument?
Oana Lianu: Aşa cum am amintit zona Bihorului nu este propice naiului. Totuşi, am destul de mulţi elevi din alte zone ale ţării, unde naiul are o mult mai mare deschidere.
Rep: Dacă ar fi să daţi o definiţie personală folclorului, cum ar suna aceasta?
Oana Lianu: Duioşia din cântecul de leagăn al mamei, nostalgia cântecului de mireasa, jalea din cântecul funebru, bucuria jocului, frumusetea inegalabilă a tuturor acestora, bogăţia spirituală cea mai preţioasă a noastră, a românilor.

Traian Frîncu: „Folclorul este seva de frumos cu care noi românii ne hrănim”

Ε din ce în ce mai greu să separi grâul de neghină, chiar dacă nu ştiu să existe eforturi chiar susţinute în acest sens. Mergem pe ideea că fiecare îşi are şansa sa şi cu toate acestea unii se mai preocupă şi de alegerea grâului din prea multă neghină. Traian Frîncu este unul din acei oameni şi cred cu convingere că buna creştere primită în satul natal Slon din judeţul Prahova l-a ajutat să ajungă astăzi cine este. Vorbeşte atât de frumos şi documentat despre cei care i-au întins o mână de ajutor şi care au contribuit într-un fel sau altul la ceea ce reprezintă el acum pentru folclorul românesc. Vă invit aşadar să îl cunoaştem mai bine pe acest «moştenitor» al Tezaurului Folcloric şi care a avut şansa de a concerta şi la Tîrgu Mureş.

Rep:  Cărui loc îi spuneţi acasă şi de unde începe povestea cântecului popular?
Traian Frîncu: Ca orice interpret de folclor, care are respect pentru acesta, trebuie să fi avut măcar contact cu viaţa de la ţară şi cu tradiţia populară, gustând din dulceaţa acestor nestemate folclorice.  Eu însă, am avut fericirea de a mă naşte undeva la poalele munţilor Carpaţi, într-un sat  ce îl compar cu un colţ de rai, parcă ar fi frate cu Ţinutul Pădurenilor al regretatului Drăgan Muntean, aşa cum spunea el într-un interviu că pentru a intra în acest sat trebuie să treci mai întâi printr-o pădure, chiar dacă ar fi să dai ocol satului”, aşa arăta şi satul meu unde m-am născut care se traduce adăpost sau ascunzătoare sau în fiecare limbă a pământului însemnând ceva anume (şopron, pupăza elefant etc.). Satul se numeşte Slon, acesta făcând parte din comuna Cerasu, una din comunele de munte ale judeţului Prahova, satul fiind aflat la graniţa cu Ardealul, mărginită de lanţul muntos al Carpaţilor prin Vârful lu  Crai, muntele Tabla Buţii, muntele Tătarului, pasul Boncuţa înaintând până la Vama Buzăului şi Întorsura Buzăului, localităţi ce aparţin judeţului Covasna. Aici mi s-a deschis orizontul către muzica populară, pentru că fără nici o discuţie, muzica populară era la ea acasă, şi chiar mic copil fiind mergeam pe poieni unde adesea auzeam cântecul fluierului sau un glas de cioban cum doinea sau cântând anumite melodii păstoreşti sau de alt gen. Un mentor poate indirect a fost chiar mama mea, cea care atunci când torcea, ţesea, lucra la împletitul ciorapilor sau a puloverelor de iarnă ne cânta, nu mai spun că vara la fân îţi era mai mare dragul să o asculţi. Acest lucru eu îl denumesc moştenire, poate cea mai valoroasă pentru mine din avuţia mamei, nimic nu se compară cu ceea ce mi-a dat ea, si totuşi pe primul loc fiind viaţa, incluzându-l si pe tatăl meu, fără doar şi poate.
Rep: Care ar fi principalele trăsături care definesc cântecul zonei pe care o reprezentaţi?
Traian Frîncu: O trăsătura a cântecului din zona  pe care o reprezint, este aceea că aici predomină în prezent cântecul de dragoste, cel de cătănie şi cel păstoresc. În studiul meu asupra cântecului din această zonă, ce apare în lucrarea de licenţă pentru absolvirea facultăţii de muzică, am descoperit anumite şi importante amănunte despre folclorul din această zonă  care se numeşte Valea Teleajenului şi Valea Drăjnuţei. Am găsit în cercetările mele cântări şi colinde vechi în ritm aksak (şchiop), ritm ce reprezintă foarte mult zona Ardealului. Fiind în cercetare am auzit şi melodii din Ardeal la foarte mulţi din bătrânii satului, mai târziu aflând de ce se cântau şi aceste melodii pe aici, de aceea am să vă dau câteva mici detalii: în anul 1874, în urma răscoalei lui Horea, Cloşca şi Crişan, foarte multe familii din Ardeal au fugit de frica persecuţiilor pe care le îndurau cei ce au participat la răscoală. Aproape 20 de familii au venit şi s-au aşezat aici în această depresiune sau ascunzătoare după cum am amintit mai sus. Bineînţeles oamenii şi-au adus cu ei şi portul şi tradiţia, dar în timp s-au adaptat conform acestei zone, aici existând şi familii care erau mai vechi în sat dar în număr foarte mic. Şi totuşi au dăinuit şi cântecele din Ardeal, unele prezentându-le în lucrarea de licenţă, iar altele auzite la alţi solişti din Transilvania, care coincid cu cele auzite la aceşti bătrâni.
Rep: Cum a intrat muzica populară în sufletul dumneavoastră şi dacă a existat un model artistic după care v-aţi ghidat?
Traian Frîncu:  După cum am mai spus, primul model în muzica populară a fost mama mea, de la care am preluat multe melodii de valoare, multe dintre ele reuşind să le imprim la radio, acestea făcând parte din folclorul de strat vechi  şi nu numai, reuşind să iau chiar anumite premii cu acestea. Ca artist din rândul celor consacraţi a fost bineînţeles doamna cântecului popular prahovean, IRINA LOGHIN, aceasta fiind preferata a familiei şi nu numai. Îmi amintesc ca fiind copil mai făceam câte o năzbâtie, iar ca să nu fiu certat sau chiar să iau vreo mică bătaie începeam să cânt o melodie de-a Irinei Loghin “De ce mamă, de ce tată?”, ştiind că-i fac să radă şi nu o să-mi iau porţia… Mai târziu fiind elev la Şcoala populară de artă din Ploieşti am avut fericita ocazie să-l întâlnesc pe regretatul Drăgan Muntean, vocea pe viu reuşind să mă farmece pur şi simplu, reuşind să-mi devină si model (mă luptam să nu semăn la voce cu Ion Dolănescu sau Benone Sinulescu) şi aş putea spune ca Drăgan Muntean, mi-a fost un foarte bun model.
Rep: Cum vede interpretul de muzică populară satul românesc contemporan? Mai păstrează el tradiţiile care l-au definit?
Traian Frîncu:  Despre muzica populară şi satul românesc ce pot să vă spun?
Este cam dureros în ziua de astăzi cu folclorul. Suntem foarte mulţi care cântam muzică populară dar foarte puţini care mai cântam folclor, am uitat mulţi de cumpăna de la fântână, de cântecul de păsărele, de fluierul ciobanului, de şuieratul vântului şi plânsul mamei care şi-a pierdut pruncul! Astăzi mulţi îşi laudă realizările prin cântec, ba mai mult îşi cântă duşmanii şi banii în melodii poate cu linie melodică frumoasă, nu mai spun de cei care pun versuri vesele pe melodii triste şi de multe ori nici versurile melodiei nu rimează. Ne confruntăm cu o serie de artişti care apar peste noapte care poluează pur şi simplu folclorul şi bineînţeles satul este primul care gustă din această aşa zisă poluare muzicală, ce să mai spun de acest fenomen denumit manea, care a stricat foarte mult percepţia despre folclor. Tradiţiile se mai păstrează în mică parte la ţară, cel puţin la mine în sat. De acea, ca o continuitate a lucrării de licenţă, am luat hotărârea acum trei ani de zile să scriu o monografie a satului Slon, în care să apară tot ceea ce ţine de acest sat, de la istoric, biserică, şcoală, administraţie locală, evoluţie în timp şi nu în ultimul rând tradiţiile şi obiceiurile care au făcut parte din acest sat, fiind incluse cântecul şi jocul popular dar şi folclorul ocazional şi neocazional, adică datini şi obiceiuri de peste an. Nădăjduiesc că urmaşii noştri vor avea ocazia măcar să cunoască această carte şi, poate într-o zi o să învie această patimă a tot ceea ce se numeşte tradiţie şi folclor.
Rep: Ale cui doruri le cântaţi? De unde v-aţi cules cântecele?
Traian Frîncu:  În melodiile mele, am cântat şi cânt tot ceea ce ţine de viaţa omului de la ţară (dorul, dragostea, cântecul de cătănie şi cel păstoresc şi mai ales legătura omului cu natura şi mai ales prietenia flăcăului sau a bărbatului cu calul. Îmi plac foarte mult melodiile cu şi despre cai, mai ales că şi iubesc foarte mult animalele îndeosebi calul, pe care l-aş defini un zeu). Foarte multe melodii după cum am mai spus le-am cules de la mama mea, de la bunica mea de la ciobani ai satului, pădurari şi câţiva bătrâni ai satului care şi-au mai amintit câte ceva din aceste nestemate. Multe dintre acestea le-am luat şi din culegeri de folclor, iar o foarte mare parte le-am creat şi creez în continuare, mari specialişti dându-mi chiar girul de creator, admirând legătura cu rădăcinile de unde vin şi neieşirea din acest strat.
Rep: Cum priviţi promovarea folclorului, a autenticului în general?
Traian Frîncu:  Despre promovarea cântecului şi a tinerelor solişti ar fi multe de vorbit. În primul rând foarte mulţi tineri interpreţi pornesc foarte bine, prind încredere în specialişti şi realizatori de specialitate care la rândul lor îi promovează, unii dintre aceştia rămân să slujească cu mare cinste folclorul, iar alţii trec de partea  cealaltă a făcăturilor sau a comercialului aducând totodată şi o mare dezamăgire celor  pe care le-au dat acest acord sau gir. Totuşi, mă bucur că sunt foarte mulţi interpreţi care reuşesc să ţină frâiele în continuare spre a păstra cu sfinţenie autenticul, şi chiar reuşind să lanseze adevărate şlagăre din muzica autentică.
Rep: Vorbiţi-ne puţin despre activitatea artistică. Discuri editate dar şi spectacole şi înregistrări. Traian Frîncu:  După terminarea celor opt ani de şcoală, unde de altfel începusem să-mi desfăşor câtuşi de puţin activitatea ce cântăreţ, am urmat mai multe şcoli. Prima a fost şcoala de Arte şi meserii din Ceraşu, în anul 1995, an în care debutez ca solist şi dansator la Ansamblul Folcloric al Căminului Cultural Ceraşu, alături de care încep primele turnee în judeţ sau în ţară. În anul 1996, încep colaborarea cu Ansamblul Folcloric Poieniţa din Comuna Drajna, alături de care debutez la data de 14 martie 1997 pe postul naţional TVR 1, în emisiunea de folclor ”TRADIŢII”, realizată de distinsa profesoară, interpretă de folclor dar şi om de televiziune, Maria Tănase Marin, cea care îmi devine şi profesoară de canto popular la Şcoala de arte din Ploieşti. Datorită acestei distinse doamne, am reuşit să apar în mai multe emisiuni de folclor, una dintre acestea fiind cea realizată de distinsa doamnă MARIOARA MURĂRESCU, numită ”TEZAUR FOLCLORIC”. Între timp m-am înscris la liceu, în cadrul Colegiului Naţional “NICOLAE IORGA” din Vălenii de munte, pe care l-am absolvit în anul 2002. Dea lungul acestor ani, începând cu anul 1997, am început să particip la diferite concursuri de gen, unde încep să obţin pe parcurs  35 de premii , dintre care amintesc :
premiul de popularitate la Concursul Naţional  “CORABIA DE AUR“, Corabia – Olt
premiul III, Toamna Buzoiană, Nehoiu – Buzău
premiul III, “Vară, vară primăvară“ la Sibiu
premiul III, Abrud jud Alba
premiul III, festivalul  “Mamaia “ 2004
premiul II, “Corabia de Aur “
premiul II, “Narcisa de aur“, Costeşti – Argeş
premiul II, “Moştenite din bătrâni“,Vorona – Botoşani
premiul I, “Ghiocel de Cornăţel“, Dâmboviţa
marele premiu la festivalul internaţional  “Pe marginea Dunării“ – Giurgiu
marele premiu la festivalul internaţional de folclor(solişti vocali) de la Sofia – Bulgaria
marele premiu festivalul naţional  “IRINA LOGHIN “ 2000 – Vălenii de Munte – PRAHOVA
locul I, la concursul de televiziune “MOŞTENITORII“, TVR,  şi multe alte premii obţinute la Topalu – Constanţa, Braşov, Bistriţa – Năsăud, Jidvei – Alba, Feteşti Ialomiţa, Mureş, Hunedoara, Vrancea ş.a. În anul 2001, realizez primele înregistrări în Radio, fiind invitat de către distinsa  doamnă Angela Marinescu, redactor şef la secţia de folclor a Radiodifuziunii române, cea care mi-a  dat girul de interpret al cântecului popular muntenesc, totodată piesele pe care le-am înregistrat, au fost trecute printr-o comisie de specialişti în folclor, la fel ca şi celelalte piese înregistrate în 2007, toate acestea fonotecate. Aceste înregistrări au fost făcute alături de Orchestra radio condusă maestrul, Paraschiv Oprea şi maestrul, Adrian Grigoraş. Anul 2002, este anul în care mă înscriu la Facultatea de muzică din cadrul Universităţii ″SPIRU HARET″, la secţiunea canto – popular, specializarea pedagogie muzicală, absolvind-o în anul 2006, imediat după aceasta înscriindu-mă la masterat în cadrul aceleiaşi universităţi, cu specializarea în Arta muzicală, absolvit în anul 2008.
Din anul 2007, sunt angajat prin concurs la orchestra populară profesionistă FLACĂRA PRAHOVEI, din cadrul Filarmonicii ″PAUL CONSTANTINESCU″ din Ploieşti, având funcţia de solist vocal, orchestra cu care am participat şi particip la foarte multe spectacole, dar colaborez şi cu foarte multe orchestre  si ansambluri din tara fiind invitat la diferite ocazii si spectacole. În prezent lucrez la un material discografic, ce sper să cucerească inimile ascultătorilor de muzică bună, acest material fiind primul album pe piaţa muzicală.
Rep: Ce nu aţi face niciodată în muzica populară?
Traian Frîncu: În muzica populară nu aş vrea sa ajung să cânt melodii dedicate unor persoane cu funcţie sau cu bani şi nu aş vrea să aud o altă întorsătură acestui gen.

Rep: Ce credeţi ca este folclorul?
Traian Frîncu:  Folclorul este seva de frumos cu care noi românii ne hrănim, este cartea de vizită a românilor. Este poate cel mai reprezentativ lucru frumos care ne reprezintă şi în afara graniţelor ţării.
Rep: Ce credeţi că primează: versurile sau linia melodică?
Traian Frîncu:  Ca-n orice melodie, versurile trebuie sa aibă un mesaj, si dacă se poate destul de clar. Trecând la partea de metrică a melodiei bineînţeles că întâlnim astăzi melodii în care metrica melodiei nu corespunde cu textul, nereuşind să dea un înţeles sau mesaj celui care ascultă, de aceea este necesar ca la foarte multe concursuri de gen sa fie chemaţi în juriu oameni de specialitate şi mai ales la comisiile pentru înregistrări la radio aşa cum încă se mai  face astăzi la postul naţional de radio, nemaiavând cuvinte la ce comisii se făceau în trecut, unde folclorul era păstrat cu sfinţenie, specialiştii fiind foarte exigenţi în a aproba o melodie populara spre a fi înregistrată şi fonotecată.
Rep: Daţi-mi exemple de cinci interpreţi de muzică populară care vă vin în minte.
Traian Frîncu: Cei cinci interpreţi i-aş înmulţi poate cu zece, dar pentru a mă încadra întrebării dumneavoastră ar fi: ACHIM NICA, DRĂGAN MUNTEAN, NINETA POPA, MARIA CIOBANU şi IRINA LOGHIN.
Rep: Adresaţi un gând cititorilor noştri mureşeni.
Traian Frîncu: Cititorilor dumneavoastră le-aş transmite acea frumoasă şi sinceră urare de sănătate, pentru că ne trebuie, să-şi păstreze credinţa în Dumnezeu, să încerce să zâmbească atunci când poate le este mai greu şi ca ajutor să le fie şi cântecele mele, iar în inima lor poate există un gram de dragoste faţă de cântecele mele şi de numele meu, TRAIAN FRÎNCU.

O vedetă populară: Carmen Antal Cujbă

De: A consemnat Mihai Teodor Naşca

Sunt oameni pe care îi cunoaştem din cântecele lor, iar alte cântece sunt despre oameni. Sunt cântece pe care le aplicăm peste sufletul nostru şi se potrivesc de minune. Carmen Antal Cujbă esto o interpretă de muzică populară ce ştie cum să ajungă la sufletul ascultătorilor. E imposibil ascultând-o pe Carmen, al cărei nume înseamnă chiar cântec, să nu te integrezi în ceea ce cântă.

Rep: Ce îl animă pe un interpret să creeze? Ce anume îl face pe acesta să treacă prin filtrul sufletului său o serie de trăiri şi evenimente care  se transformă ulterior în cântece de suflet?
Carmen Antal Cujbă: Viaţa în general şi evenimentele care se petrec în viaţa oamenilor de zi cu zi.

Rep: Există şi alte pârghii, lucruri mai concrete care îl determină pe un artist să creeze?
Carmen Antal Cujbă: Categoric, natura în primul rând, evenimentele care au loc în viaţa satului, la oraş chiar, că acum în toate oraşele sunt tot felul de evenimente, lupta pentru a păstra ceea ce este vechi, autentic, pentru a rămâne cât de cât nealterat, pentru a nu se uita ce au creat strămoşii noştri.

Rep: În ce proporţie este muzica populară un simbol al lumii satului sau al oraşului?
Carmen Antal Cujbă: Depinde de muzică, la oraş se ascultă alt gen de muzică, cea comercială, în schimb, încă la sat se mai păstrează cât de cât muzica veche, pe care oamenii o cântau la munca câmpului, la joc.

Rep: Cât de mult ar trebui să îşi permită folclorul să se schimbe într-un anumit fel. Cât de viu este acest organism?
Carmen Antal Cujbă: Ar trebui să fie spectacole cu o anumită tematică, cât mai multe specatacole în care să se redea autenticitatea, originalul, iar acel cântec de demult să se asculte şi să rămână în urechea ascultătorului. Spectacolele comerciale să nu se amestece cu spectacolele care îşi doresc promovarea folclorului autentic. Mi s-a întamplat să merg la spectacole şi lumea să îmi spună „vai ce bine că aţi venit, ca să cântaţi melodii mai iuţi, mai de joc, că de azi dimineaţă numai doine am ascultat!”. Pe undeva m-au durut aceste vorbe, deoarece doina este cea care ne caracterizează pe noi, iar ţăranul când ţinea boul de coarne, sau calul de căpăstru nu putea să cânte un cântec iute, cânta o doină de jale şi de amar, iar melodia aceea de joc o asculta sau juca pe ea la şură, la jocul satului.

Rep: Cât de mult relaţionaţi cu judeţul Mureş, deoarece Topliţa este oarecum un satelit al judeţului Mureş, întrucât mulţi artişti din acea zonă participă la multe spectacole şi filmări în judeţul Mureş?
Carmen Antal Cujbă: Relaţionăm prin spectacole, deoarece oamenii din judeţul Mureş sunt mari iubitori de folclor. Oamenii din Mureş sunt cei care ne ajută, prin studiourile de radio şi televiziune. Nu pot să uit de doamna Maria Costea Lirca, a colegilor noştri de la Ansamblul Artistic Profesionist Mureşul, de Dorina Oprea, Maria Butilă, Ciprian Istrate. Aceşti oameni care se implică în bunul mers al folclorului şi nu sunt oameni care vor doar să îşi câştige pâinea de pe urma acestuia, sunt oameni care fac această meserie din drag şi pasiune.

Rep: Oamenii care se ocupă de folclor au ceva în genă mai special decât alţii? Sunt ei mai buni, sufleteşte vorbind?
Carmen Antal Cujbă: Categoric, predomină iubirea, pentru că dacă nu ar iubii nu ar face aşa ceva, ştiut fiind faptul că folclorul prea mulţi bani nu aduce, decât la cei care cântă la nunţi şi la petreceri.

Rep: Se vorbeşte prea mult în gol în muzica populară, avem tendinţa, noi cei care lucrăm în această branşă, de a vorbi şi de a înflorii prea mult lucrurile în folclor?
Carmen Antal Cujbă: Categoric, şi sinceră să fiu, iertat să îmi fie termenul de lălăială, dar din nefericire cântăm un vers, şi ca preţul a două, trei versuri spunem la la la, şi apoi repetăm din nou primul vers. Cântecul trebuie să exprime ceva.

Rep: Să revenim la persoana Carmen Antal Cujbă, pregăteşte ceva pe viitor, are ceva în plan?
Carmen Antal Cujbă: Dacă mă ajută Tatăl ceresc, dacă am timp şi inspiraţie vreau să îmi fac cât mai multe piese, dar tot aşa de suflet, pentru că piesele de suflet nu le poţi face oricând, ca să iasă frumose şi să ajungi la sufletele oamenilor.

Rep: Un gând pentru mureşeni.
Carmen Antal Cujbă: Pentru mureşeni am un gând bun, vreau să ştie că îi iubesc, ca de altfel pe toţi cei din jurul meu, le doresc sănătate, fericire şi multă putere.

Cântecul popular în familie: Rozalia Oprea şi Marilena Albu

De: A consemnat Mihai Teodor Naşca

Sunt multe feluri de a-ţi cinsti locul unde te naşti, creşti şi te formezi ca om. Sunt atâtea posibilităţi să îţi ridici numele comunităţii la rang de ţinut cunoscut şi apreciat prin oamenii pe care îi adăposteşte. Marilena şi Rozalia sunt două interprete de muzică populară din zona Rupea, judeţul Braşov.

S-au născut în localitatea Dacia, nume generic pentru trecutul ţării şi îşi leagă cântecele de toate aceste locuri pe care de-a lungul timpului le-au purtat doar în suflet. Moştenesc harul cântecului de la mama şi bunica lor, iar în cântecele lor  regăseşti un tablou impresionant de trăiri. De curând au reuşit să îşi înregistreze o parte din cântece pe un album. Vă invit să le cunoaştem mai bine pe Rozalia Oprea şi Marilena Albu.

Rep: Cărui loc îi spuneţi acasă şi de unde începe povestea cântecului popular?
Rozalia Oprea: Noi reprezentăm cu mândrie Zona Transilvaniei – mijlocul Ardealului unde se află o vatră ţărănească, folclorică ce poartă numele de Dacia, în apropierea oraşului Rupea din judeţul Braşov.
Rep: Care ar fi principalele trăsături care definesc cântecul zonei pe care o reprezentaţi?
Marilena Albu: Ca manifestare sincretică, versul este cântat, iar cântecul însoţeşte jocul, dincolo de vers şi de melodie, cântecul popular încântă prin atmosfera creată, aşadar veselia este una dintre principalele trăsături care defineşte cântecul. Trăirile, dorinţele, gândurile şi aşteptările pe care se întemeiază existenţa şi credinţa în Dumnezeu  sunt alte câteva trăsături exprimate de diferitele genuri ale cântecului popular, cum ar fi doina de cătănie, de dragoste, cântecele suratelor şi până la cântecul ultimului drum.
Rep: Cum a intrat muzica populară în sufletul dumneavoastră şi dacă a existat un model artistic după care v-aţi ghidat?
Rozalia Oprea: Cel mai important model, în ceea ce a însemnat activitatea  noastră folclorică este mama noastră, de la care am şi moştenit vocea. Cântăm din copilărie mai precis de la grădiniţă, şcoală, liceu, unde am cântat cu plăcere şi am participat la diferite concursuri.
Rep: Cum vede interpretul de muzică populară satul românesc contemporan? Mai păstrează el tradiţiile care l-au definit?
Marilena Albu: Din păcate satul românesc contemporan, în viziunea noastră, îşi pierde din tradiţii şi obiceiuri pe zi ce trece, tinerii fiind foarte puţin interesaţi de folclor.
Rep: Ale cui doruri le cântaţi? De unde v-aţi cules cântecele ?
Rozalia Oprea: În primul rând ne cântăm dorurile noastre şi în acelaşi timp şi ale fiecăruia dintre cei ce ne ascultă. Ne-am cules cântecele din satul unde am copilărit, cântece ce ne-au fost mereu cântate de mama şi bunica noastră.
Rep: Cine v-a influenţat în mod pozitiv activitatea artisitcă?
Marilena Albu: Activitatea artistică în mod pozitiv mi-a fost influenţată de sora mea mai mare Rozalia, pe ea am auzit-o cântând, la nunţi, la spectacole. Mama ne-a influenţat în mod pozitiv pe amândouă a fost mereu alături de noi şi cu această ocazie vrem să-i mulţumim din tot sufletul.
Rep: Vorbiţi-ne puţin despre activitatea artistică. Discuri editate dar şi spectacole şi înregistrări.
Rozalia Oprea: Activitatea noastră artistică a început de la o vârstă fragedă, încă din timpul şcolii am participat la diferite concursuri şi festivaluri, ale „Cântării României” care aveau loc înainte de 1989; am absolivit şi Şcoala Populară de Artă, iar apoi am întrerupt o perioadă, revenind pe scenă în anul 2000 şi participând la diferite  activităţi în ceea ce priveşte muzica populară. Nu cu mult timp în urmă am lansat albumul intitulat „Ce-am trudit eu cui rămâne” produs de  „Libris” Braşov.
Rep: Ce nu aţi face niciodată în muzica populară?
Marilena Albu: Niciodată nu ne-am abate de la stilul muzicii autentice, deoarece el ne expune valoarea ca interpret şi mai ales zona care o reprezentăm cu mândrie.
Rep: Ce credeţi că este folclorul?
Rozalia Oprea: Folclorul constituie, în primul rând, un capitol de seamă al istoriei noastre literare şi reprezintă o dovadă grăitoare a străvechii unităţi culturale a poporului român; este o tradiţie culturală, expresie a sufletului, mentalităţii şi naţiunii care ne reprezintă.
Rep: Ce credeţi că primează în reuşita unui cântec: versurile sau linia melodică?
Marilena Albu: Versurile şi linia melodică sunt strâns legate între ele, interpretarea lor în mod autentic, melosul tipic genului, căldura cu care este cântat dau o valoare deosebită cântecului popular. Importante sunt deopotrivă şi versurile şi linia melodică dar şi interpretarea.
Rep: Daţi-mi exemple de cinci interpreţi de muzică populară care vă vin în minte.
Rozalia Oprea: Inegalabilul, Drăgan Munteanu, Lucreţia Ciobanu, Mariana Deac, Achim Nica, Mariana Drăghicescu.
Rep: Adresaţi un gând cititorilor noştri mureşeni.
Marilena Albu: Mureşenilor le transmitem numai bine, multă sănătate, gânduri bune şi să ne primească cu drag în casele dumnealor, pentru a ne asculta şi ale mângâia sufletele, cu cântecele noastre de pe albumul „Ce-am trudit eu cui rămâne” .

Mariana Harosa: “Folclorul este bogăţia acestui neam, bogăţia sufletească a românilor”

De: A consemnat Mihai Teodor Naşca

Am afirmat de multe ori şi cred că locurile unde ne naştem îşi pun amprenta asupra noastră, mai ales a celor care poate au coardele sufletului mult mai sensibile decât ale altora. Ce am putea spune despre cineva care s-a născut şi a crescut pe Valea Someşului Mare – râul ce aduce toate dorurile dinspre munte spre şes, când zbuciumat şi învolburat ca istoria acestui neam, când lin şi domol, ca firea ardelenilor. În aceste coordonate s-a format şi se formează şi Mariana Harosa din Beclean, judeţul Bistriţa Năsăud. Moşteneşte talentul şi mai ales vocea de la bunicile sale, dar are şansa ca în familie un mentor bun să îi fie şi tatăl său.

Rep: Satul natal reprezintă punctul de început în viaţa fiecăruia. Ce zonă folclorică reprezentaţi şi de unde începe cântecul Marianei Harosa?
Mariana Harosa: Aşa cum spunea Vasile Alecsandri: “Poţi să cutreieri lumea toată şi să te minunezi de realizările civilizaţiei, dar nimic nu-i  mai fermecător decât colţul de pământ pe care te-ai născut.” Pentru fiecare om, de cele mai multe ori,  locurile natale sunt cele mai pe care le poartă în suflet, şi care au influenţă aparte asupra formării ulterioare. Pentru mine, locurile copilăriei sunt cele mai speciale. Nu le voi putea uita niciodată pentru că acolo am trăit primele experienţe de viaţă, acolo am auzit primele cântece populare, acolo am jucat prima data o învârtită, acolo am îmbrăcat prima dată un costum naţional. Şi e firesc să  seamăn  în cântecele mele  bogăţia plaiurilor atât de frumos descrise de Rebreanu (Prislop – Bistriţa Năsăud), precum şi frumuseţea sufletească a oamenilor acelor locuri. Coborând pe Valea Someşului Mare, la Salva, am descoperit prin intermediul bunicii şi a mătuşilor mele, splendoarea costumelor populare specifice zonei Năsăudului. Repertoriul meu este năsăudean, dar cuprinde cântece şi din alte zone ale judeţului Bistriţa-Năsăud, cel mai mult însă de pe Valea Sălăuţei, şi de pe Valea Someşului.

Rep: Care ar fi principalele trăsături care definesc cântecul zonei pe care o reprezentaţi?
Mariana Harosa: Specific cântecelor năsăudene sunt măsurile ritmice alternative. Cântecele din  Zona Năsăudului  sunt puse în cele mai multe cazuri pe melodii de joc sau învârtite, auzite sau culese de la fluieraşi sau ceteraşi. Acompaniamentul melodic este susţinut în primul rând de viori secondate de braci (contraşi), contrabas (gorduna); uneori apare ţambalul şi clarinetul. Apoi, prezanţa unei game variate de cântece: de cătănie, de joc, de secerat, doine, balade  alcătuiesc frumuseţta deosebită a acestei vetre folclorice. Tematica cuprinde sfera de preocupări şi de trăiri care aparţin tuturor vârstelor şi categoriilor sociale.

Rep: Aveţi un model în ceea ce a însemnat activitatea dumneavoastră? Cum v-aţι întâlnit cu muzica populară?
Mariana Harosa: Este foarte important în cariera unui interpret primul contact pe care îl ai cu muzica populară, Ei  bine, eu m-am născut într-o familie în care se cânta muzică populară. Bunica mea avea o voce minunată, iar pentru mine era o reală plăcere să o ascult. Ea a fost pentru mine primul model. Apoi, tatăl meu m-a învăţat un cântec superb din repertoriul Valeriei Peter Predescu. L-am învăţat imediat, pentru că avea o frumuseţe aparte, aşa cum era şi doamna Valeria Peter Predescu. A fost pentru mine şi va fi mulţi ani model pentru majoritatea interpreţilor de muzică populară din zona noastră.

Rep: Cum vede interpretul de muzică populară satul românesc contemporan? Mai păstrează el tradiţiile care l-au definit?
Mariana Harosa: În contextul apropierii satului de oraş şi trecerea din ce în ce mai mult la viaţa de oraş, sigur multe din tradiţiile şi obiceiurile de la sate sunt fie uitate, fie dispărute o dată  cu cei care le-au deţinut. Mai sunt bătrâni ce au în lada de zestre şi în memorie  obiceiurile de altă dată, nouă ne revine sarcina de a le căuta şi încerca să ducem mai departe aceste valori care nu trebui să dispară.

Rep: Ale cui doruri le cântaţi? De unde v-aţi cules cântecele?
Mariana Harosa: Cânt dorurile celor care îmi ascultă cântecele. Mare parte a cântecelor mele au fost culese de-a lungul timpului de tatăl meu din zona Someşului (Salva, Rebrişoara, Năsăud, Prislop, etc). Altele le-am cules eu de la rapsozi populari (Dumitru Cilica, Ionică Moldovan şi alţii), iar versurile cântecelor le am de la bunicile mele de la Salva şi Prislop.

Rep: Cine v-a influenţat în mod pozitiv activitatea artistică ?
Mariana Harosa: Provenind dintr-o familie în care cântecul era pus la loc de cinste, eu nu puteam face notă discordantă. Am păşit sfios pe urmele tatălui meu, pus în slujba folclorului de peste 35 de ani, el şi-a pus amprenta pe tot ceea ce însemnă repertoiu, port pe care urma să-l prezint. Deşi nu a făcut o carieră artistică, a îndrumat paşii unor interpreţi cunoscuţi astăzi. Prin activitatea pe care o desfăşoară la Ansambul “Someşul”, pe care-l conduce de ani buni, transmite esenţa cântecelor populare  celor ce calcă pragul Casei de  Cultură “Radu Săplăcan” din Beclean.

Rep: Vorbiţi-ne puţin despre activitatea artistică. Discuri editate dar şi spectacole şi înregistrări.
Mariana Harosa: În 1998 am imprimat un prim albun „Mult mă mir de cei ce tac”, orchestraţia fiind asigurată de Radu Ciprian. A fost mai mult o joacă a noastră în studio, înregistrând cîntece din repertoriul Valeriei Peter Predescu, Corneliei Ardelean Archiudean precum şi ale altor interpreţi. Apoi în 2003, după multă muncă, am editat un album de cântece „Someş, apă curgătoare”. El conţine 16 cântece de pe Valea Someşului, textele fiind cu preponderenţă satirice. Deşi am în repertoriu doine şi balade, în acest prim album nu le-am inclus, preferând liniile melodice mai „săltareţe”. Acompaniamentul muzical a constat în vioară, braci, contrabas, fluier, clarinet şi acordeon, orchestra fiind dirijată de prof. Paul Morar. Acum lucrez la al doilea album pe care sper să-l imprim cât mai curând. Deasemenea, dragostea pe care o am faţă de cântecul şi jocul popular, m-a determinat ca în acest an să înfiinţez, în cadrul şcolii unde profesez, un grup folcloric. L-am numit “Cununiţa” şi deşi nu are nici un an de existenţă, ne-am bucurat de multe succese la evenimentele culturale la care am participat. Am participat de-a lungul timpului la foarte multe concursuri de interpretare, la care am câştigat multe premii (De Ispas la Năsăud- Năsăud, Alină-te dor alină – Căcârlău, Cântecul pădurenilor-Hunedoara,etc),spectacole cu Ansamblul ”Someşul” din Beclean, colaborări cu alte formaţii din judeţ şi din afară (Someşana – Năsăud, Ţibleşul – Spermezeu, Păuniţa – Sângeorz-Băi, etc), festivaluri în străinătate (Franţa, Turcia, Spania, Italia, Grecia, Ungaria, Polonia, Croaţia, etc), prezentări de spectacole şi festivaluri (“De Ispas la Năsăud” – Năsăud, “Ponoare, Ponoare” – Ponoare, “Dobroge, mândra gradină” – Eforie), realizări de emisiuni radio şi multe altele, pot constitui o sumară carte de vizită, adiţională meseriei mele de bază, cea de psiholog.

Rep: Ce nu aţi face niciodată în muzica populară?
Mariana Harosa: Nu aş terfelii creaţia populară în nici un chip prin producţii aşa zise folclorice.

Rep: Ce credeţi că este folclorul?
Mariana Harosa: Folclorul este bogăţia acestui neam, bogăţia sufletească a românilor. Prin folclorul muzical poporul roman şi-a cântat dragostea, dorul, jocul, durerea, deznădejdea, eroii, însoţindu-şi fiecare moment al vieţii prin cântec.

Rep: Ce credeţi că primează: versurile sau linia melodică într-un cântec reuşit?
Mariana Harosa: Pentru ca un cântec să ajungă la sufletul şi inima publicului, textul şi linia melodică sunt hotărâtoare. Ele se completează reciproc, dar transmiterea mesajului ţine si de interpret. El trece prin filtrul sufletului mesajul cântecului şi-l redă publicului aşa cum îl simte şi trăieşte. Aspectul fizic şi prezenţa scenică a interpretului vin să completeze acest tablou.

Rep: Daţi-mi exemple de cinci interpreţi de muzică populară care vă vin în minte.
Mariana Harosa: Valeria Peter Predescu, Maria Peter, Maria Ciobanu, Irina Loghin, Sofia Vicoveanca.

Rep: Adresaţi un gând cititorilor noştri mureşeni.
Mariana Harosa: Din toată inima le doresc multă sănătate, fericire în suflet tot anul şi toata viata!

Mihaela Pop: «Modelul meu în viaţă este mama mea»

De: A consemnat Mihai Teodor Naşca

În Lada de zestre de azi v-o prezentăm pe Mihaela Pop. O tânără reghineancă, care a copilărit şi în satul bunicilor, Luieriu, comuna Suseni. Cu toate că nu a trecut de mult de vârsta majoratului, Mihaela Pop are cu ce se lăuda în cariera muzicală. În primăvara acestui an, o dată cu majoratul a reuşit să imprime un album cu cântece din zona natală. Dar pe Mihaela Pop o ştiţi cu siguranţă şi dintr-un alt concurs, Moştenitorii, din cadrul emisiunii televizate Tezaur Folcloric.

Acum ea studiază muzica la Bucureşti la Liceul de Muzică Dinu Lipatti. Haideţi în cele ce urmează să îi aflăm povestea dar şi opiniile vizavi de anumite chestiuni specifice folclorului.

Rep: Ce zonă folclorică reprezentaţi şi de unde începe cântecul dmneavoastră?
Mihaela Pop: Reprezint Zona Subcălimanilor, iar cântecul meu începe de pe Valea Mureşului Superior.
Rep: Care ar fi principalele trăsături care definesc cântecul zonei pe care o reprezentaţi?
Mihaela Pop: Eu cred că în zona de unde vin eu cântecul este unul de dor de dragoste şi tot ce pot să zic e că îmi iubesc cântecul mureşean pentru că este de-al nostru, frumos şi melodios.
Rep: Aveţi un model în ceea ce a însemnat activitatea dumneavoastră?
Mihaela Pop: Modelul meu în viaţă este mama mea. De la ea am învăţat cum să fiu un om bun, puternic şi tot de la ea am învăţat prima dată să cânt, iar un model în ceea ce priveşte activitatea mea artistică, nu am.
Rep: Cum vede interpretul de muzică populară satul românesc contemporan?
Mihaela Pop: Interpretul de muzică populară cred că vede satul românesc ca şi cum ar fi casa lui. Acolo se simte mai în largul lui, în lumea lui şi îşi poate cânta cântecul cu altă dăruire şi eu cred că atâta timp cât simte asta, păstrează şi tradiţiile.
Rep: Ale cui doruri le cântaţi? De unde v-aţi cules cântecele?
Mihaela Pop: Eu cânt dorul de casă, de sat, pentru că după cum ştiţi eu am plecat de acasă la vârsta de 15 ani, destul de departe de casă, în Bucureşti să studiez muzica, iar în cântecele mele apare dorul de casă, de copilărie, de părinţi şi de surori. Cântecele le-am cules de pe Valea Mureşului Superior, dar am fost şi ajutată în mare parte de domnul Mihai Emil şi de domnul Mircea Simionca.
Rep: Cine v-a influenţat în mod pozitiv activitatea artistică?
Mihaela Pop: Aici aş putea vorbi de mai multe persoane. Persoane care m-au ajutat cum ar fi părinţii mei, apoi domnul Ioan Conţiu, Maria Neag, Gelu Furdui de la Radio Cluj dar în special să nu îl uit pe domnul profesor de la Liceul de Muzică ,,Dinu Lipatti” din Bucureşti care cu bune, cu rele a fost alături de mine şi m-a ajutat întotdeauna cu sfaturi şi mereu mi-a zis: “Mergi mai departe, cu încredere că ai să ajungi mare interpretă…» iar vorbele acestea m-au încurajat nespus de  mult.
Rep: Vorbiţi-ne puţin despre activitatea artistică. Discuri editate dar şi spectacole şi înregistrări.
Mihaela Pop: La întrebarea aceasta ar trebui să vorbesc foarte mult dar ca să nu plictisesc pot să mă laud cu concursurile la care am câştigat şi premii, cum ar fi: «Moştenitorii» din cadrul emisiunii «Tezaur Folcloric» realizată de Mărioara Murărescu, Festival Internaţional din Polonia la Zakopane unde am câştigat premiul cel mare, Menţiune la Festivalul “Maria Lătăreţu” premiul I la Câmpeni la Festivalul ,,Sus, sus, sus la moţi la munte”, premiul II la Festivalul ,,Mureşule, apă lină”, ,,Strugurele de aur“ Alba Iulia, ,,Ileana Rus” în Geoagiu şi multe altele. Pot să mă mândresc cu cea mai mare realizare a mea, adică cu albumul ,,Am un dor, ca un izvor”, pe care l-am lansat anul acesta în februarie. Acest album conţine 18 cântece deoarece a fost un cadou de majorat din partea părinţiilor mei. Se găsesc pe el învârtite, de-a lungu, purtata, doina, cântece de dragoste. L-am înregistrat la Cluj Napoca cu domnul Mihai Emil şi grupul instrumental Trio Ardealul. Versurile au fost compuse de domnul Mircea Simionca, autorul cântecului “Puşca şi cureaua lată”, în varianta originală, iar despre spectacole ce pot să zic? Deocamdată aştept Crăciunul şi spectacolele de Crăciun.
Rep: Cum apreciaţi că va fi evoluţia folclorului românesc în contextul integrării europene? Ce vom pierde şi ce vom câştiga?
Mihaela Pop: Muzica populară întotdeauna a fost iubită şi nu cred că integrarea în Uniunea Europeană va afecta cu ceva muzica populară. Eu sper că vom câştiga mai mult cu această ocazie, decât vom pierde.
Rep: Ce credeţi că este folclorul?
Mihaela Pop: În trei cuvinte pot să spun că folclorul este ,,Muzica românească pură”.
Rep: Ce nu aţi face niciodată în muzica populară?
Mihaela Pop: Cred că aş încerca să nu fac prea mult playback şi voi cânta cat mai mult live.
Rep: Daţi-mi exemple de cinci interpreţi de muzică populară care vă vin în minte.
Mihaela Pop: Gavril Prunoiu, Maria Neag, Maria Butilă, Mariana Deac şi Maria Tănase.
Rep: Adresaţi un gând cititorilor noştri mureşeni.
Mihaela Pop: Deoarece se apropie Sărbătorile de Crăciun tot ce pot să vă urez este un gând bun şi curat cu ocazia Sfintelor Sărbători de Craciun, iar de Anul Nou primiţi din partea mea un sincer La Mulţi Ani şi cu colinde de Crăciun vă doresc un an mai bun şi să nu uitaţi niciodată că de Crăciun este momentul să uităm de griji şi supărări, să iertăm şi să iubim şi să ne amintim că nu suntem niciodată singuri.

Gabriel Rusu: “Folclorul este lucrul cel mai de preț – împreună cu glia strămoşească – ce ni l-au lăsat moştenire străbunii noştri”

De: Mihai Teodor Naşca

E în natura lucrurilor ca generaţiile să se schimbe între ele, unii vin şi iau locul altora. Fiecare lume îşi are valorile sale. Cei tineri, interpreţii cei noi vin şi preiau din urmă ceea ce există de la cei consacraţi şi bine fac, ar fi şi mare păcat, ca un asemenea tezaur de nestemate să fie lăsat pierdut. Un tânăr talentat este Gabriel Rusu, originar din Ţara Făgăraşului. Începe să cânte la vârsta de nouă ani, iar după terminarea şcolii generale se înscrie în Ansamblul Piatra Craiului din Zărneşti, unde activează până în anul 2000, când se înscrie la cursurile de canto popular a Şcolii de Arte Populare din Braşov.

Rep: Ce zonă folclorică reprezentaţi şi de unde începe cântecul dvs?
Gabriel Rusu: Reprezint zona etno-folclorică a Țării Făgăraşului (Țara Oltului), zonă mărginită la sud de Munţii Făgăraş şi Perşani, la nord, nord-est de limitele sudice ale platoului Târnavelor, iar la est şi la vest străbătută de cursul Oltului.

Rep: Care ar fi principalele trăsături care definesc cântecul zonei pe care o reprezentaţi?
Gabriel Rusu: Cântecul din Țara Făgăraşului se face remarcat prin învârtitele sale specifice ale căror structură ritmică complexă şi diversitate melodică fac ca acestea să fie inconfundabile. Repertoriul de cântec şi de joc este foarte bogat, el cuprinzând: învărtite, purtate, poşovoaice, hațegane, balade şi cântece de haiducie, cântece de muncă, de nuntă, de şezătoare, doine, cântece de cătănie, de joc, de leagăn şi nu în ultimul rând foarte multe colinde (multe dintre ele arhaice), care spre deosebire de alte zone etnografice se remarcă prin bogația melodiilor, prin complexitatea ritmică şi diversitatea de forme arhitectonice.

Rep: Aveţi un model în ceea ce a însemnat activitatea dumneavoastră? Cum v-aţi întâlnit cu muzica populară?
Gabriel Rusu: Am mai multe modele care mă inspiră atât în viață cât şi în cariera artistică. Nu am încercat niciodată să copiez pentru că fiecare interpret trebuie să aibă personalitatea sa, dar tot timpul am fost atent la sfaturile pe care le-am primit legat de prezența scenică, repertoriu, interpretare şi încerc să le pun în practică de fiecare dată când apar pe scenă.  Am început să cânt de la vârsta de nouă ani când am fost acceptat în ansamblul de dansuri populare al şcolii generale la care învățam. Când am terminat clasa a VIII-a m-am înscris la Ansamblul Piatra Craiului din Zărneşti, unde am activat până în anul 2000 când am început cursurile Școlii Populare de Arte din Braşov, secția canto popular.

Rep: Cum vede interpretul de muzică populară satul românesc contemporan? Mai păstrează el tradiţiile ce l-au definit?
Gabriel Rusu: În județul Braşov încă se mai păstrează unele obiceiuri tradiționale – chiar dacă nu în aceeaşi formă ca acum 30-40 de ani – cum ar fi: Plugarul (Țara Făgăraşului), Cununa Florilor (Buneşti), Făşangul (Țara Bârsei), Roata în flăcări (Țara Făgăraşului), Împuşcatul cocoşului (Țara Bârsei), Obiceiul Junilor Braşoveni (Braşov),  Kronenfest (zona Rupea), Nedeia Munților(Fundata), Răvăşitul oilor (Bran),  Focul lui Sumedru (zona Bran), Borița (Săcele), Turca (Transilvania). Am fost martor la majoritatea dintre ele şi am observat că aceste obiceiuri sunt prilej de sărbătoare în fiecare sat în care au loc, tinerii intorcându-se de la oraşe şi din străinătate chiar pentru a-şi revedea familiile şi a participa la aceste evenimente.

Rep: Ale cui doruri le cântaţi? De unde v-aţi cules cântecele?
Gabriel Rusu: Majoritatea cântecelor le-am cules din satele din jurul Făgăraşului (şi de peste Olt şi de sub munte), iar restul din arhivele de folclor ale Centrului Județean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiționale Braşov.

Rep: Cine v-a influenţat în mod pozitiv activitatea artistică?
Gabriel Rusu: Drăgan Muntean, chiar dacă nu în mod direct. A fost şi va rămâne un model pentru mine – atât ca artist cât şi ca om – prin bogația şi frumusețea repertoriului cât şi prin caracterul şi sufletul său.

Rep: Vorbiţi-ne puţin despre activitatea artistică. Discuri editate dar şi spectacole şi înregistrări.
Gabriel Rusu: Deocamdată nu am reuşit sa înregistrez un album, ci doar câteva piese. Spectacolele la care am participat au fost majoritatea pe raza județului Braşov, dar am participat la multe concursuri în țară, la care am obținut şi câteva premii.

Rep: Ce nu aţi face niciodată în muzica populară?
Gabriel Rusu: Voi respecta întotdeanuna tradiționalul atât în port cât şi în cântecele mele şi nu le voi transforma niciodată în comercial cum vad că se practică din ce in ce mai mult în muzica populară.

Rep: Ce credeti că este folclorul?
Gabriel Rusu: Folclorul este lucrul cel mai de preț – împreună cu glia stramoşească – ce ni l-au lasat moştenire străbunii noştri şi totodată identitatea noastră ca popor şi tocmai de aceea trebuie sa-l prețuim şi să-l păstrăm pur, nealterat, in aceeaşi formă în care l-am moştenit.

Rep: Ce credeţi că primează: versurile sau linia melodică?
Gabriel Rusu: Ambele sunt foarte importante şi trebuie să exprime acelaşi sentiment, să existe o armonie între ele.

Rep: Daţi-mi exemple de cinci interpreţi de muzică populară care vă vin în minte.
Gabriel Rusu: Drăgan Muntean, Ioan Bocşa, Ion Cristoreanu, Felician Fărcaşu, Maria Tănase, Maria Ciobanu.

Rep: Adresaţi un gând cititorilor noştri mureşeni.
Gabriel Rusu: Le urez sănătate, să fie fericiți în aceste vremuri grele, să nu uite ca sunt români şi inainte de toate oameni, să-i ajute pe cei de lângă ei şi nu în ultimul rând să iubească şi să respecte folclorul nostru care este atât de frumos.

Tavi Bălăşcău: “Folclorul este esenţa neamului românesc, zestrea lui.”

Data: 18.11.09

De: Mihai Nasca

Un popas prin munţii noştri, cu toate bucuriile şi priveliştile lor vă propun în cele ce urmează. Dar nu o descriere pitorească a muntelui ci o trecere prin filtrul uman al acestora şi expunerea lor sub formă de cântec popular. Ghid prin această zonă a Braşovului îl luăm pe Tavi Bălăşcău. Parcă şi numele tinde să ne aducă aminte de ceva comic şi mă refer la asemănarea numelui de familie cu un cuvânt des întâlnit şi anume băşcălie. Un om de un umor rar întâlnit, ce debordează şi pe scenă de bună vibraţie. Acesta este Tavi Bălăşcău pe care îl ştiu eu.

A încercat în mai multe rânduri să devină actor la Tîrgu Mureş însă soarta i-a demonstrat că misiunea lui a fost alta. Vă propun să îl cunoaştem pe Tavi în cele ce urmează.

Rep: Ce zonă folclorică reprezentaţi şi de unde începe cântecul lui Tavi Bălăşcău?
Tavi Bălăşcau: Reprezint zona Ţara Bârsei, Ţara Făgăraşului şi zona Rupei. Cântecul începe de acum 36 de ani la Ansamblul folcloric “Piatra Craiului” Zărneşti, apoi Ansamblul „Cerbul Carpatin”, Ansamblul Folcloric  Al Studenţilor Români din Braşov „Junii Braşovului”. În prezent solist al orchestrei „Ţara Bârsei” al Consiliului Judeţean Braşov.

Rep: Care ar fi principalele trăsături care definesc cântecul zonei pe care o reprezentaţi?
Tavi Bălăşcău: În general, un stil vivace, mergând pe ritmuri de învârtită, haţegane, alternând şi cu cântecul cadenţat al cântecului de cătănie.

Rep: Aveţi un model în ceea ce a însemnat activitatea dumneavoastră? Cum v-aţι întâlnit cu muzica populară?
Tavi Bălăşcau: Modele au fost toţi marii cântăreţi ai Ardealului: Ion Radu, Ilie Muţiu de la Sibiu, Emil Gavriş, Maria Tănase, Sava Negrean Brudaşcu şi mai tânărul Ioan Bocşa. Ascultând cântecele bătrâneşti ale mătuşilor şi bunicilor mele din zone Sălaj, mai târziu ascultând marii artişti care poposeau la marea sală de spectacole în oraşul Zărneşti.

Rep: Cum vede interpretul de muzică populară satul românesc contemporan? Mai păstrează el tradiţiile care l-au definit?

Tavi Bălăşcau: Satul românesc contemporan începe să se golească de marile tradiţii prin trecerea în nefiinţă a bătrânilor păstrători. Tineretul plecă spre oraş, satele sunt goale. Mai avem speranţă că mai există zone conservatoare: satele Maramureşului, Bantului, Bucovinei, puţin prin mijlocul Transilvaniei.

Rep: Ale cui doruri le cântaţi ? De unde v-aţi cules cântecele?
Tavi Bălăşcau: Dorurile neamului românesc şi cântecele acestui neam atât de greu încercat şi înainte şi acum. Dar cu rădăcini adânci, ţinându-ne încă ca naţiune prin ce ne-au lăsat înaintaşii.

Rep: Cine v-a influenţat în mod pozitiv activitatea artistică?
Tavi Bălăşcau: Singur mi-am dorit să cânt, singur m-am pregătit, trecând prin toate etapele viaţii artistice, emoţii, umilinţe, necazuri dar şi succesuri.

Rep: Vorbiţi-ne puţin despre activitatea artistică. Discuri editate dar şi spectacole şi înregistrări.
Tavi Bălăşcau: Activitatea mea îndelungată cu numeroase orchestre, cu diferiţi dirijori, spectacole foarte multe, concursuri câştigate, turnee în toată ţara, spectacole de televiziune, turnee în străinătate şi doar un singur album cuprinzând în el 18 piese care povestesc prin cântec povestea satului românesc cu tot ce se petrece: naştere, maturizare, dragoste, cătănie, nuntă, petrecere, veselie, doruri şi resemnare în faţa tinereţii pierdute dar o alinare cu un pahar de vin şi amintiri la batrâneţe. Albumul se numeşte „ De drag, de dor şi voie bună”. Piesele sunt culese de mine din Zărneşti şi Tohanul Vechi, Poiana Mărului, Şinca Veche, Ţara Făgăraşului şi zona Rupea. Orchestraţia a fost realizată cu orchestra Ţara Bârsei, Braşov, avându-l dirijor pe profesorul Petrişor Varga. Am fost sprijinit pentru înregistrare de directorul Centrului de Conservare si Promovare a Tradiţilor Populare Braşov, domnul profesor Adrian Văluşescu. Albumul a fost produs de Libris Cultural prin amabilitatea domnului Virgil Oniţă.

Rep: Ce nu aţi face niciodată în muzica populară?
Tavi Bălăşcau: Să nu mă amestec în textul original şi în linia melodică, să nu mă abat de la filosofia cântecului popular românesc.

Rep: Ce credeti ca este folclorul?
Tavi Bălăşcau: Folclorul este esenţa neamului românesc, zestrea lui.

Rep: Ce credeţi că primează: versurile sau linia melodică?
Tavi Bălăşcau: Şi versurile şi linia melodică.

Rep: Daţi-mi exemple de cinci interpreţi de muzică populară care vă vin în minte.
Tavi Bălăşcau: Ioan Bocşa, Lucreţia Ciobanu, Sava Negrean, Petre Săbădeanu şi Ioan Cristoreanu.

Rep: Adresaţi un gând cititorilor noştri mureşeni.
Tavi Bălăşcau: Tot respectul, toata dragostea pentru niste oameni minunaţi care au sufletul la fel de curat ca şi oraşul lor. Buni păstrători de tradiţii, mureşenii au trecut peste toate demni şi mândri. Multă sănătate şi împliniri!
A consemnat Mihai Teodor Naşca

O vedetă populară: Ana Toncean Crişan

De: Mihai Nasca

Aşa e lumea aceasta a tradiţiilor, plină de oameni şi fapte, mai mult sau mai puţin cunoscuţi sau cunoscute… Multe lucruri şi oameni rămân mereu în umbră, alţii se zbat să apară în faţă. Dar are eternitatea grijă de fiecare să ne de-a importanţa şi memoria ce ni se cuvine. Clădim zidul culturii, cărămidă cu cărămidă, important e ca zidul să fie solid, compact. Să ne îngrijim ca fiecare cărămidă să fie de bun augur. Din Lada de Zestre scoatem azi încă un interpret de muzică populară, Ana Toncean Crişan, născută în localitatea Sântu, la zece kilometri de municipiul Reghin. Din familie începe să cânte, mediul fiind unul propice şi cântecele tot din acea zonă şi le aduce. Locuieşte în Reghin şi spune că norocul i-a surâs atunci când a ajuns la Cântarea României, un început în lumea muzicii populare.

Rep: Unde începe povestea Anei Toncean Crişan?
Ana Toncean Crişan: Povestea mea începe în satul Sântu, la doar 10 km de Reghin, înspre Bistriţa.
Rep: Se spune că personalitatea şi caracterul ne sunt influenţate de către cei care ne înconjoară. Locuitorii din Sântu ţi-au modelat personalitatea?
Ana Toncean Crişan: Da, după cum sunt oamenii din Sântu, cum sunt părinţii mei, aşa sunt şi eu şi mă mândresc cu acest lucru. Oamenii din Sântu sunt cu credinţă, cu foarte mult bun simţ, sunt harnici, muncitori şi în acest spirit am crescut si eu.
Rep: Se spune că există momente în care ne întâlnim cu cântecul, fie mergem spre el, fie vine el spre noi, dar există locul şi momentul acela unde îl întâlnim şi de acolo mergem împreună. Cum s-a produs întâlnirea cu cântecul popular pentru tine?
Ana Toncean Crişan: Eu cânt de când mă ştiu. Mama mea şi-a dorit foarte mult ca unul din copii ei să cânte şi s-a rugat din tot sufletul la bunul Dumnezeu şi dorinţa i-a fost îndeplinită. Pot spune chiar o povestioară referitoare la cântat. La noi în sat se spune că prima baie care se face nou născutului se face într-o oală nouă, pentru ca acesta să ştie să cânte. Pentru fraţii mei mai mari, mama a cumpărat oale noi, dar pentru mine nu, dar uite că ei nu cântă, cu toate că au fost spălaţi în oale noi, iar eu cânt chiar dacă am fost spălată într-o oală mai veche. Am început să cânt din şcoală, apoi la Festivalul  Cântarea României unde am câştigat mai multe faze, iar în clasa a IX- a am participat la o preselecţie la Clubul Tineretului, iar în urma acelei preselecţii am fost aleasă. Acolo era Ansamblul “Ghiocelul” cu care am avut foarte multe spectacole. Am avut ocazia sa îl întâlnesc, împreună cu colega mea, Rodica Man pe domnul Ioan Simion, prezentatorul emisiunii „Floarea din Grădină” în anul 1989, care ne-a selectat pentru acest festival. A urmat revoluţia, iar acest festival nu s-a mai desfăşurat.
Rep: Momentul debutului oficial când a avut loc?
Ana Toncean Crişan: Debutul oficial a avut loc atunci când am intrat în cadrul Ansamblului „Ghiocelul”, prin anii 80.
Rep: De unde aţi luat cântecul popular, ne puteţi da câteva nume de rapsozi populari din sat?
Ana Toncean Crişan: Vin dintr-o familie în care s-a ascultat multă muzică. Fraţii mamei mele erau ceteraşi la noi în sat şi cântaul la toate jocurile din sat şi este vorba de Baciu Vasile şi Baciu Teodor. Am melodii preluate de la ei dar şi din zonă.
Rep: Ne întoarcem la înregistrări, ce aţi înregistrat până acum?
Ana Toncean Crişan: Am făcut înregistrări cu Ansamblul Artisitc Profesionist Mureşul, sub bagheta lui Zoli Bambo, dar şi cu Ansamblul din Reghin, de la Casa de Cultură, cu Ionică Conţiu. Am mai realizat un album cu colinde, aşa pentru sufletul meu, pentru prieteni, familie.
Rep: Primele cinci nume de interpreţi care vă vin acum în minte.
Ana Toncean Crişan: Sunt foarte mulţi interpreţi care cântă dumnezeieşte şi îmi sunt foarte dragi, dar îi pot amintii pe Nicoleta Voica, Drăgan Muntean, Petre Petruse.
Rep: Ce este folclorul?
Ana Toncean Crişan: Folclorul stă la originea cântecului nostru popular autentic şi de aceea trebuie preţuit. Nu trebuie să lăsăm comercialul să domine tradiţionalul.
Rep: Un gând pentru cititori.
Ana Toncean Crişan: Le transmit tuturor cititorilor putere, multă sănătate şi să poată discerne între muzica populară adevărată şi cea comercială.
Mihai Teodor Naşca

Marcel Părău: “ Folclorul este identitatea poporului român. Spui folclor, spui român!”

Data: 24.07.08

De: A consemnat Mihai Teodor Naşca

Interpretul de muzică populară Marcel Părău provine de pe Valea Hârtibaciului, mai precis din satul Coveş, la doar câţiva kilometri de Agnita, judeţul Sibiu, actualul domicliu al acestuia. S-a născut într-o zi însemnată şi crede că acest lucru a avut un impact deosebit de benefic asupra existenţei sale. S-a născut cu cântecul, aşa ne-a declarat, şi a reuşit să adune în lada sa de zestre peste 150 de melodii populare, ale căror texte au rămas neschimbate. Pe lângă faptul că culege şi interpretează melodii din zona reprezentată, Marcel Părău se ocupă de brodarea pălăriilor şi recondiţionarea costumelor populare.

Rep: Cărui loc îi spune Marcel Părău “acasă”?
Marcel Părău: M-am născut într-un loc binecuvântat de Dumnezeu, locul în care am văzut lumina ochilor în urmă cu 46 de ani, pe Valea Hârtibaciului, în localitatea Coveş, situată lângă oraşul Agnita. În momentul de faţă locuiesc în Agnita, dar copilăria mi-am petrecut-o în satul Coveş.
Rep: Când te uiţi peste umăr spre satul natal de ce îţi aduci aminte?
Marcel Părău: Cam greu de spus, dar îmi aduc aminte şi vorbesc cu plăcere de satul meu, de locul copilăriei, de pădurile din jurul satului, casa părintească a mamei mele aflată la poale de pădure, natură şi numai natură. Aşezământul unde m-am născut eu era la cinci kilometri de vatra satului Coveş, în poala pădurii, în natură. Acolo sunt codrii de fagi de stejari şi apa e limpede şi rece şi, chiar dacă e secetă, pe valea Coveşului este apă, nu a secat niciodată şi nici nu va seca, pentru că e un izvor deosebit.
Rep: Cum s-a produs întâlnirea cu muzica populară? Care spre care a venit şi cum de te-ai apropiat de acest gen muzical?
Marcel Părău: M-am născut cu cântecul. Poate am fost binecuvântat de Dumnezeu la naştere, pentru că sunt născut într-o zi însemnată în calendarul creştin ortodox. M-am născut  pe data de 15 august şi aşa a fost soarta să fie şi am fost botezat Marcel Brâncoveanu. În calendarul creştin ortodox, ziua de 14 august este pomenit numele de Marcel, ziua de 15 este Adormirea Maicii Domnului şi ziua mea de naştere şi după ani şi ani de zile a fost canonizat sfânt Constantin Brâncoveanu, împreună cu fiii săi, eveniment sărbătorit  pe data de 16 august. Se leagă trei zile: 14, 15 şi 16 ale lunii august, zile însemnate atât în calendar, cât şi în viaţa mea. M-am născut cu cântecul… mama mea provine dintr-o familie cu 11 copii, iar tatăl meu, dintr-o amilie cu şapte copii. Mama avea şapte fraţi, bărbaţi care toţi au fost ciobani şi care ştiau să cânte. Şi mama a cântat, dar mama nu a făcut carieră din acest lucru. Nici un frate de-al mamei sau de-al tatălui nu au făcut profesie din cântec, dar alinarea sufletului a fost făcută prin cântec.
Rep: De la debut la cântec, la culegeri de folclor şi mai ales la ceea ce ai reuşit de atunci şi până acum să imprimi, să laşi mărturie urmaşilor despre tezaurul folcloric al zonei pe care o reprezinţi. Cu ce te poţi lăuda în acest sens?
Marcel Părău: A pătrunde în lumea muzicii populare şi a soliştilor profesionişti, în ceea ce priveşte folclorul nostru autentic, drumul este spinos, într-adevăr, dar am fost pasionat de a culege folclor şi satele noastre româneşti de pe întreg cuprinsul ţării, mai conţin, pot să spun, sumedenii, lăzi de zestre pline de folclor. Folclorul nu a murit şi nici nu va muri niciodată. Este identitatea noastră, a românilor, cartea noastră de vizită, deschiderea noastră spre Comunitatea europeană, pentru că acum acesta este un termen folosit şi e la modă. Cartea noastră de vizită este folclorul. Eu, de-a lungul anilor, am cercetat şi am cules melodii populare. Am reuşit să adun până acum peste 150 de melodii şi vreau să spun că în această perioadă pregătesc un material, iar toate piesele mele, cu care am călătorit pe mapamond şi le-am dus la urechile ascultătorilor şi telespectatorilor, sunt aşa cum le-am cules. Nu le-am modificat. Textele sunt originale, cum le-am cules de la ţăranii noştri din vatra satului. Să ştiţi că intelectul ţăranului este cu mult mai ridicat în ceea ce priveşte identitatea noastră decât al aşa-zişilor intelectuali din ziua noastră.
Rep: Ştim că ţăranul român ştie foate bine să spună lucrurilor pe nume, fără a fi vulgar deloc. Dar să ne întoarcem la cântec şi aş dori să te întreb care crezi că este cântecul care este cel mai asociat cu numele tău sau după care lumea te cunoaşte şi recunoaşte?
Marcel Părău: Zona de unde vin eu se identifică prin cultura muzicală a purtatelor, fecioreşti care se joacă aproape în toate satele de pe Valea Hârtibaciului cunoscute sub numele de “Rare”. Jocul bărbătesc este identitatea hârtibăcenilor. După aceea, învârtita, şi trebuie să spun că zona de unde provin eu se identifică prin muzică şi port, întrucât este o zonă de interferenţă: între culoarul Târnavei Mari, pe partea dreaptă a Hârtibaciului, iar pe partea stângă este Oltul. Dar este o zonă care se identifică atât prin cântec, cât şi prin port. Portul nostru este identificat prin ţesăturile cătrinţelor cât şi prin îmbrobodeala femeilor de vârsta a treia cu vălitoare, care încă se mai poartă în multe sate de pe Valea Hârtibaciului. Vălitoarea este o broboadă care, dacă e desfăcută, are o lungime de doi metri, doi metri şi zece, care la capete este cusută cu un ajur negru. În momentul în care acea persoană moare, această velitoare reprezintă giulgiul de mort. Junele de pe această vale, în anumite locuri, mai poartă încă coiful. Este o podoabă deosebită.
Rep: Cinci nume de interpreţi care îţi vin în minte.
Marcel Părău: Când spun sudul Transilvaniei, spun Lucreţia Ciobanu, când spun Banat mă refer la Ana Pacatiuş, regretata Mariana Drăghicescu. Cum a ştiut Mariana Drăghicescu să îşi descrie Banatul şi natura nu cred că mai există solist la fel. Bineînţeles, mai este şi Achim Nica, care este incontestabil doinitor, însă cum şi-a descris Mariana Drăghicescu Banatul în cântec, mai rar, nu degeaba i s-a spus  “Regina Banatului”. Apoi mai este Sofia Vicoveanca.
Rep: Ce e folclorul?
Marcel Părău: Folclorul este identitatea poporului român. Spui folclor, spui român!
Rep: Un gând pentru cititorii mureşeni.
Marcel Părău: În primul rând, vă mulţumesc pentru invitaţia pe care mi-aţi făcut-o. Sunt pentru prima dată la un studio din Tîrgu Mureş şi tuturor cititorilor „Informaţiei de Mureş” le urez multă sănătate şi fericire şi să nu dispere, pentru că folclorul nostru românesc a fost, este şi va rămâne pe mâini bune.

Marcel Părău între vocaţia de preot şi cea de interpret

“Vreau să îţi spun un lucru foarte important: părinţii mei nu au fost niciodată de acord cu a face o profesie din muzică. În copilăria mea, eu visam să devin preot, lucru care nu s-a întâmplat, deşi  am fost pregătit pentru preoţie. În anul 1964 am venit de la Coveş la Agnita. Debutul meu scenic şi muzical a fost în anul 1977, fiind elev la Liceul Economic din Mediaş, când începuseră primele manifestări ale celebrului festival “Cântarea României”. Deci debutul meu a fost la Mediaş, pe o scenă, în anul 1977, după care, în 1982 îmi depusesem dosarul pentru  concursul “Floarea din grădină”, lucru care nu mi-a fost acceptat până în 1986. Părinţii mei, locuind la ţară, au făcut parte din “Legiune” şi nu eram pe placul conducerii de atunci. După festivalul “Cântarea României” au urmat festivaluri şi concursuri locale, orăşeneşti, judeţene sau naţionale, dar debutul în radio-televiziunea română a fost de abia  în 1986”, ne-a declarat Marcel Părău.

Florian Roşan: “Folclorul este ceea ce ne reprezintă pe noi”

Data: 17.07.08

De: A consemnat Mihai Teodor Naşca

Interpretul, Florian Roşan, cu toate că s-a născut într-un sat de interferenţă a judeţelor Sălaj şi Bihor, a copilărit în Timişoara, iar cântecul popular l-a îmbrăţişat tot acolo. Câţiva dintre mentorii săi sunt: Mariana Drăghicescu, Sofia Vicoveanca sau Achim Nica. Trambulina a fost pentru el un festival “Cântarea României”, care i-a dat mai mult curaj şi dorinţa de a merge pe acest drum.

După o perioadă petrecută la Timişoara, Florian Roşan se întoarce în Ardeal, la Cluj Napoca, unde începe să colaboreze cu Ansamblul “Mărţişorul”, iar apoi o perioadă, în paralel cu Filarmonica “Transilvania”. Înregistrează la începutul anilor ’90. albumul “Păhăruţ cu floricele”, iar în proiect se află un album cu cântece din zona unde s-a născut. Crede că piesa cu care este cel mai des asociat este “Inimă de ce nu mori”, deşi la momentul înregistrărilor era de părere că trebuie scoasă din repertoriu.

Rep: Povestea lui Florian Roşan începe undeva la interferenţa judeţelor Sălaj şi Bihor, cu o scurtă escapadă prin zona Banatului şi apoi o revenire în Ardeal. Care a fost drumul vieţii?
Florian Roşan: Să începem cu începutul. M-am născut la intefrerenţa zonelor Sălaj şi Bihor, în partea de nord a judeţului Sălaj, unde am locuit doi ani după care părinţii mei s-au mutat în Timişoara. Mi-e foarte dragă acea zonă de interferenţă între Sălaj şi Bihor şi chiar aş vrea să abordez în repertoriu melodii din acea parte, pentru că aclo este un tărâm nesăpat în ceea ce priveşte folclorul. Au fost unii solişti care au renunţat din diferite motive şi sunt nestemate ale folclorului acolo. Apoi, după ce am plecat la Timişoara am avut deosebita plăcere să întâlnesc oamni de înaltă calitate, printre care şi mentorul meu, regretata Mariana Drăghicescu, cu care am avut plăcerea de a mă cunoaşte personal şi am primit de la dânsa acele cântece frumoase pe care încerc să le duc mai departe. Tot acolo am întâlnit Orchestra “Banatul” din Timişoara, iar apoi am revenit acolo de unde am plecat, la Cluj Napoca, unde din 1978 colaborez cu diferite ansambluri şi formaţii artistice printre care pot să amintesc de “Mărţişorul” condus de Dumitru Fărcaş. În acest ansamblu am activat aproape zece ani, cam din  1980 până în 1990. În Cluj Napoca am avut colaborări în special cu ansamblurile studenţeşti, iar din 1984 am avut, în paralel colaborări cu Filarmonica de Stat “Transilvania”, orchestra “Transilvania” care, actualmente aparţine Centrului Judeţean de Creaţie Populară Cluj.
Rep: Pe lângă Mariana Drăghicescu aţi mai avut şi alţi mentori care v-au influenţat cariera artistică?
Florian Roşan: Încerc să iau tot ceea ce este bun de la fiecare, indiferent de zona folclorică. În acest context i-aş alege pe Sofia Vicoveanca şi Achim Nica, oameni modeşti, cu mult profesionalism  şi seriozitate.
Rep: Există şi alte zone etnofolclorice pe care le abordaţi în diverse ocazii?
Florian Roşan: Da, există. Eu în general cânt din toată ţara, mai puţin din Moldova. Fiecare zonă îşi are farmecul ei şi fiecare interpret dă un farmec, probabil acelei zone.
Rep: Dacă priviţi puţin peste umăr ce anume vedeţi şi de ce anume vă e cel mai dor?
Florian Roşan: De copilărie, evident. Am avut o copilărie frumoasă şi îmi aduc aminte cu emoţie de acel început. Acum, după atâţia ani mă gândeam că nu o să mai am emoţii, dar emoţiile sunt mai mari.
Rep: Ce aţi reuşit să imprimaţi până acum?
Florian Roşan: Eu până acum am înregistrat doar piese din Banat. Acolo am crescut, acolo m-am obişnuit şi acea zonă am îmbrăţişat-o, însă am pregătit un material, pe care urmează să îl înregistrez, piese culese din zona Sălajului. Influenţe sunt mai mult de Bihor, deoarece satul este pe graniţă şi aparţinea odinioară de Zona Crişana. Am editat albumul “Păhăruţ cu floricele” şi am mai editat împreună cu Filarmonica “Transilvania”, un album împreună cu mai mulţi colegi din Cluj Napoca, sub bagheta lui Ovidiu Barteş.
Rep: După ce cântec credeţi că vă recunoaşte lumea?
Florian Roşan: Cel mai des mi se asociază cântecul “Inimă de ce nu mori”, cu toate că, acum ca să fim sinceri acea piesă nici nu voiam să o înregistrez. Mă gândeam că dacă va fi o piesă în plus, la acea piesă o să renunţ. Am înregistrat în 1993 şi piesa avea prea mult “la-la-la” şi dirijorul mi-a spus să exclud acea repetiţie şi atunci am completat cu versuri şi nu mă aşteptam ca acestă melodie să ajungă atât de repede la sufletul ascultătorilor, dar aşa a fost să fie.
Rep: Aveţi ceva împotrivă ca alţii să vă cânte piesele?
Florian Roşan: Spre exemplu, cântecul “Pădure, dragă pădure” este luat dintr-o culegere din anul 1912 şi nu-mi convine să îl ia acum cineva şi să-l reînregistreze după ce eu am pus în valoare acea piesă. Dacă din 1912 nu s-a gândit nimeni să caute într-o carte de folclor, mi se pare neplăcut ca, acum după ce a fost scoasă la lumină, să vină cineva şi să o ia de-a gata. Foarte mulţi dintre colegi spun că se poate cânta, pentru că este folclor şi este al tuturor. Îmi face plăcere că cineva să îmi cânte melodiile, dar nu să le înregistreze şi să apară la televiziuni.
Rep: Ce detestaţi cel mai mult în acest mediu al muzicii populare?
Florian Roşan: Cel mai tare mă deranjează alterarea folclorului, pentru că au început să apară modificări şi în costumul tradiţional bărbătesc şi mă deranjează că apar bărbaţii cu motive florale mari, ceea ce nu este din tradiţia noastră românească.
Rep: Ce credeţi că e folclorul?
Florian Roşan: Folclorul face parte din cultura unui popor, în care merge mână-n mână, costumul tradiţional, obiceiurile, melodiile, dansurile populare. Toate acestea duc mai departe ceva ce pune în valoare cultura unui popor. Folclorul este ceea ce ne reprezintă pe noi.
Rep: Ce le transmiteţi  cititorilor noştri?
Florian Roşan: Multă sănătate şi bucurie, să aibă încredere în noi nu o să îi dezamăgim şi o să încercăm să aducem melodii cât mai frumoase care să le aline sufletele şi să îi bucure în momentele fericite.

Florian Roşan – între debut şi afirmare

“Nu vreau să folosesc acele expresii “cântam de cânt mă ştiu sau din grădiniţă”, dar într-adevăr, nici nu vorbeam bine că îmi spun părinţii că eu interpretam doina, “Mai la deal de Reşiţa” şi nu spuneam cinteză şi “cinceza”. La vârsta de 14 ani am participat la festivalul “Cântarea României”, iar acest festival mi-a dat un impuls oarecum. Apoi Televiziunea Română mi-a realizat un mic filmuleţ, într-o emisiune de tradiţii, care ulterior a fost trimis şi în Franţa. Au urmat diferite concursuri şi festivaluri la care am participat, unde am obtinut diferite premii. Un al doilea eveniment, care rămâne în amintirea mea este un atestat de liber – profesionist obţinut în anul 1987, la Bucureşti, cu mari critici şi muzicieni ai mai multor genuri muzicale, în juriu, printre care şi regretatul Ion Cristinoiu”, ne-a declarat interpretul Florian Roşan.

Ştefan Vlad “Folclorul este comoara cea mai de preţ a unui popor, este actul său de identitate”

Data: 10.07.08

De: A consemnat Mihai Teodor Naşca

În cântecele interpretului de muzică populară dobrogeană Ştefan Vlad auzi toate frământările Dunării şi dorurile dobrogenilor, ale pescarilor care îşi lasă iubitele la ţărm, dar şi ale fetelor de tătar care fură inimile tuturor. Auzi îndemnul de a împărtăşi împreună bucuria horei şi de a fi alături de cel care este la necaz.

Eşti conectat la tot murmurul codrului şi la unduirea valurilor apei. Cu o voce caldă şi aşezată, Ştefan Vlad aduce şi duce cu el cântecul dobrogean, aşa cum l-a învăţat de la părinţi. S-a născut la Maliuc, judeţul Tulcea, şi este absolventul Facultăţii de Filologie. În 1972 a absolvit Şcoala Populară de Artă din Bucureşti, clasa profesorului Marius Olmazu. Are înregistrate un număr de 30 de piese, incluse pe două albume: “Dragă mi-este Dunărea” şi “Doruri de la Marea Neagră”. În cele ce urmează vă invit să descoperim o filă din cartea folclorului dobrogean alături de “ghidul” nostru, interpretul, Ştefan Vlad.

Rep: Este un adevăr în faptul că, pentru fiecare artist, locurile de unde vine, locurile copilăriei îşi lasă amprenta apoi asupra creaţiei ulterioare.
Ştefan Vlad: Paradoxal, din punct de vedere al originii şi biologic nu sunt dobrogean. Este un paradox care se repetă şi cu alţi interpreţi, spre exemplu, Dan Moisescu sau Marinică Iordache, care prin rădăcină nu erau strict dobrogeni, dar prin ceea ce făceau, cei care îi ascultau simţeau că sunt de acolo. Prin ceea ce cântă un interpret, dacă reuşeşte să creeze acea ambianţă specifică regiunii, şi mă refer aici la faptul că atunci când îi cânţi cuiva o doină sau o baladă, un cântec de dragoste sau chiar şi un cântec de petrecere, când reuşeşti pe ascultător să îl duci acolo pe malul Dunării şi la malul mării, fie chiar într-un concediu scurt şi imaginar, îi muţi sufletul de aici, ştiu şi eu poate de dincolo de Carpaţi şi îl duci acolo la ţărm de mare şi îl faci să audă vuietul valurilor sau ţipetul pescăruşilor, asta mi se pare într-un fel a re-crea atmosfera specifică a unei anumite zone etnofolclorice, pentru că Dobrogea are multe elemente, teme şi motive care sunt numai şi numai ale ei. Dacă ne gândim la cântecul legat de ocupaţii, de cântecele pescăreşti, care se mai întâlnesc şi în sudul Dunării, dar Dobrogea are nişte cântece pescăreşti aparte. Au structură narativă, adică sunt ca o poveste, într-un cântec pescăresc, marinarul povesteşte ceea ce i se întâmplă  lui cu barca, cu lotca, când pleacă el la pescuit, stă de vorbă cu peştii, invocă vântul care să îl poarte spre larg sau, dimpotrivă, să îl aducă spre casă. Tot în cântecele pescarilor, oamenii locurilor se gândesc la faptul că seara, la întoarcerea la mal îi aşteaptă iubita. Un alt gen sunt cântecele marinăreşti, de asemenea sunt cântece specifice Dobrogei care vorbesc de aventurile oamenilor plecaţi pe mare, de dorul purtat peste valuri, dorul faţă de cei lăsaţi acasă şi de ce nu, de fiecare dată bucuria reîntoarcerii acasă. Există, de asemenea, diferite motive: motivul Dunării, motivul ţărmului de mare, motivul pescăruşului, motivul nufărului, care apare frecvent şi în cadrul cântecelor mele; sunt, iată, câteva elemente care aparţin aproape în exclusivitate folclorului dobrogean. În măsura în care aceste motive sunt implantate foarte bine în text şi linia melodică, te întorci în acea lume mirifică a Deltei, printre nuferi, peşti, fauna aceasta bogată. În cântecul dobrogean există linii melodice dominante: geamparalele, cântece pe tempo de pandelaş, dar şi cadânească; dar atât cadâneasca, cât şi geamparalele au o influenţă orientală. Geampara este un cuvânt de sorginte turco-tătară şi înseamnă fără bani. La musulmani dansau numai bărbaţii, femeilor le era interzis. Dansul era în cerc, în mijlocul căruia se punea un taler, în care la finalul dansului se punea un bănuţ. Atunci s-a inventat un dans la care nu mai trebuia să plătească nimeni, aşa cum este geamparaua.
Rep: Să revenim puţin la locurile copilăriei.
Ştefan Vlad: Nu m-am născut în Dobrogea, dar mi-am petrecut copilăria în Deltă, în zona Maliuc, şi am cunoscut de mic viaţa aceasta a oamenilor de acolo. Jucam laolaltă cu mingi din pipirig sau din papură, români, aromâni, tătari, turci. Ne bronza acelaşi soare al Dobrogei, ne băteau aceleaşi vânturi, ne muşcau aceiaşi ţânţari. Astăzi lucrurile s-au mai schimbat, în sensul că acolo s-a produs o anumită divizare. Este dureros că aromânii cer să fie recunoscuţi drept minoritate. Ei sunt români, pur şi simplu. Am trăit printre aceşti oameni şi obiceiurile lor. Spre exemplu, pescarii când pleacă la pescuit, au în tradiţie faptul de a nu avea nici un conflict la plecare, cu nici un membru al familiei, pentru că poţi să pleci pentru ultima oară. Sunt nişte oameni mai închişi, mai taciturni, nu mai reci, pentru că în momentul în care te apropii de ei îşi dezvăluie sufletul cu foarte mare generozitate.
Rep: Ce nu aţi face niciodată în domneniul muzicii populare?
Ştefan Vlad: Nu aş face compromisuri, care nu să compromită imaginea mea, ci să compromită folclorul, cântecul. Urăsc kitsch-urile, pentru că acestea nu spun nimic, dar spun mult despre cel care le promovează, care nu are imaginaţie, nu are repertoriu. Nu fac folclor comercial, nu aş face cântece speciale pentru o anumită personalitate.
Rep: Ce este folclorul?
Ştefan Vlad: Din punct de vedere semantic înseamnă a ţâşni ceva din popor. Cred că este comoara cea mai de preţ a unui popor, este actul său de identitate. Este tot ce dă un popor mai frumos şi mai curat, este o formă de reflectare a sufletului său.

Ştefan Vlad – “Doruri de la Marea Neagră”

“Cel de-al doilea album al meu se numeşte “Doruri de la Marea Neagră”. Cuprinde un număr de 14 piese, în totalitate noi. Nu am preluat până la această dată piese şi nu sunt tentat să preiau. În majoritate sunt cântece pescăreşti, cântece marinăreşti şi câteva cântece de dragoste foarte frumoase. Am adus alte arome în cântecele mele, arome orientale, eu prefer să le spun arome şi nu influenţe. Am o piesă “Fata de tătar”, care vorbeşte despre lumea aceasta din stepa dobrogeană, o minoritate extrem de pitorească. Am introdus pentru prima dată cântece de petrecere, cântece pe care unele le ştiu de la tatăl meu. Altele sunt culese şi n-am ezitat să şterg praful de pe culegeri de folclor de la Institutul de Etnografie şi Folclor. Sunt foarte mulţumit de cum a ieşit acest album, care beneficiază de un acompaniament dirijat de Marius Olmazu, fost dirijor al Orchestrei Radio. Abumul nu a apărut pe piaţă, pentru că eu ezit şi nu din motive financiare. Întâi doresc să îl testez în spectacole şi la posturile de telviziune, să văd ce piese prind şi în termen de un an, un an şi jumătate văd şi ce trebuie îmbunătăţit din punct de vedere tehnic. Sufletul omului de la ţară e un suflet curat şi nu poţi să intri în sufletul lui cu orice, trebuie să intri cu piese curate şi bine lucrate”, ne-a declarat Ştefan Vlad.

O familie muzicală: Nelu şi Andra Hordobeţ

Data: 03.07.08

De: A consemnat Mihai Teodor Naşca

Neluţu Hordobeţ vine din zona Munţilor Făgăraş, iar cântecul pe care îl aduce cu el este unul al doinelor şi melodiilor păstoreşti. Dragostea pentru folclor o moşteneşte din familie, iar ca model i-a avut pe Vasile Conea, Achim Nica sau regretatul Drăgan Muntean, dacă ar fi să amintim doar câteva glasuri celebre ale folclorului nostru. Iubitor de frumos şi autenticitate, Neluţu Hordobeţ vede o renaştere a lumii satului tradiţional, propunându-ne un album nou, “M-am întors la mine în sat”. De ceva vreme i s-a alăturat şi Andra, fiica lui, care acum depăşeşte vârsta majoratului.

Rep: Să ne referim puţin la faptul că aşchia nu sare departe de copac sau altfel spus “ce naşte din pisică şoareci mănâncă”; de câtă vreme colaborezi cu fiica ta, Andra în ceea ce priveşte muzica populară?
Nelu Hordobeţ: Colaborăm de aproximativ doi ani de zile. A fost, oarecum, o întâmplare. Eu  nu ştiam în acel moment că Andra îşi doreşte aşa de mult să cânte muzică populară. Am fost invitaţi la o petrecere privată, unde am fost şi naşi, am cântat, iar instrumentiştii i-au propus fiicei mele să cânte o melodie. După primele melodii cântate dumnezeieşte, toată lumea a rămas cu gurile căscate. Ştiam de la grădiniţă că vrea să cânte însă nu credeam că e aşa de dedicată.
Rep: Cu atâţia interpreţi în familie, cine cântă în casa Hordobeţ?
Nelu Hordobeţ: Ca la toată lumea, cine să cânte? Găina.
Rep: să revenim la albumul editat în urmă cu ceva vreme. Cum a fost apreciat şi primit de către ascultători, aici mă refer la vânzări?
Nelu Hordobeţ: Eu zic că vânzările au mers bine, nu foarte bine aşa cum m-aş fi aşteptat. Am reuşit să am câteva spectacole datorită apariţiei albumului, am colaborat cu Ansamblul “Junii Sibiului”. Una dintre realizările evidente în urma editării albumului este faptul că sunt invitat la  foarte multe nunţi.
Rep: Cât de mare e Şura Mare ca să fie plină de artişti?  Aici mă refer şi la Daniel Rosalim, care vă este consătean.
Nelu Hordobeţ: Suntem câţiva. Daniel Rosalim a trecut de curând la Ansamblul “Junii Sibiului”, acum câteva săptămâni a avut şi nunta, s-a căsătorit. Cumnatul meu, Marin Dionisie, este şi el solist de muzică populară. În sat au existat câţiva instrumentişti buni, însă acum, cu problemele acestea financiare, o parte dintre ei au plecat în străinătate.
Rep: Prin ce se individualizează cântecul din zona pe care o reprezinţi, mă refer la Valea Hârtibaciului?
Nelu Hordobeţ: Reprezint subzona Valea Hârtibaciului, iar cântecele noastre sunt cântece pline de dor. Sunt cântece pe care oamenii locului le cântă la lucru, la nuntă. Ţăranul îşi cântă dorul, bucuria, focul inimii.
Rep: Dacă priveşti în urmă, la satul românesc, la ceea ce a fost şi ceea ce a devenit, ce vă rămâne în minte?
Nelu Hordobeţ: La ţară nu a rămas prea multe, pentru că lumea în mare parte a migrat spre oraş. Pentru un trai mai bun, mulţi au renunţat la viaţa la ţară. La noi în sat nu mai are cine să ţină obiceiurile, nu mai sunt copii, tineretul e plecat, mai sunt câţiva bătrâni, însă avem un proiect, împreună cu Andra şi primarul din comuna de care aparţine şi satul meu natal, Ilimbav, prin intermediul căruia am reuşit să adunăm 35 de copii şi încercăm să realizăm un ansamblu. Noi vom merge cu cântece şi avem un fiu al satului care se pricepe pe partea coregrafică. Aşa cum se spune, pământul te trage şi eu mă întorc cu drag în locurile natale.
Rep: Există un album în care se vede o colaborare mai restrânsă între tine şi fiica, Andra. Există vreo intenţie mai serioasă în ceea ce priveşte această colaborare? Mă refer la una mai consistentă.
Nelu Hordobeţ: Normal am zis să mergem fiecare pe drumul nostru, că aşa e bine întrucât fiecare avem un drum al nostru. Am discutat cu băieţii cu care vom înregistra în studio şi avem în plan trei piese pe care să le înregistrăm în duet, eu şi Andra.

„Încercam să-l imit pe tata”

Rep: Andra tu cum te-ai apropiat de cântecul popular?
Andra Hordobeţ: Cântam după tata foarte mult, încercam să îl imit.
Rep: Chiar dacă în spate nu sunt foarte mulţi ani de carieră, aş dori să te întreb cum de ai luat-o pe acest drum al cântecului?
Andra Hordobeţ: De mică mi-a plăcut muzica populară foarte mult şi am participat la concursuri de profil la care am obţinut şi premii, dar  am avut şi eşecuri.
Rep: Care crezi că este cel mai bun lucru care ţi s-a întâmplat până acum?
Andra Hordobeţ: Cred că cel mai important lucru este faptul că publicul mă apreciază şi mă iubeşte.
Rep: În realizarea repertoriului, te-a ajutat şi tata?
Andra Hordobeţ: Cântecele mi le-am cules din sat de la bunica mea din Ilimbav. Sunt cântece pe care chiar ea mi le-a cântat apoi eu le-am învăţat şi apoi înregistrat.
Rep: Costumul pe care îl porţi pare unul destul de valoros şi vechi. De unde ţi-ai făcut rost de el?
Andra Hordobeţ: Îl am de la bătrânele din sat. E un costum de jună pe care îl purta fetele din sat. Este unicat, având peste 80 de ani vechime, iar acum nu se mai poartă.
Rep: La concursul “Mândre-s cântecele noastre” cum ai ajuns?
Andra Hordobeţ: Fiecare concurent avea un artist susţinător. Susţinătoarea mea a fost doamna Elena Merişoreanu. Am participat, am ajuns în finală şi am obţinut o menţiune.
Rep: Spune-mi câţiva dintre artiştii care îţi plac mult.
Andra Hordobeţ: Alina Bâcă, din Banat, Vasile Conea, Nicoleta Voica, Andreea Voica. Îmi plac mai mult Banatul şi Ardealul.
Rep: Dacă ai vrea să îţi alegi profesorul de canto, cu cine ţi-ai dori să faci aceste lecţii de canto?
Andra Hordobeţ: Cu tata, pentru că ştie să îmi explice mai bine.
Rep: O melodie aşa mai de suflet ai?
Andra Hordobeţ: Andreea Voica şi „Bade florile-nfloresc”.
Rep: Ce ai dori să le transmiţi cititorilor?
Andra Hordobeţ: Sper să fie mulţumiţi de prestaţia noastră şi să ne mai chemaţi la dumneavoastră!

Dragomir Raita: “Folclorul constituie elementul definitoriu pentru identitatea unei naţiuni”

Data: 18.08.08

De: A consemnat Mihai Teodor Naşca

Interpretul Dragomir Raita este originar din Bilbor, localitate aflată la doar câţiva kilometri de municipiul Topliţa, devenit de o bună bucată de vreme casa cea nouă a solistului. Cu toate aceastea, sufletul i-a rămas pe Valea Bistricioarei, locurile natale pe care le cântă. Este solist al Ansamblului Folcloric “Rapsodia Călimanilor”, însă, în viaţa de zi cu zi, “s-a făcut frate cu codrul” pe care, de altfel, îl şi cântă.

Rep: Ce zonă folclorică reprezentaţi şi de unde începe cântecul dumneavoastră?
Dragomir Raita: Este ştiut faptul că locul în care am văzut lumina zilei ne rămâne în amintire pentru toată viaţa. De acolo izvorăsc acele trăiri care ne marchează întreaga noastră existenţă. Zona folclorică din care provin o parte din cântecele pe care le interpretez este cea de la izvoarele Bistricioarei şi a frumoaselor plaiuri mioritice ale satului meu natal Bilbor, precum şi din zona Mureşului Superior, locul în care îmi desfăşor activitatea de foarte mulţi ani şi locul de unde am debutat ca solist de muzică populară.
Rep: Care ar fi principalele trăsături care definesc cântecul zonei pe care o reprezentaţi?
Dragomir Raita: După cum se ştie, prin folclor se exprimă o multitudine de trăiri, de sentimente, legate de momente importante din viaţa omului, de la naştere până la moarte. Cântecele pe care le interpretez provin dintr-o zonă de interferenţă, având în vedere apropierea geografică dintre localităţile ardeleneşti şi cele de peste munţi din Moldova (asemănarea portului popular), precum şi influenţele austro-ungare. Toate acestea au dus la crearea dansului specific acestei zone, ştraierul, care nu se dansează nicăieri în toată ţara, precum şi altele cum ar fi: Roata Stelelor, Ţărăneşte cu femei, Floricica, Învârtita, precum şi jocurile bărbăteşti: Roata Boierească, Lelea albă, Ţăraneşte cu bărbaţi, Brustureanca.
Rep: Aveţi un model în ceea ce a însemnat activitatea dumneavoastră?
Dragomir Raita: În evoluţia mea ca interpret am urmărit păstrarea autenticitaţii cântecelor pe care le-am cules şi le-am interpretat, convins fiind că pot transmite celor ce mă ascultă, o gamă bogată de trăiri pe care cântecele populare le pot exprima. Nu pot să spun că am avut un model materializat într-un reprezentant al unei anumite zone.
Rep: Cum vede interpretul de muzică populară satul românesc contemporan? Mai păstrează el tradiţiile care l-au definit?
Dragomir Raita: În contextul actual al evoluţiei  societăţii contemporane au loc schimbări majore ce afectează şi viaţa spirituală în ansamblu. Acest lucru se resimte şi în viaţa satului, locul de intensă manifestare a foclorului, dar viaţa a dovedit că satul românesc continuă să fie un păstrător şi un continuator al creaţtiilor populare, al melosului popular.
Rep: Ale cui doruri le cântaţi ? De unde v-aţi cules cântecele?
Dragomir Raita: În cântecele pe care le interpretez exprim dorurile omului simplu de la ţară prin credinţă nestrămutată în bine, adevăr şi frumos, bucuriile sau necazrile acestuia pe care le trăieşte în anumite momente ale vieţii. Cântecele le-am cules de la bătrânii satului, părinţi, bunici, culegeri de folclor specifice zonei mele.
Rep: Cine v-a influenţat în mod pozitiv activitatea artistică?
Dragomir Raita: Participarea la diferite festivaluri, spectacole, dar în special colaborarea cu Ansamblul Folcloric “Rapsodia Călimanului”, al Centrului Cultural Topliţa. Ţin să le  mulţumesc pe această cale, atât directorului Centrului Cultural, regizorului Ioan Covrig, colegilor mei solişti: Carmen Cujbă, Alexandru Oltean, Livia Harpa, precum şi minunatei orchestre condusă de maestrul Benko.
Rep: Vorbiţi-ne puţin despre activitatea artistică. Discuri editate dar şi spectacole şi înregistrări.
Dragomir Raita: Activitatea mea artistică se desfăşoară în cadrul Ansamblului Folcloric “Rapsodia Călimanilor” al Centrului Cultural Topliţa, paticipând la spectacole susţinute de acesta atât pe plan local cât şi în turnee, în calitate de colaborator. Am editat în anul 2004 un disc “De-ar fi lumea ca odată”, care cuprinde 13 cântece; momentan pregătesc material pentru alt disc şi sper cu ajutorul lui Dumnezu să îl pot lansa în 2009.
Rep: Cum apreciaţi că va fi evoluţia folclorului românesc în contextul integrării europene? Ce vom pierde şi ce vom câştiga?
Dragomir Raita: Consider că odată cu intrarea ţării noastre în UE specificul naţional nu se va pierde şi că în cadrul acestei comunităţi îşi vor găsi loc toate elementele ce definesc identitatea fiecărei naţiuni. Sperăm că folclorul românesc îşi va găsi o arie mai largă de răspândire în sensul că va putea fi cunoscut şi în alte ţări, acest fapt constituind un câştig şi nu o pierdere.
Rep: Ce credeţi că este folclorul?
Dragomir Raita: Folclorul reprezintă totalitatea creaţiilor artistice, ca rezultat al talentelor izvorâte din popor. El constituie elementul definitoriu pentru identitatea unei naţiuni.
Rep: Ce nu aţi face niciodată în muzica populară?
Dragomir Raita: Consider că este o datorie de onoare să păstrez nealterată autenticitatea cântecelor populare pe care le interpretez şi nu aş trăda niciodată frumuseţea acestora.
Rep: Daţi-mi exemple de cinci interpreţi de muzică populară care vă vin în minte.
Dragomir Raita: Drăgan Munteanu, Achim Nica, Nicolae Fudui Iancu, Ionuţ Fulea, Liviu Vasilică.
Rep: Adresaţi un gând cititorilor noştri mureşeni.
Dragomir Raita: Având în vedere că presa are un rol important în promovarea valorilor autentice, vreau să vă multumesc din suflet pentru invitaţia pe care mi-aţi făcut-o şi să transmit tuturor cititorilor „Informaţiei de Mureş” un gând bun şi îi incredinţăm de întreaga noastră dragoste şi stimă, invitându-i cu toată căldura să ne asculte cântecele.

Dragomir Raita – “De-ar fi lumea ca odată”

Albumul sub denumirea “De-ar fi lumea ca odată” a fost editat de către studioul „Mirebon” din Bistriţa Năsăud în anul 2004, are un număr de 13 cântece.Toate cântecele au avut la conducerea muzicală pe maestrul Eugen Petruţ, la vioară: Zuga Gigel, Bodor Lorand, clarinet: Demeter Alexandru Miklos, taragot: Dănuţ Ghidiu, acodeon: Zuga Augustin, Peter Csaba, braci: Peter Tibor, Maier Robert, contrabas: Bajko Stefan, toba ţăranească: Ţăran Daniel. Vreau să menţionez că majoritatea instrumentiştilor provin de la Ansamblul „Rapsodia Călimanilor” al Centrului Cultural Topliţa. Piesele de pe acest album sunt culese din zona Bilborului, satului meu natal, precum şi din zona Mureşului Superior, zona Topliţei, locul unde sunt stabilit şi îmi desfăşor activitatea de foarte mult timp. În satul în care m-am născut am avut primele contacte cu obiceiurile şi datinile din acea zonă, de aici au pornit cântecele „La masura oilor”, apoi cântecul „Bistricioară apă rece”, în care regăsim dorul de satul natal al fiului satului plecat departe, momentele de bucurie de la jocurile din sat din zilele de sărbătoare. De asemenea, în piesa  “Frumuşică-i mândra mea”, piesă care a fost culeasă din zona Topliţei, este prezent atât portul popular din zona Topliţei (regăsim aici basmaua, prigitoarea, fote, şire de mărgele), cât şi frumuseţea şi simplitatea femeilor care le purtau la secerat de grâu. Având în vedere frumuseţea munţilor şi a pădurilor, locul unde îmi desfăşor activitatea, avem piesa ”Măi codrule, măi fârtate” şi  „De ce omu-bătrâneşte”. În doinele din acest album regăsim dorul de satul natal, dorul de părinţi, de munţii care înconjoară comuna Bilbor şi anume „Obcina”; acestea le găsim în piesa „M-am gândit mamă să-ţi cânt”, iar în piesa “Cucule cu pene sure” regăsim frumuseţea codrului şi a „cărăruşei prin pădure”, dorul de mândruţa din sat. În toate celelalte cântece sunt exprimate o multitudine de trăiri, de sentimente din viaţa omului”, ne-a declarat despre albumul său, Dragomir Raita.

Alexandru Oltean: “Folclorul este cartea noastră de vizită oriunde în lume”

Data: 07.08.08

De: A consemnat Mihai Teodor Naşca

Alexandru Oltean, mureşean la origini, născut în comuna Batoş, este de o bună bucată de vreme un reprezentant important al culturii topliţene, locul unde s-a stabilit de ani buni. Membru al “Rapsodiei Călimanilor”, Alexandru Oltean şi-a format un repertoriu din zona natală, aducând topliţenilor cântecul din Mureşul Superior. A participat la mai multe concursuri şi festivaluri naţionale, însă, până acum, din motive, evident, financiare, nu a reuşit să imprime vreun album pe care să îl lanseze pe piaţă. O scurtă poveste a lui Alexandru Oltean, în cele ce urmează.

Rep: Ce zonă folclorică reprezentaţi şi de unde începe cântecul lui Alexandru Oltean?
Alexandru Oltean: Deşi locuiesc la o distanţă destul de mare de zona în care m-am născut, respectiv sunt topliţean mai bine de 30 de ani, eu reprezint zona de interferenţă Mureş – Bistriţa Năsăud. Fiind născut în comuna Batoş, judeţul Mureş, atât cântecele, cât şi costumele, sunt din zona respectivă. Referitor la cea de-a doua parte a întrebării dumneavoastră, pot spune că la mine cântecul începe foarte demult. Cânt de copil mic, iar apoi din 1974 de când am ajuns la Topliţa, am început să activez la formaţiile artistice de la liceul pe care l-am urmat. Spun formaţii artistice pentru că am activat atât ca solist, cât şi ca dansator.
Rep: Care ar fi principalele trăsături care definesc cântecul zonei pe care o reprezentaţi?
Alexandru Oltean: Satul Batoş şi în general comuna Batoş a fost una săsească. Ceea ce reprezintă astăzi cântecul şi jocul din satul meu se datorează celor care au venit la Batoş şi s-au stabilit acolo după plecarea saşilor. Mulţi din cei veniţi sunt din satele învecinate: Monor, Vătava, Râpa de Jos, Dumbrava, Săcalul de Pădure. Fiecare a adus ceva de unde a venit, numai că toţi cântau, dar mai ales jucau, cam aceleaşi jocuri. Asta a făcut ca şi la noi în sat acum să se cânte şi să se joace “de-a lungu’” şi învârtite, fecioreşti şi căluşari sau “bărbunc”. Sigur, toate acestea au făcut să ne apropiem ca zonă folclorică foarte mult de Bistriţa, dar mai ales de Mureşul Superior.
Rep: Aveţi un model în ceea ce a însemnat activitatea dumneavoastră?
Alexandru Oltean: Să ştiţi că eu întotdeauna am vrut să fiu eu. Asta nu înseamnă că nu am tras cu urechea sau cu coada ochiului de câte ori am avut prilejul să întâlnesc mari artişti ai cântecului popular românesc. Am încercat să nu copiez, dar să ţin cont de nişte lucruri elementare referitoare la ţinută, costum şi mai ales la repertoriu. Şi vorba doamnei Lucreţia Ciobanu: “când sunt pe scenă văd pe toată lumea, dar nu văd pe nimeni”, asta însemnând că sunt foarte concentrat la ţinuta scenică, la text şi la orchestra care mă acompaniază.
Rep: Cum vede interpretul de muzică populară satul românesc contemporan? Mai păstrează el tradiţiile care l-au definit?
Alexandru Oltean: Vă spun sincer că eu de câte ori merg în satul meu natal şi nu numai, acolo mă simt acasă. Cum am putea vedea noi, interpreţii de muzică populară, satul românesc? Nu cred că este interpret de muzică populară care cel puţin într-un cântec să nu pomenească de satul său natal, de cei dragi rămaşi acolo, de ciripitul păsărelelor, care niciunde nu cântă mai frumos. De la sat am plecat toţi, acolo avem fiecare rădăcinile adânc înfipte. Hrana noastră este cântecul popular pe care trebuie să îl păstrăm curat şi nealterat. De aceea pot spune că satul românesc păstrează şi va păstra sigur tradiţiile şi obiceiurile care l-au definit.
Rep: Ale cui doruri le cântaţi? De unde v-aţi cules cântecele?
Alexandru Oltean: Sigur, cânt dorurile mele, în primul rând. Dorul de sat, dorul de părinţi şi dorul de fraţi. Noi am fost şase fraţi şi rar ne este dat să ne mai întâlnim toţi o dată. Norocul meu este radioul şi televiziunea, prin intermediul cărora mă întâlnesc cu cei dragi. Referitor la întrebarea ”de unde îmi culeg cântecele” vă spun ca de la bătrânii din sat, dar am texte şi melodii pe care mi le scriu singur.
Rep: Cine v-a influenţat în mod pozitiv activitatea artistică?
Alexandru Oltean: De-a lungul timpului am avut ocazia să primesc multe sfaturi bune de la învăţătorii şi profesorii pe care i-am avut, dar cred că cel ce şi-a pus amprenta asupra activităţii mele artistice a fost regretatul professor Kassai Carol. El era de altfel şi metodist la Casa Orăşenească de Cultură din Topliţa unde, mai târziu, tot la îndemnul acestuia, am activat atât ca solist, cât şi ca dansator, sub îndrumarea instructorului Ioan Savu.
Rep: Vorbiţi-ne puţin despre activitatea artistică: discuri editate, dar şi spectacole şi înregistrări.
Alexandru Oltean: Lăsând la o parte activitatea artistică din timpul şcolii generale şi a liceului, după terminarea stagiului militar în  martie 1980, pe lângă activitatea mea de la Casa de Cultură am participat la toate ediţiile festivalului “Cântarea României” obţinând premii chiar la faza naţională. Am participat la Festivalul “Maria Tănase”, “Maria Lătăreţu”, “Mureş pe marginea ta” de la Ocna Mureş, “Festivalul naţional de muzică păstorească”  din Topliţa, la care am obţinut Marele Premiu în 1996, iar de la 1 iunie 1997 am fost angajat ca solist profesionist la Ansamblul “Rapsodia Călimanilor” din Topliţa, actualmente Centrul Cultural Topliţa. Din motive financiare, nu am reuşit încă să scot pe piaţă vreun CD sau casetă audio. Înregistrări având la Radio Tîrgu Mureş. Din punct de vedere al spectacolelor, nu aş putea să vă dau o cifră exactă la câte am participat.
Rep: Cum apreciaţi că va fi evoluţia folclorului românesc în contextul integrării europene? Ce vom pierde şi ce vom câştiga?
Alexandru Oltean: La această întrebare vă răspund foarte scurt. S-au schimbat şi se vor schimba multe în ţara noastră datorită cerinţelor UE. Dar legat de folclor cred că nimeni nu ne poate lua ceea ce ne reprezintă cel mai bine. Folclorul românesc trebuie păstrat exact aşa cum l-am moştenit de la înaintaşii noştri.
Rep: Ce credeţi că este folclorul?
Alexandru Oltean: Spui folclor, spui România! Folclorul pentru mine reprezintă o parte din cultura românească, care totodată este cartea noastră de vizită oriunde în lume.
Rep: Ce nu aţi face niciodată în muzica populară?
Alexandru Oltean: Muzica populară este muzică populară. Nu aş părăsi-o niciodată pentru orice alt gen de muzică. Nu sunt de accord cu anumite texte şi aş recomanda mai multă atenţie la textele care nu au ce căuta în muzica populară. Nu aş cânta ceea ce nu mă reprezintă pe mine ca solist de muzică populară.
Rep: Daţi-mi exemple de cinci interpreţi de muzică populară care vă vin în minte.
Alexandru Oltean: Ion Cristoreanu, Sofia Vicoveanca, Petre Petruşe, Mioara Pitulice şi fraţii Petreuş.
Rep: Adresaţi un gând cititorilor noştri mureşeni.
Alexandru Oltean:  Le doresc tuturor cititorilor multă sănătate şi fericire şi le spun să aibă încredere că folclorul românesc este pe mâini bune şi nu va muri; nici chiar aici, în judeţul Harghita.

Genuca şi Alina Ceuca: “Folclorul este ca aerul şi apa. Nu putem fără cântec!”

Data: 18.09.08

De: A consemnat Mihai Teodor Naşca

Genuca şi fiica ei Alina sunt două bistriţence din Salva. Genuca este născută în Runcu Salvei, iar pe lângă vocea deosebită pe care o posedă este şi meşter popular. Alina are doar 15 ani şi a primit de la mamă harul cântecului. Ascultându-le povestind ai impresia ca te întorci în satele lui Coşbuc şi Rebreanu. Aşezaţi-vă liniştiţi şi ascultaţi-le povestea.

Rep: Atunci când valurile vieţii ne poartă prin diverse locuri şi întâmplări, ne întoarcem acasă. Pentru Genuca şi Alina Ceuca, unde este locul numit “acasă”?
Genenuca Ceuca: Pentru noi, în acest moment, acasă e la Salva dar locul naşterii mele este Runcu Salvei, acolo unde mă întorc de fiecare dată cu gândul. Runcu Salvei era în vremea copilăriei mele un sat aparţinător de comuna Salva, acum a devenit comună.
Rep: Alina, tu ai aceiaşi părere ca  a mamei?
Alina Ceuca: Eu m-am născut şi am crescut la Salva, dar îmi place foarte mult să merg la Runcu Salvei. Îmi plac dealurile şi casa părintească unde a copilărit mama.
Rep: Genuca se ocupă de meşteşuguri tradiţionale. Ştiu că la Salva este un adevărat centru în ceea ce priveşte acest aspect. Cum v-aţi apucat să “lucraţi de mână”?
Genuca Ceuca:  Salva este într-adevăr un centru de cultură tradiţională, cu meşteşuguri transmise de la mamă la fiică.  Eu m-am născut la Runcu Salvei şi am învăţat să cos cu mărgele, cusături cu aţă, pentru că în fiecare casă se practica acest lucru, fiecare mamă îşi învăţa fetele, însă cusutul cu mărgele îl ştia doar o femeie-două, în tot satul. Eram micuţă şi mama s-a dus la piaţă în Năsăud, că aşa e la noi joia, eu am luat acul de mărgele şi lucrul şi am început să cos şi am confecţionat nişte zădiuţe la păpuşi. Am rupt acul, pentru că era foarte mic şi mă gândeam că ce o să mă fac. Am luat un ac mai mare de şire şi scoteam aţa din ac, o treceam prin mărgică, pentru că acul meu de şire nu era potrivit. Şi uite aşa, până ce a ajuns mama acasă, zădiuţele mele pentru păpuşi au fost gata. Evident că am umblat un pic certată. Atunci mi s-a părut că mama nu ar fi dreaptă cu mine, dar astăzi stau şi mă gândesc că în sufletul ei poate a fost bucuroasă pentru că a văzut că am făcut ceva. Şi astăzi se bucură că vede că din mâinile mele ies lucruri foarte frumoase pe care le poartă unele personale şi ca orice mamă cred că este mândră.
Rep: Alina, tu ai deprins cum stă treaba cu cusăturile acestea de mărgele pe pânză?
Alina Ceuca: Mai cos şi eu. Am învăţat să fac betiţe de pus la gât, cămăşi populare nu am cusut încă. Ceea ce lucrez eu este pentru mine sau pentru colege.
Rep: Alina, ai o împletitură foarte interesantă a părului. Am înteles faptul că în tradiţia locului e acest obicei al fetelor de a-şi împleti părul lat.
Alina Ceuca: Părul meu e împletit în 57 de şuviţe, iar pentru a-l împleti e nevoie de aproape şase ore de lucru. Am avut răbdare suficientă pentru că îmi place să mă împletească.
Rep: N-am vorbit încă mai nimic despre cântec. E firesc şi de această dată ca mama să fi fost cea care a început să cânte…
Genuca Ceuca: Am cântat de mică copilă. Umblam pe câmp cu mieii şi toate fetele cântau, mai mult ne luam la întrecere de pe un deal pe altul al satului. Mi-a plăcut foarte mult să cânt. Am şi învăţat foarte bine. Am terminat clasa a X-a cu premiul întâi, însă părinţii nu m-au lăsat să merg mai departe la şcoală, fiind cea mai mică din familie, au dorit să rămân acasă. Am început să scriu poezii, să compun texte pentru melodii populare şi fiecare cântec pe care îl cânt e trecut prin sufletul meu. Pot spune că orice cuvânt din cântec e cernut prin sufletul şi inima mea nu l-am lăsat să iasă aşa la voia întâmplării, până ce nu l-am judecat de mai multe ori. Multe dintre cântece le-am învăţat de la mama mea, cantece care nu au mai fost auzite, doine frumoase, balade, care au o mare valoare şi pe care i le-am trimis Alinei. După şcoală m-am căsătorit şi m-am ocupat mai mult de gospodărie şi de cei doi copii ai mei. Am umblat apoi cu Alina la unele activităţi culturale şi concursuri, unde anumite persoane au insistat să cânt şi eu. Le-a plăcut şi m-au sfătuit că ar fi şi păcat să nu fac câteva înregistrări. Tot ce am făcut până acum, am făcut pentru Alina, că vreau să îi rămână ceva de la mine, nu că aş vrea eu acum să ajung   mare vedetă, pentru că nu mai sunt la vârsta la care să îmi doresc asta.
Rep: Pentru tine Alina când a fost acel moment în care ai ieşit în lume cu cântecul popular?
Alina Ceuca: Am început să cânt la vârsta de zece ani şi atunci cântam melodii populare din Maramureş. Am făcut înregistrări într-o zi, apoi a doua zi am plecat la filmări, totul s-a petrecut aşa de repede că nu am apucat să mă bucur de momentul debutului. La primul meu concurs am luat menţiune şi m-am bucurat. Au fost multe concursuri importante la care am obţinut premii dar concursul “Mândre-s cântecele noastre” difuzat la Romantica a fost unul foarte important pentru mine. Acolo am fost susţinută de Valeria Peter Predescu.
Rep: Ai o colaborare mai strânsă cu Valeria Peter Predescu?
Alina Ceuca: Da. Sunt în grupul doamnei Valeria Peter Predescu. E un grup cunoscut şi mă bucur că ne conduce doamna Valeria, pentru că ne învaţă lucruri bune în muzică.
Rep: Ce aţi reuşit până acum să imprimaţi?
Genuca Ceuca: Am avut emisiuni televizate pe care le păstrăm pe dvd -uri, iar în ceea ce priveşte melodiile avem mai multe cântece faţă de câte ar încăpea pe un CD. Avem doine şi balade frumoase, însă nu le-am înregistrat pe toate. Acum lucrăm la un album ce sperăm noi să îl terminăm în această toamnă şi sperăm să facem o lansare a lui. Avem şi duete dar am şi cântece doar ale mele, pentru că v-am spus că a insistat foarte multă lume să fac acest lucru. Sper să placă publicului care apreciază cântecele autentice, aşa cum se cântă ele în satele noastre. Cântecul acolo a apărut: în miros de flori, de iarbă de pădure şi cea mai bună inspiraţie de acolo o ai.
Rep: Ce zonă sau subzonă reprezentaţi în concursuri?
Genuca Ceuca: Reprezint satele Salva şi Runcu Salvei. Avem şi “Roata de la Runcu Salvei”, un cântec în care sunt reprezentate obiceiurile noastre de nuntă. După jocul de doi se cântă o melodie de nuntă, “o roată”, unde joacă feciorii şi fetele şi unde se strigă strigături. În această melodie am descris exact obiceiul roţii de la Runc.
Rep: Să vorbim puţin şi despre costumele pe care le creaţi.
Genuca Ceuca: Da, întradevăr am o colecţie impresionantă şi aş putea să fac câteva muzee cu ceea ce am adunat. Alina are în jur de 70 de năframe “de păr”, foarte scumpe, zadii bătrâneşti alese cu mătase, cămeşi cu pânză din cânepă şi bumbac. E foarte greu să mai găseşti pânză de casă, pentru că cea mai bună e cea obţinută cu spată de lemn. Păstrez foarte mult lucrurile vechi.
Rep: Cum aţi da o definiţie proprie folclorului?
Genuca Ceuca: Folclorul este ca aerul şi apa. Nu pot fără cântec! Cântecul mă însoţeşte peste tot.
Rep: Un gând pentru mureşeni.
Genuca Ceuca: Sănătate şi fericire, să asculte cu drag cântecele.

O vedetă populară: Crina Varga

Data: 04.09.08

De: A consemnat Mihai Teodor Naşca

Interpreta de muzică populară, Crina Varga s-a născut în ţinuturile Sălajului, într-o zi de Sânziene, acesta poate este şi motivul pentru care părinţii i-au pus nume de floare. Chiar dacă a îmbrăţişat cariera pedagogică, fiind şi de acestă dată aproape de natură, Crina Varga s-a apropiat şi de folclor. În anul 1994 debutează la Radio Cluj, iar de atunci drumul i-a fost deschis. Vă invit să aflăm încă o poveste frumoasă despre folclor, povestită de data aceasta de Crina Varga.

Rep: Ce zonă folclorică reprezentaţi şi de unde începe cântecul Crinei Varga?
Crina Varga: Am zărit lumina într-o caldă zi de Sânziene, pe meleaguri sălajene, la Jibou aproape de Bârsa, ”satul cu dor”, aşa cum îl numesc eu în cântec. Cântecele mele aparţin Văii Almaşului, dar cuprind în repertoriul meu şi piese de pe Valea Agrijului şi Barcău, cele trei zone folclorice în care este împărţit Sălajul.
Rep: Care ar fi principalele trăsături care definesc cântecul zonei pe care o reprezentaţi?
Crina Varga: Sălajul este cunoscut în special prin învârtitele sale specifice. Ele sunt uşor de recunoscut, în primul rând prin melodicitatea lor, de parcă nicăieri cântecul nu sună mai frumos ca la mine acasă.
Rep: Aveţi un model în ceea ce a însemnat activitatea dumneavoastră?
Crina Varga: Atât  în viaţa de zi cu zi, dar şi în cea artistică, nu mi-am construit personalitatea sprijinindu-mă permanent pe un model anume. Am reuşit însă să iau din jurul meu lucruri care am crezut eu la acel moment că-mi sunt de folos şi am încercat să stau cât mai departe de celelalte.
Rep: Cum vede interpretul de muzică populară satul românesc contemporan? Mai păstrează el tradiţiile care l-au definit?
Crina Varga: Copilărind pe meleaguri sălăjene, în casa bunicilor mei, nu am fost departe de lumea satului. O bună parte a tradiţiilor însă s-au pierdut în umbra timpului. A rămas însă amintirea lor şi despre unele dintre ele am publicat câteva rânduri.
Rep: Ale cui doruri le cântaţi? De unde v-aţi cules cântecele?
Crina Varga: Câteva dintre ele le ştiu de la moşul meu, Ioan Bota – diacul din sat, pricesnele şi colindele de la mămuca, Elena Bota, iar o bună parte de la Arhiva Institutului de Folclor Cluj. Unele însă au trecut prin filtrul sufletului meu, devenind astfel adevărata artă.

Rep: Cine v-a influenţat în mod pozitiv activitatea artistică?
Crina Varga: Am avut şansa de a fi îndrăgită şi promovată în sensul cel mai curat al cuvântului de mulţi redactori ai televiziunilor şi radiourilor. Tuturor le mulţumesc. Debutul a avut loc la Radio Cluj în 1994, unde mulţumită şi datorită domnului profesor, Gelu Furdui, am imprimat primele şase piese.  Au urmat apoi 13 ani de cântec. Dac-aş fi să mulţumesc cuiva pentru acest lucru, aş mulţumi în primul rând lui Dumnezeu pentru harul şi darul care mi-a fost dat, apoi părinţilor mei: Alexandru şi Angela Varga, pentru strădania necondiţionată de a-mi sta alături. Aş aduce alese mulţumiri şi domnului director al CJCPCT Cluj-Napoca, Tiberiu Groza, pentru susţinerea acordată şi prietenului meu, Ovidiu, pentru răbdare.
Rep: Cum apreciaţi că va fi evoluţia folclorului românesc în contextul integrării europene? Ce vom pierde şi ce vom câştiga?
Crina Varga: Cred că în final folclorul se va asemui cu o poveste cu happy-end. Am pierdut destul de mult până acum mai ales la autenticitate, muncă şi seriozitate. Dar, totul îi vine la timp celui care ştie să aştepte… Aşadar, să fie într-un ceas bun!
Rep: Ce credeţi că este folclorul?
Crina Varga: V-aş răspunde în acest mod: “am păstrat în suflet gânduri, vorbe, chipuri întâlnite-n cale, oameni dragi, regrete şi speranţe. Le-am cuprins pe toate-n CÂNTEC una câte una pentru totdeauna.”
Rep:  Ce nu aţi face niciodată în muzica populară?
Crina Varga: Exact acel lucru pe care nu l-aş face în viaţa de zi cu zi: n-aş folosi aspectul fizic sub toate înţelesurile sale pentru a obţine ceva. Cât despre frumuseţe şi ţinută scenică, cele două vin deja de sus, te naşti cu ele, le ai sau nu le ai! Pentru mine “scopul scuză mijloacele” nu-şi are nici o justificare.
Rep: Daţi-mi exemple de cinci interpreţi de muzică populară care vă vin în minte.
Crina Varga: Petre Petruse, Sava Negrean-Brudaşcu, Ramona Viţa, Mariana Deac, Ileana Sărăroiu.
Rep: Adresaţi un gând cititorilor noştri mureşeni.
Crina Varga: Gânduri alese, sănătate maximă tuturor, împliniri, bucurii şi la bună vedere!

Crina Varga  – “Câte patimi poţi avea”

Cel mai recent  album editat, “Câte patimi poţi avea”, conţine 19 piese în marea lor majoritate învărtite de pe Valea Almaşului, două piese de pe Barcău, două doine şi alte piese reprezentative pentru zona Sălajului. Orchestra condusă de domnul Mihai Emil a realizat acompaniamentul acestui material, înregistrat la studioul “Glas Transilvan” din Cluj-Napoca în anul 2003. Piesele sunt culese de la bunicul meu şi de la Arhiva Institutului de Folclor Cluj.  Producător al albumului este “Glas Transilvan” Studio din Cluj-Napoca, coordonat de domnul Vasile Chiorean, iar redactor muzical, prof. Gelu Furdiu – realizator Radio Cluj.

MEMORIU DE ACTIVITATE ARTISTICA

Născută la 24 iunie 1974, Jibou-Sălaj
1992- absolventa a Şcolii Populare de Arte – canto – clasa prof. Valeriu Sorescu.
Debut-Radio Cluj, 1994
Activitate artistică:-1992-1993-Ansamblul “Românaşul” Cluj-Napoca
-1993-1997-Ansamblul ”Mărţisorul” al C.C.S – Cluj-Napoca
-1997-prezent-Ansamblul ”Dor Transilvan” al RATUC – Cluj-Napoca
-colaborări: Ansamblul “Mugurelul” Cluj-Napoca; Filarmonica Cluj-Napoca.

Albume:-1996- “Cetera şi horea mea”
-1998- «De la Bârsa, sat cu dor»
-1999- «Doamne m-ai lăsat pă lume»
-1999, 2003 – trei albume în colaborare
-2003- «Câte patimi poţi avea»
-2006- «Preasfinte Duh de viaţă darnic» (colinde şi pricesne)
Palmares: -Menţiuni: “Mureş pe marginea ta”, Topliţa – Harghita, Festivalul studenţesc – Cluj, Festivalul Cântecului de Cătănie – Cluj-Napoca.
-Premii speciale: Premiul Ansamblului «Balada» Năsăud, Premiul special al juriului Topliţa, Câmpeni, Lipova
-Premiul III-Reghin, Festivalul Studenţesc – Cluj-Napoca,
-Premiul I-Pleşca-Sălaj, Festivalul Studenţesc – Cluj -Napoca, Şcoala de Arte – Cluj-Napoca
-Marele premiu – Muntele Găina-2003
Înregistrări  şi emisiuni radio – filmari TV
-Înregistrări: -Radio Cluj, Radio Bucureşti, Radio Internaţional, Radio “Renaşterea” Cluj-Napoca, Radio PROFM -Cluj, Radio Orăştie, Radio – Zalău, Radio Tîrgu Mures, Mix-FM, Radio Romantic – Cluj-Napoca.
-Filmări: -TV Cluj -Top –Transilvania,”Vine Cluju’ pe la noi”; Pro-TV Cluj, Tele Europa-Nova Cluj, N.C.N.-Cluj, Alfa-TV Baia-Mare, T.V.R.M.-Bucureşti, Tv Favorit Bucureşti, Etno-TV Bucureşti, O.T.V.-Bucureşti, Televiziunea Română, Tv Internaţional.
-Turnee în ţară şi în străinătate: Franţa, Germania, Grecia.

“Am cunoscut-o pe Crina din vremea studenţiei ei… alături de orchestra “Mărţisorul” a Casei de Cultură a Studenţilor din Cluj-Napoca… fata cu nume de floare este astăzi profesoară de biologie… I-am urmărit evoluţia artistică încă de la primii paşi. Crina este o luptătoare în sensul cel mai bun al cuvântului, zbătându-se necontenit să-şi construiască o personalitate durabilă, dublată de o conştiinţă artistică realmente impresionantă… pentru ca tot ceea ce face ea face din suflet, de la bucuria de a urca pe scenă şi a avea succes, la dorinţa şi gândul de a lăsa ceva frumos şi durabil în urma sa.”
Gelu Furdui, Realizator Radio Cluj

Maria Peter prin ochii interpreţilor Domnica Dologa şi Alexandru Pugna

Data: 30.10.08

De: A consemnat Mihai Teodor Naşca

Maria Peter (foto 1) s-a născut pe 1 ianuarie 1925, în localitatea Salva, judeţul Năsăud (în acea vreme) şi a trecut la cele veşnice pe 9 iulie 2005, fiind prima interpretă profesionistă din zona Năsăudului. De curând Alexandru Pugna şi Domnica Dologa (foto 2) au preluat o serie de melodii din repertoriul său şi au fost de acord să ne povestească crâmpeie din viaţa artistei, aşa cum au cunoscut-o ei.

Rep: Ce anume vă leagă de interpreta Maria Peter şi care a fost motivul pentru care aţi înregistrat un album cu cântecele acestei soliste?
Domnica Dologa: Motivul principal pentru care am decis să facem acest album a fost acela de a nu se pierde cântecele domniei sale. Eu cred că oamenii de televiziune nu prea sunt interesaţi să aducă la lumină piesele unor interpreţi care au plecat din această lume, dar prin gestul pe care noi l-am făcut eu zic că vor mai trăi o perioadă şi vor rămâne nemuritoare, prin noi, interpreţii de muzică populară.
Alexandru Pugna: Şi eu şi Domnica am fost apropiaţi de doamna Peter, iar în perioada în care trăia o vizitam deseori la Cluj şi chiar am pus la cale acest schimb de ştafetă. Dumneaei chiar ne-a îndemnat să preluăm cântecele pe care dânsa le-a înregistrat cu ani în urmă şi să le ducem mai departe pentru că aceste cântece aparţin neamului românesc, aparţin oamenilor care le-au zămislit. Rolul cel mai important îl are interpretul care le scoate la lumină, care le face cunoscute şi le popularizează. Noi recunoaştem acest merit deosebit al doamnei Maria Peter de a scoate aceste perle ale folclorului românesc şi a le reda publicului. Nu am făcut decât să le preluăm aşa cum dânsa le-a cântat, păstrând linia melodică, textul, şi am fost atenţi chiar şi la ritm. Sunt interpreţi care nu acceptă să le iei cântecele pentru că spun că sunt ale lor. Poţi să preiei orice cântec însă cu respectul cuvenit, respectând textul, melodia şi spunând că acel cântec a fost lansat cu ani în urmă de marele interpret în cauză.
Rep: Pe ce aţi mizat în momentul în care v-aţi hotărât că trebuie să faceţi acum aceste înregistrări?
Alexandru Pugna: Discul a apărut din dor de Maria Peter. Au trecut trei ani de când dumneaei a plecat din această lume cu dor în cea fără de dor şi am vrut ca această perdea a uitării să nu se aşeze nici pe cântecele dumneaei, nici pe numele Mariei Peter. Am mizat pe faptul că încă mai sunt iubitori de folclor care îşi amintesc cântecele Mariei Peter, care au ascultat-o de atâtea ori la radio şi pentru care aceste cântece au constituit o parte din tinereţea sau copilăria dumnealor, aşa cum a fost şi în cazul meu.
Rep: Pentru cei care nu au cunoscut-o atât de bine sau atât de îndeaproape, cine este Maria Peter?
Domnica Dologa: Maria Peter, pentru cei care nu au auzit de ea, este un mare interpret al cântecului ardelenesc, îndrăznesc să spun, dar în primul rând al cântecului năsăudean. Pentru noi, cei care am cunoscut-o mai îndeaproape, este un om de mare calitate. Bineînţeles ne-a permis să fim prieteni cu dumneaei. Noi am fost onoraţi de acest lucru pentru că am avut cu adevărat ce să învăţăm de la ea: şi ca experienţă de viaţă şi ca educaţie şi ca interpret de cântec popular şi romanţe. Este aproape de perfecţiune.
Rep: Cum aţi ales piesele, pentru că de regulă Maria Peter avea piesele potrivite pentru voci feminine?
Alexandru Pugna: Pentru mine a fost un pic mai greu pentru că doamna Peter, fiind femeie, a cântat piesele specifice unei femei, cu mesaj provenind din partea unei femei. Am găsit însă cântece care nu erau personalizate, deci puteau fi cântate fie de un bărbat, fie de o femeie şi atunci eu am preluat acele cântece. Am găsit şi un text unic, care era foarte potrivit pentru un bărbat şi anume cântecul “Copila secerătoare”: era un dialog între un bărbat şi o fată, pe care el o îndrăgea. În plus am mai găsit un cântec, care reprezenta un dialog între un bărbat şi o nevastă. Ne-am gândit imediat ca acel cântec să îl înregistrăm împreună să fie un dialog între mine şi Domnica şi zic eu că a ieşit foarte bine. Este vorba despre cântecul  “Nevastă, frumoasă eşti”. Pentru Domnica a fost mult mai uşor pentru că vocea ei se apropie oarecum de cea a Mariei Peter, mai ales prin cristalinul care vine din acel glas, o voce clară ca a unui clopoţel, o voce foarte curată şi unele dintre cântece Domnica le cântă în tonalitatea în care le cânta doamna Maria Peter.
Rep: Care a fost părerea criticilor despre albumul acesta realizat în memoria interpretei Maria Peter, “De la Salva pân’ la Cluj”. Care a fost părerea lor vizavi de demersul dumneavoastră?
Domnica Dologa: Eu am fost de curând la Bucureşti, la programul doi al Televiziunii publice, invitată într-o emisiune a redactorului Niculina Merceanu. Am regretat că nu a putut să fie şi Alexandru Pugna atunci cu mine dar am reprezentat eu acest album nou ieşit pe piaţă. Emisiunea la care am participat era în memoria Mariei Peter şi mi s-a spus că, de acolo de unde este, Maria Peter este foarte fericită văzând cum interpretez melodiile ei. Am fost apreciată şi lăudată, iar eu m-am simţit încântată.
Rep: Aţi avut şi critici pe faţă vizavi de acest album?
Domnica Dologa: Încă nu am auzit aşa ceva până acum, dar probabil că prin spate se vorbeşte. Trebuie să vii cu argumente ca să spui nu, şi nu ştiu cu ce am putea să deranjăm din moment ce noi am făcut ceea ce am făcut din respect pentru Maria Peter şi faţă de cântecul popular.
Rep: Acesta a fost probabil primul pas. Mai aveţi în plan şi alte proiecte asemănătoare?
Alexandru Pugna: Legate de preluarea de melodii din repertoriul altor interpreţi  nu avem alte proiecte. Legat de doamna Maria Peter, sigur că da, pentru că în continuare şi eu şi Domnica vom face tot posibilul să păstrăm vie memoria acestei mari interprete care a fost Maria Peter, prima interpretă profesionistă din ţinutul năsăudean şi ne-am permis să facem acest lucru şi pentru că dumneaei ne-a încurajat. Relaţia noastră cu doamna Peter a fost una specială. Noi am fost un fel de copii de suflet ai dumneaei, ne-am apropiat de dânsa şi a a vut curajul să ne îndemne să facem acest lucru. Şi pentru că Maria Peter şi-a dorit acst lucru, noi am vrut să respectăm dorinţa sa şi iată că, după trei ani de la trecerea ei în nefiinţă, am realizat acest album pe care am şi specificat că este în memoria Mariei Peter. Nu ne-am gândit şi la alte variante, atât eu cât şi Domnica avem repertoriu propriu, vrem să realizăm în continuare lucruri deosebite, vrem să scoatem la lumină alte şi alte cântece din zestrea folclorului năsăudean, dar nu vom uita nici de cântecele Mariei Peter sau a altor interpreţi mari ai folclorului. Ne bucurăm că zona Năsăudului a dat acestei lumi a folclorului românesc, nume de referinţă.
Rep: Dacă acest album ar fi apărut în timpul vieţii sale care credeţi că ar fi fost reacţia sa?      
Domnica Dologa: Cred că am fi avut o satisfacţie şi mai mare. Maria Peter ar fi fost încântată  de ceea ce am realizat. Mereu stătea în spatele nostru la imprimări şi mereu ne consultam. Maria Peter a venit la mine acasă şi am înregistrat cântecele pe care urma să le preluăm, nu le-am luat de pe  imprimările ei mai vechi.
Alexandru Pugna: Dacă este un regret pe care îl am şi eu Domnica este acela că Maria Peter nu a trăit să vadă realizarea noastră şi cred că dacă ar fi trăit  ne-ar fi plăcut să fim pe scenă toţi trei, să ne predea ştafeta pe scenă.

Amalia Codorean Chindriş: “Folclorul este viaţa noastră a românilor”

Data: 23.10.08

De: A consemnat Mihai Teodor Naşca

“Mândre-s someşencele, ca şi vara florile!” Poate că aşa se cade să începem încă o poveste a încă unui interpret de muzică populară. Azi încercăm să o cunoaştem mai bine pe Amalia Codorean Chindriş născută într-o zi de 16 mai în Şigău, comuna Jichişu de Jos, judeţul Cluj. Începe să cânte singură pe la mijlocul anilor 70, provenind dintr-o familie muzicală. Ulterior, pentru o vreme i se alătură şi sora Valeria, cu care întemeiază celebrul duet “Surorile Codorence”. Cele două surori urmează apoi cariera solo, iar Amalia întră în Filarmonica de Stat, ca şi solist vocal profesionist. Dar să nu spunem tot din prima frază şi să vă lăsăm să aflaţi singuri povestea Amaliei Codorean Chindriş.

Rep: Pornim într-o nouă poveste, povestea Amaliei Codorean Chindriş. Începem  în satul Şigău, comuna Jichişu de Jos din judeţul Cluj şi apoi continuăm cursul vieţii…
Amalia Codorean Chindriş: Povestea mea începe frumos pentru că în 1975 am avut primele înregistrări la Radio Cluj, pe vremea aceea era redactor regretatul, Dumitru Vârtic. Am înregistrat trei cântece, care după un an de zile le-am refăcut împreună cu sora mea Valeria. Din 1976 am colaborat cu orchestra Filarmonicii de Stat din Cluj Napoca, a cărei dirijor era Ghiţă Ciurtin. Am avut câteva înregistrări frumoase în Radio Cluj, care au fost trimise ulterior la “Electrecord”, iar apoi a apărut pe piaţă primul LP cu cinci cântece. În 1978 am avut un concurs la Filarmonică, în urma lui fiind admisă ca solist profesionist, iar în momentul de faţă îmi desfăşor activitatea la “Cununa Transilvană”. Orchestra populară a Filarmonicii de Stat   a fost transferată din 2004 la Centrul Creaţiei Populare din Cluj. Dirijorul orchestrei este Ovidiu Barteş. Suntem la momentul de faţă doar două soliste: eu şi Mariana Morcan, însă la Filarmonică am fost cu Maria Marcu, Dumitru Sopon, colegi cunoscuţi şi foarte apreciaţi, nume mari în cântecul popular, apoi Iustina Dejeu, Ilie Muţiu era, iar ulterior a venit şi Mariana Morcan. Am avut mulţi colaboratori din toate zonele folclorice.
Rep: Propun să ne reîntoarcem la începuturi şi să ne povestiţi cum a fost întâlnirea cu muzica populară.
Amalia Codorean Chindriş: Ca mulţi copii talentaţi am cântat şi eu în serbările şcolare. Domnul învăţător era chiar rudă cu noi şi a observat că şi eu şi sora mea Valeria avem talent în acest sens. De fapt noi suntem şase fraţi: patru fete şi doi băieţi. Fiecare cântă, dar şansa de a fi solist profesionist şi de a  face carieră din cântecul popular am avut-o doar eu şi sora mea, Valeria.  Tatăl meu s-a născut în Şigău şi are încă o voce frumoasă şi a cântat la contrabas. Bunicul meu din partea tatălui a cântat la fluier şi vioară. Se spune că de pe la 1800 şi, familia Codorenilor este o familie de muzicanţi. Se pare că de acolo vine totul. Talentul s-a moştenit. În 1972, ne-am mutat cu toată familia la Dej, iar clasele a IX-a şi a X-a le-am făcut la Dej şi am cântat la diferite serbări în cadrul şcolii. Profesoara mea de muzică din acea vreme, doamna Herineanu, mă încuraja să cânt, pentru că este frumos şi am talent. Apoi am plecat la Cluj, pentru că v-am spus era destul de greu pentru noi. Eram familie numeroasă şi nu ne era uşor. Tata voia  să facem fiecare carieră şi să avem un viitor în viaţă, să reuşim să ne câştigăm pâinea. Am plecat la Cluj în anul 1974, iar un verişor mi-a dat un imbold pentru a intra în lumea muzicii populare, invitându-mă la un spectacol, unde nu ştiam despre ce este vorba şi m-a pus să cânt. Dirijorul de la Ansamblul “Fluieraşul” era profesorul Modovan. Am avut apoi o preselecţie la Radio Cluj, susţinută la Casa Municipală de Cultură împreună cu mulţi solişti de pe vremea mea, lucrul acesta se întâmpla în 1975, şi am fost admisă pentru înregistrări, un lucru foarte important pentru mine. La acea vreme nu puteai să faci înregistrări dacă nu treceai obligatoriu prin acest filtru. Pentru început am înregistrat trei cântece. Apoi totul a decurs aşa, firesc, după trei ani m-am angajat şi au apărut alte înregistrări.
Rep: Aţi introdus un nou concept în folclor sau sunteţi la baza unui nou concept. Este vorba despre duetul între surori, lucru preluat ulterior de către alte interprete. Duetul v-a adus faimă?
Amalia Codorean Chindriş:  A fost extraordinar de frumos şi nici nu mă aşteptam să avem un astfel de succes. Înaintea noastră la Filarmonică erau colaboratori fraţii Filip, ei fiind din Maia, nu departe de locurile noastre natale. Aceştia nu  îşi făceau datoria cu prea multă seriozitate. Eu aveam înregistrări cu sora mea încă din 1976 şi ne-am ales un repertoriu pe care l-am trecut prin filtrul sufletului nostru. Dacă nu ai ceva de spus şi de transmis atunci e mai bine să nu faci pasul acesta.
Rep: Privind peste umăr la anii ce s-au scurs, la faima pe care v-a adus-o cântecul popular, de ce anume vă este cel mai dor?
Amalia Codorean Chindriş: Nu pot să spun că nu mi-e dor de acei ani frumoşi, de concertele pe care le aveam împreună cu sora mea. Faptul că acum cântăm fiecare separat este ca un divorţ aş îndrăzni să spun. Ştiţi că soara mea Valeria cântă cu Traian Ilea şi fiecare avem drumul nostru dar asta nu a depins numai de noi. Fiecare dintre noi ne-am întemeiat familii. Eu am o fiică de 18 ani care este elevă la Liceul de Muzică, cântă la vioară, soţul meu Onuţ este instrumentist şi este coleg cu mine la “Cununa Transilvană”. Sora mea Valeria a locuit în Beclean şi ne-am despărţit, eu fiind în Filarmonică profesionistă, dacă eram invitată în colaborări nu puteam aştepta până ce sora mea putea să vină. Cursul vieţii nu a depins numai de noi, fiecare avem o familie  şi  viaţa ne-a dus pe multe cărări. Cea mai mare realizare, pe lângă cea profesională, este faptul că am adus pe lume copii şi vom avea urmaşi.
Rep: Ce aţi reuşit să înregistraţişi să puneţi deoparte pentru generaţiile care vin din urmă?
Amalia Codorean Chindriş: Noi avem peste 160 de melodii. Chiar de curând am fost la Radio Cluj, în ideea de a intra în posesia înregistrărilor mai vechi. Avem cântece frumoase şi autentice care se păstrează în “fonoteca de aur” a radioului   şi televiziunii publice din Bucureşti, care pot confirma acest lucru. Eu spun că sunt lucruri valoroase, folclor autentic. Eu având acest privilegiu de a fi alături de o orchestră profesionistă cu foarte mulţi instrumentişti, toate înregistrările le-am făcut cu ei. Auzind acest acompaniament sunt foarte fericită şi ai impresia că te ridică. Simţi altfel şi altfel cânţi. Primele înregistrări l-au avut la pupitrul dirijoral pe Gheorghe Ciurtin, apoi am lucrat mai târziu cu Alexandru Dima de la Baia Mare. Am colaborat cu Paraschiv Oprea, Gheorghe Popa. Dacă stau să mă gândesc bine cred că repertoriul nostru ajunge la 200 de cântece.
Rep: Dacă ar fi să daţi o definiţie proprie folclorului cum ar suna aceasta?
Amalia Codorean Chindriş:  Folclorul este viaţa noastră a românilor, în primul rând. Este tradiţie şi tot ce vine din satul unde ne naştem. Folclorul cuprinde tot ceea ce este frumos în lumea satului.
Rep: Ce le transmiteţi cititorilor noştri?
Amalia Codorean Chindriş: Mă bucur tare mult să vin în zona dumneavoastră aici la Tîrgu Mureş şi întotdeauna ne-am bucurat de primiri frumoase, de flori şi aplauze şi căldura fiecărui om cu care am luat contact la spectacolele noastre. Gânduri frumoase din partea noastră a clujenilor şi să dea Dumnezeu să ne vedem şi în anii care vor urma cu sănătate şi bucurii şi să aibă parte de împliniri frumoase.

Emilia Lateş: “Folclorul este viaţa românilor, este sufletul lor, este identitatea noastră naţională”

Data: 09.10.08

De: Mihai Teodor Naşca

Interpreta de muzică populară, Emilia Lateş s-a născut în localitatea Stînceni, în vcasa de pe deal aşa cum artista mărturiseşte mai jos, într-o zi de iarnă a lunii decembrie fiind singurul copil al familiei. Apoi destinul o poartă în Lunca Bradului, Topliţa, Bucureşti, Ibăneşti şi în cele din urmă se stabileşte în Tîrgu Mureş după ce în ianuarie 1978, devine membră a Ansamblului Artistic Profesionist “Mureşul” de unde se pensionează în anul 2006. Aşa cum îi stă bine unui profesionist, face studiile de specialitate la Conservatorul “Ciprian Porumbescu” şi este repartizată ca profesoară de muzică în Ibăneşti. Repertoriul şi l-a realizat din melodii din zona natală. Pe lângă discuri editate de curând a apărut şi o carte despre Emilia Lateş a cărei poveste vă invit să o citiţi în continuare.

Rep: Pornim povestea noastră de la o zi, probabil frumoasă, de 18 decembrie, atunci când a venit pe lume, în localitatea Stînceni, interpreta de muzică populară, Emilia Lateş. Cum începe această poveste?
Emilia Lateş: Povestea aceasta începe într-o zi de decembrie, în comuna Stînceni, judeţul Mureş, într-o casă bătrânească, care nu mai există acum, pe un deal. Era o zăpadă până la brâu. Moaşa comunală, o unguroaică bătrână a venit la mama, care avea doar 17 ani când m-a născut, şase săptămâni, în fiecare zi.
Rep: Contează mult locul în care te naşti? Îşi pune amprenta asupra evoluţiei tale ca artist?
Emilia Lateş: Eu cred că da. Eu am plecat de mică la Lunca Bradului, m-a crescut bunica, am urmat şcoala elementară în Lunca Bradului. Sufleteşte simt acum că am ceva acolo. Mi-a fost drag cântecul popular, jocul.
Rep: Ce îmi puteţi spune despre oamenii din rândul cărora proveniţi?
Emilia Lateş: Eu am fost un copil modest, dintr-o familie foarte modestă şi sunt legată foarte tare de oamenii aceştia care sunt deosebiţi, muncitori. Costumul popular nu se mai poartă, noi fiind la interferenţa între zona Ardealului şi a Moldovei, în schimb se joacă ştraierul, un joc de perechi ce se joacă în satele vecine.
Rep: Întâlnirea cu folclorul, când s-a produs?
Emilia Lateş: S-a produs cu totul întâmplător. Eram în clasa a doua şi ne pregăteam probabil de vreo serbare, iar învăţătoarea ne-a cerut să cântăm. N-am ştiut că ştiu să cânt. M-am ridicat în picioare şi am început şi eu să cânt, dar reacţia doamnei învăţătoare a fost o surprindere pentru mine. Nu ştiu dacă am fost o surpriză plăcută dar toţi au tăcut, iar în ochii învăţătoarei se vedea că i-am plăcut cum am cântat. Ei, de atunci şi până acum la fiecare sărbătoare am cântat. Muzica populară şi folclorul mi-a fost de mică aproape de suflet. Dormeam cu un radio de perete al bunicii care mergea non-stop. Noaptea îl luam de pe perete şi dormeam cu el la ureche, indiferent dacă la el se cânta sau se vorbea.
Rep: Şi la momentul acela al oficializării acestei pasiuni din iubitor de folclor în interpret de muzică populară, când aţi trecut?
Emilia Lateş: După terminarea liceului, ca orice om, am dat admitere şi am picat. După care s-a anunţat un concurs la Ansamblul “Mureşul”. Pentru mine Ansamblul “Mureşul” este o şcoală. Am participat la concurs şi am reuşit. În 1968 am dat admitere la Institutul Pedagogic din Tîrgu Mureş şi am reuşit. Am lăsat muzică, am lăsat tot. Am terminat Institutul după care am urmat Conservatorul “Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, pe care l-am absolvit, iar apoi am activat ca profesoară de muzică la Ibăneşti. În luna decembrie 1977 am dat concurs pentru postul de solist vocal la Ansamblul Profesionist “Mureşul”. Au fost mulţi concurenţi, a fost greu dar l-am luat. În 14 ianuarie 1978 m-a sunat directorul ansamblului care m-a întrebat dacă nu mă interesează rezultatul concursului. Mi-am făcut transferul în interesul serviciului şi a douăa zi trebuia să plec într-un turneu la Timişoara. Am renunţat la catedră întrucât dragostea de scenă a fost mult mai mare decât dragostea de catedră. Din 1978 şi până la pensionare, în 2006 am fost solistă profesionistă.
Rep: Criteriile în alegerea repertoriului erau atunci altele…
Emilia Lateş: Era foarte greu, trebuia să trimitem textele la Bucureşti şi linia melodică, apoi cu greu venea programarea pentru înregistrări. Primul meu album “Sunt fată din Topliţa” l-am înregistrat în 1988 cu orchestra profesionistă din Baia Mare, dirijor era Alexandru Viman. Am înregistrări la Electrecord, Radio Bucureşti şi la Radio Tîrgu Mureş. După 89 am participat la mai multe emisiuni televizate. Filmări mai am şi al Televiziunea Română cu Teodora Popescu, Gheorghe Palcu şi Niculina Merceanu.
Rep: Cum aţi ajuns să aveţi o emisiune la radio?
Emilia Lateş:  În luna octombrie împlinesc 10 ani de când sunt colaboratoare la Radio Tîrgu Mureş. La început a fost “Fonoteca de folclor”, iar apoi “Transilvania în direct”. M-a chemat cineva la radio şi directorul ansamblului Melinte Şerban a spus că să plec două săptămâni să vadă cum mă descurc. Au fost multe emoţii. Să ştiţi că microfonul de cabină e diferit de microfonul de scenă. E o diferenţă de la cer la pământ!
Rep: Ce aţi reuşit să înregistraţi până acum?
Emilia Lateş: Am un album comun cu soliştii Ansamblului “Mureşul”, de la acea vreme şi un album de debut “Sunt fată din Topliţa”, la care se adaugă înregistrări în Radio România, Radio Tîrgu Mureş şi Electrecord. La toate acestea se adaugă şi înregistrări de colinde împreună cu colegele.
Rep: De curând v-aţi adunat amintirile şi într-o carte.
Emilia Lateş: O glumă a devenit un lucru serios. Mă aflam în vizită la vecinii mei, familia Podar,  cu care am servit o cafea şi doamna a spus soţului că ce ar fi să scrie ceva despre mine. Dar până să dau materialele a mai trecut un an, pentru că am crezut că e o glumă. După acea domnul Cornel Podar a dat mai departe materialul domnului Romeo Soare şi iată că a apărut cartea, relativ repede. Eu o consider cireaşa de pe tort.
Rep: Cum e să dschizi o carte şi să citeşti despre tine?
Emilia Lateş: E foarte bine.
Rep: A existat vreun model pentru cariera artistică?
Emilia Lateş: Domnul profesor, Vasile Conţiu a contat foarte mult pentru mine. Dar interpreta care îmi place foarte mult este Lucreţia Ciobanu, nu pentru a mă asemana cu ea ci în ceea ce priveşte vocea şi calităţile artistice.
Rep: Cum definiţi folclorul?
Emilia Lateş: Folclorul este viaţa românilor, este sufletul lor, este identitatea noastră naţională.Un român nu poate să nu cânte la bucurie şi necaz, să nu joace. Din toată lumea asta, folclorul românesc este cel mai frumos şi nu o spun pentru că sunt româncă. Mai mare ambasador al ţării nu există!
Rep: Unde păstraţi în suflet perioada cât aţi fost director la Ansamblul “Mureşul”?
Emilia Lateş: Am fost aproape şase ani director numit. Am condus într-o perioadă când banii de la stat pentru ansamblu erau zero lei. Într-un an am avut peste 400 de spectacole, cam trei pe zi. Ansamblul “Mureşul” este singurul care a rămas cu activitate permanentă în această grea perioadă.
Rep: Un gând pentru mureşeni.
Emilia Lateş: Pentru mureşeni, sănătate că e mai bună decât toate, bucurii, împliniri deosebite şi să ţină aproape de folclor şi de interpreţii săi.

Anca Maria Mărginean: “Am convingerea că folclorul nu va muri niciodată”

De: A consemnat Mihai Teodor Naşca

Anca Maria Mărginean s-a născut în localitatea Racoviţa în Sibiu şi înainte de a cânta muzică populară s-a dovedit a fi o mare fană a Mădălinei Manole. Întâlnirea cu “lada de zestre” a străbunicii i-a schimbat destinul, iar oamenii pe care i-a avut în preajmă i-au remodelat talentul. De curând a terminat studiile universitare devenind specialistă în relaţii publice. Acest lucru sigur o va ajuta în viaţă să interacţioneze cu publicul. Vă invităm în acest număr să aflaţi povestea unei tinere interprete de muzică populară din zona Sibiului.

Rep: Ce zonă folclorică reprezentaţi şi de unde începe cântecul Ancăi Maria Mărginean ?
Anca Mărginean: Fiecare om este deosebit, iar la nastere, Dumnezeu ne hărăzeşte un drum în viaţă, pentru a putea înmulţii talanţii şi după acest har şi dar ni se va şi cere! Eu nu pot decât să-i mulţumesc pentru talentul cu care m-a înzestrat şi voi încerca să nu mă abat de pe acest drum. M-am născut la Racoviţa, un sat deosebit de frumos, la 25 km de Sibiu. Aşadar, zona folclorică pe care o reprezint este Ţara Oltului dar, pentru că am fost studentă la Sibiu şi, în acelaşi timp, colaborator la Ansamblul profesionist “Cindrelul Junii Sibiului”, abordez şi cântecele de ciobănie din Mărginimea Sibiului.
Rep: Povestiţi-ne puţin despre începuturile în această carieră artistică.
Anca Mărginean: Nu cred că drumul meu parcurs până acum în folclor, poate constitui o carieră. Este un cuvânt cu greutate mare, pentru care mai am foarte mult de muncit ca să simt cu adevărat încoronarea cu laurii succesului. Debutul meu a fost interesant şi la vremea aceea nu m-aş fi gândit că o să cânt folclor. Deşi aveam un caiet plin cu versurile cântecelor Mădălinei Manole şi le fredonam tot timpul, m-am înscris la ansamblul folcloric de la noi din sat, ca dansatoare. Pe parcurs, instructorul, Gheorghe Mereş a descoperit că am talent şi aşa am ajuns să cânt muzică populară pe scena de la Căminul cultural din Racoviţa. Trecerea de la “Dansul iubirii” al Mădălinei Manole la “Pleacă oile la munte” al  Lucreţiei Ciobanu, mi s-a părut ciudată la început, dar când am îmbrăcat costumul popular de o seriozitate copleşitoare şi am simţit fiorul acestor cantece, am ştiut că m-am născut pentru asta. Am urmat cursurile Şcolii de Artă din Sibiu, secţiunea canto popular, cu doamna profesoară Lia Maria Bologa şi de atunci nu am omis nici un lucru ce m-ar putea ajuta să “cresc”, alături de interpreţi consacraţi.
Rep: Aveţi un model în ceea ce a însemnat activitatea dumneavoastră?
Anca Mărginean: Se spune că nimic nu-i întâmplător în viaţă şi cred foarte tare în esenţa aceastei sintagme. Am avut norocul să mă nasc la sat, într-o familie iubitoare de folclor, unde am descoperit o ladă de zestre a străbunicii cu peste 10 costume populare. Nu mi-a fost greu să hotărăsc ce voi face pe viitor, iar plăcile de vinil, vechi, ale diferiţilor interpreţi, pe care şi acum le ascult, mi-au alinat copilăria.
Rep: Cum vede interpreta de muzică populară, Anca Maria Mărginean satul românesc contemporan?
Anca Mărginean: Sunt mândră că stau la sat! Legătura cu pământul îţi dă forţa artistică, siguranţa de sine pe scenă, puterea de convingere de a exprima emoţia muzicii populare cât mai simplu şi mai direct. Nu mi-e ruşine să recunosc, că deşi am fost studentă şi la început de carieră, îmi mai ajut părinţii la treburile din gospodărie şi cele agricole. Ştiu ce înseamnă să te prindă ploaia în hotar, ştiu cum se încarcă un car de fân, cum se mulge vaca, cum e să stai de dimineaţa până seara pe arşiţă la sapă. Eu încă resimt puritatea satului românesc, bunătatea, simplitatea oamenilor şi păstrarea tradiţiilor.
Rep: Ale cui doruri le cântaţi? De unde v-aţi cules cântecele?  Anca Mărginean: Fiecare interpret ar trebui să aibă un repertoriu care să-l reprezinte, toate cântecele s-au născut din trăiri intense: din iubire, din dorinţa ţăranului să-şi aline sufletul pe ogor, a ciobanului să exprime frumuseţea transhumanţei şi multe alte întâmplări din viaţa de zi cu zi. Eu mi-am cules cântecele de la bătrânii satului şi îmi amintesc cu drag cum mergeam cu bunica iarna, în satele vecine să-i găsesc la gura sobei pe cei care vor ca perlele folclorului să nu se îngroape o dată cu ei şi le-am prelucrat aşa cum am simţit eu că le pot interpreta, alte cântece, care nu se mai cântă, pentru a nu le lăsa uitării le-am preluat şi le-am redat propria-mi simţire. E important să trăieşti ceea ce cânţi, să ajungi la sufletul fiecărui om care te ascultă. Eu, cu fiecare spectacol, las o parte din mine pe scena!
Rep: Cine v-a influenţat în mod pozitiv activitatea artistică?
Anca Mărginean: Cea care mi-a influenţat pozitiv activitatea artistică este mama mea, pe care o şi moştenesc. Îmi revine în gând galsul ei duios cu care adormeam mai în toate serile. Ea nu a reuşit să facă o carieră dar face tot ce-i stă în putinţă ca prin mine să-şi îndeplinească acest vis. Este un model pentru mine şi-i mulţumesc pentru sacrificile pe care le face. Pentru mine nu e puţin lucru că venea săptămânal cu mine la Sibiu, la Şcoala de artă, eu fiind încă elevă la şcoala generală în Racoviţa; indiferent de ce probleme avea, mergeam împreună la spectacole.
Rep: Vorbiţi-ne puţin despre activitatea artistică. Discuri editate dar şi spectacole şi înregistrări.
Anca Mărginean: Când faci ce-ţi place nimic nu e greu. Eu reuşesc să mă împart între facultate, carieră, familie şi dragostea pentru un om minunat pe care l-am cunoscut acum doi ani. Activitatea artistică are prioritate şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că de la an la an este tot mai intensă. Încă nu am un album scos pe piaţă dar acum lucrez la el şi sper să-l pot înregistra anul acesta, iar cel mai important lucru ce mi s-a întâmplat până acum a fost turneul de anul trecut în America, mai exact în Chicago.
Rep: Cum apreciaţi că va fi evoluţia folclorului românesc în contextul integrării europene? Ce vom pierde şi ce vom câştiga?
Anca Mărginean: Am convingerea că folclorul nu va muri niciodată. Vreau să cred că o dată cu integrarea în Uniunea Europeană ne vom mobiliza mai mult, vom realiza ce înseamnă cu adevărat să pierzi o parte din moştenirea lăsată de străbuni şi vom conserva mai bine ceea ce ne reprezintă ca naţiune. Vom câştiga dreptul de a face cunoscută ţara noastră cu tot ce are mai frumos, peste hotare şi ne vom simţi mândri să rostim oriunde în lume: “noi suntem români”.
Rep: Adresaţi un gând cititorilor noştri mureşeni.
Anca Mărginean: Îmi doresc cu toată fiinţa să fim mai buni, să nu lăsăm ura să încolţească în sufletele noastre, să simţim şi să trăim frumos! Le mulţumesc cititorilor mureşeni şi tuturor celor care mă ascultă, că sunt alături de mine şi ne fac pe noi interpreţii ceea ce suntem, noi vom avea datoria să vă răsplătim prin cântec şi nu va vom dezamagi.

Gheorghe Muresan : “Folclorul este tot ce este mai bun în oameni”

De: MIHAI TEODOR NAŞCA

Vorbind cu Gheorghe Mureşan, interpretul de folclor din Mureş, ai senzaţia că eşti plimbat în timpuri diferite, cu poveşti ce te lasă să îţi imaginezi o altă lume. De fapt, Gheorghe Mureşan, pe lângă un bun interpret este şi un bun povestitor. O să aflaţi viaţa mai puţin cunoscută a artistului, partea aceea de începuturi, de pe plaiurile din Iclănzel, la şcoala din Timişoara şi apoi înregistrările din Bucureşti. Recunosc, ascultând povestea domniei sale îmi era destul de greu să rup şirul şi să pun o altă întrebare. Dar va veni şi timpul pentu o alte parte a poveştii…

Rep: Privim peste umăr, în urmă, în comuna Iclănzel şi vă rog să ne spuneţi ce vedeţi cu ochii minţii, ce v-a rămas întipărit în suflet?

Gheorghe Mureşan: Bine spuneţi, în urmă… în urmă cu mulţi ani. Eu m-am născut în comuna Iclănzel în 1946, pe 1 martie, în satul aparţinător Negreşti. Locuiam la doi kilometri de sat şi de acolo mergeam la şcoală. Mama ne făcea cărare cu lopata ca să pot ieşi din zăpadă. Am urmat şapte clase, pe urmă încă un an, îmi aduc aminte şi o să râdeţi, fiindcă am trăit fără tată de la patru ani, mai având încă un frate, mama s-a ocupat de întreţinerea noastră. După terminarea celor şapte clase gimnaziale, nu am plecat mai departe în acel an pentru că, spunea fratele meu, să nu mă dea la şcoală că dacă nu mă ţine el, să nu rămână singur şi astfel, un an am lucrat la Colectiv. Aveam cinsprezece ani şi pentru că nu reuşeam să prind boii în jug, i-am învăţat pe boi să ia ei singuri jugul. Am lucrat astfel un an la Colectiv, cărând pământ, porumb sau sfeclă de pe hotar, asta era în anul 1960 şi anul următor, în 1961 m-a înscris la un concurs în Timişoara, pentru industria laptelui, concurs pe care l-am şi luat şi am rămas la Timişoara. N-o să vă vină să credeţi, dar îmi era acolo dor de boi. Eu nu am fost plecat de acasă până atunci. Până să plec la Timişoara nu am văzut nici trenul la Iernut, unde m-a dus mama şi m-a urcat pe el să plec la Timişoara. Asta a fost viaţa! Trebuie să vă spun că eu acasă nu am cântat, ai mei nu ştiau că eu ştiu să cânt, noi nu aveam radio acolo în câmp. Un vecin, tetea Oanea a Gogului, fie iertat, avea un radio şi câteodată auzeam la el muzica lui Cristoreanu sau Achim Nica. Dar aşa a fost viaţa.

Rep: Să revenim puţin la anii tinereţii, la momentul întâlnirii cu muzica populară, cu folclorul. Cum s-a produs această întâlnire, interpret – folclor? La unii dorinţa de cântec vine din familie, la alţii sursa de inspiraţie şi motivaţie e alta.

Gheorghe Mureşan: Din nou trebuie să mă credeţi ceea ce vă spun, fiind la Timişoara, în internatul unde locuiam, dimineaţa ne trezeau la patefon cu muzică bănăţeană. Aşa mi-a plăcut muzica şi aşa am început să o ascult. Dar să nu râdeţi de mine, în şcoală am dat prima dată examen pentru muzică uşoară, eu care eram de la ţară, şi am început să cânt “Macarale argintii”, o piesă “la modă” la acea vreme, iar pe urmă s-a organizat un concurs pentru muzică populară, am dat concursul şi am rămas la muzică populară. Trece timpul şi în prima vacanţă de iarnă vin acasă. La Timişoara, la şcoală, am primit haine, palton. Eu de acasă nu aveam palton, iar când m-a văzut mama îmbrăcat… arătam şi eu a om. În acel an, de Crăciun, a fost cineva la colindat şi apoi m-am gândit să cânt eu. Mama şi tata se uitau la mine şi se întrebau: “ăsta de unde ştie să cânte, că doar Ghiţă nu ştie să cânte?” Fratele meu mai mare cânta. Asta se petrecea în anul 1961. În vara anului 1962, ţin minte că am început să cânt în sat la mine. Între Icland şi Iclănzel era un rât cu iarbă şi acolo a fost pusă o remorcă şi m-am dus să cânt, aceea era scena, prima mea scenă. Oamenii nu mă cunoşteau şi se întrebau cine este cel care cântă, de unde, al cui este? Eram din sat, dar umblând numai la şcoală şi apoi fugeam acasă, iar apoi doi ani am fost plecat din sat, nu mă mai cunoştea lumea. De acolo a început dragostea pentru cântec.

Rep: Prima melodie pe care aţi interpretat-o care a fost?

Gheorghe Mureşan: “Grâuşor din Bărgan”, iar pe urmă am început să cânt melodiile lui Dumitru Sopon, “Cucule de pe cetate”.

Rep: Care este momentul pe care îl consideraţi drept debutul oficial în muzica populară?

Gheorghe Mureşan: După ce am venit la Tîrgu Mureş, asta era în anul 1963, un prieten de-al meu din Căpuş m-a întrebat dacă nu îl însoţesc la un examen la Şcoala Populară de Artă. I-am răspuns că nu cunosc unde se află dar dacă mă duce, merg şi eu. Eu aveam doar 17 ani şi la şcoală nu puteai merge sub 18 ani. Am dat examenul, eu am reuşit, el nu. Am avut profesoară pe domana Olga, eu îi spuneam Olga neni, care la mijlocul anului mi-a spus: “Gyuri, tu nu trebuia să vii la şcoală că nu ai 18 ani!” Am făcut şcoala şi după aceea au fost votările, aşa cum erau şi atunci am mers cu un spectacol. Nici nu ştiam să stau în scenă! Primul concert în care am cântat a fost în anul 1966 la o emisiune  numită “Din toată inima”, realizată între judeţul Mureş şi Argeş. Înainte de a merge acolo, soliştii dădeau tot felul de examene, prin diverse comisii. Eu eram cel mai tânăr şi toţi ceilalţi se planificau pentru a merge mai devreme. De la  Mureş am mers doi concurenţi: eu şi Pânca Teodor. El a spus la toate neamurile că o să cânte la televiziune, eu de ruşine nu i-am spus decât mamei. La Bucureşti a fost încă o selecţie şi în final am intrat eu, iar colegul meu nu. Am câştig concursul şi duelul cu candidatul din Piteşti. De acolo a început consacrarea mea, apoi au venit primele imprimări. Primele imprimări au fost: “Când o fi la nunta mea”, “Pe Mureş în jos şi-n sus”, “Hai mândruţă mâine-n zori”, mi-aduc aminte de patru melodii pe care le-am înregistrat la radio dar atunci la radio nu se înregistra ca astăzi. Era o comisie ideologică. Mergeai şi îţi dădeai melodiile, probă de microfon şi textele. Comisia respectivă asculta piesele ca să nu semene cu alte piese. Din opt piese au ales cinci. A venit şi vremea să plec în armată. În toamna anului 1966 am plecat în armată şi am mers la Bucureşti la Securitate. După o vreme am fost transferat la Ansamblul “Ciocârlia” pentru pază. În acel timp s-a organizat un concurs de mare amploare. La ultima dintre comisii m-am prezentat şi eu, iar secretarul muzical  m-a întrebat dacă îl cheamă cineva la telefon, dar eu i-am spus că am venit să cânt, iar el m-a trimis să cânt. După ce am terminat, au exclamat “A apărut un al doilea Cristoreanu!”

Rep: Câte piese aţi adunat în repertoriu?

Gheorghe Mureşan: Eu nu le-am numărat! Am înregistrat la Radio Tîrgu Mureş, Cluj, Bucureşti şi Electrecord. Am şase dicuri, trei mari şi trei mici şi după Revoluţie am făcut  două CD-uri cu Electrecordul, melodii cred că sunt peste o sută.

Rep: Ce e folclorul?

Gheorghe Mureşan: Folclorul este tot ce este mai bun între oameni, să se cunoască şi să se iubească.

Mihai Teodor NAŞCA

Mihaela Sabău, o tânără “moştenitoare” a cântecului popular

De: A consemnat Mihai Teodor Naşca

Originară din Reghin, dar cu rădăcini din Câmpia Transilvaniei şi Mureşul Superior, interpreta de muzică populară Mihaela Sabău revine pe scena muzicii populare româneşti după câţiva ani de absenţă. De la momentul debutului său, în cadrul concursului “Tezaur folcloric – Moştenitorii” şi până în acest an când a reuşit să editeze primul său album de folclor, Mihaela Sabău a avut împlinirile sale personale: a devenit mămică. Impulsionată şi poate susţinută, Mihaela se întoarce pe scenă şi promite că se va mai auzi de ea peste ani, întrucât o ajută vocea caldă, frumuseţea nativă, talentul de care dă dovadă. În viaţa de zi cu zi, Mihaela Sabău se pregăteşte să devină un bun manager, acum fiind masterand la specializarea management. Vă invit să urmăriţi povestea Mihaelei, care vă aduce câte un fir de busuioc pe la ferestre, pentru cei ce nu aveţi somn în nopţile scurte de vară.

Rep: Mihaela Sabău este o fostă “moştenitoare” a concursului “Tezaur folcloric”, însă povestea ei a început mai demult. Când ai început să cânţi?
Mihaela Sabău: Am început să cânt de mică, la diferite serbări încă din şcoala primară, dar prima dată când am cântat pe o scenă adevărată, cu o orchestră profesionistă, a fost la vârsta de 14 ani, când mi-am luat inima în dinţi şi am participat la Festivalul de Folclor “Flori de pe Mureş”.
Rep: Se spune că artiştii sunt binecuvântaţi cu har de a cânta. Vocea ta cui i-o datorezi? Pe cine moşteneşti din acest punct de vedere?
Mihaela Sabău: Vocea o datorez mamei mele, deoarce, în tinereţe şi ea a cântat la Casa de Cultură din Odorheiu Secuiesc, unde îşi făcea studiile, dar acest lucru a durat doar câţiva ani, pentru că s-a căsătorit şi a renunţat la cântat. Din acest motiv părinţii mei m-au susţinut enorm să merg pe acest drum. Mama şi-ar fi dorit să urmez un liceu cu profil muzical, dar întâmplarea a făcut să ajung la un liceu cu un profil total opus şi anume cel economic. Dar acest lucru nu m-a împiedicat să fac ceea ce îmi plăcea mie foarte mult şi anume să cânt.
Rep: Cine te-a ajutat să evoluezi în carieră şi mai ales cine ţi-a dat sfaturi în acest sens?
Mihaela Sabău: Un lucru important pentru mine a fost faptul că am reuşit să colaborez în calitate de solist cu Ansamblul artistic “Hora” al Casei de Cultură „ Eugen Nicoară” din Reghin, unde mi-am început colaborarea la scurt timp după participarea mea la Festivalul “Flori de pe Mureş”. Sfaturi pot să spun că am primit de la domnul Ionică Conţiu -  dirijor şi de la ceilalţi solişti, deoarece eu eram cea mai tinerică  dintre soliştii din ansamblu.
Rep: Ale cui doruri le cânţi şi de unde îţi culegi melodiile?
Mihaela Sabău: Eu m-am născut în Reghin, dar rădăcinile mele  din partea mamei sunt dintr-un sat situat pe Valea Mureşului Superior, iar din partea tatălui, dintr-un sat de Câmpie. Culegerea de folclor este din ce în ce mai grea dar îi mulţumesc lui Dumnezeu că încă mai găsim vârstnici care sunt bucuroşi să ne dea câte un cântec şi pe care să îl audă apoi imprimat. Mai avem noroc şi cu faptul că mai există şi rapsozi populari, ce-i drept foarte puţini dar totuşi există şi ceteraşii ne mai ajută cu diverse cântece populare vechi.
Rep: Ai reuşit să editezi un album. Ce s-a întâmplat între momentul concursului “Moştenitorii” şi acest prim album?
Mihaela Sabău: Între aceste două momente pot spune că pe plan muzical am studiat canto popular cu profesorul Cira Liviu, apoi am participat la diferite festivaluri de folclor, unde am obţinut diverse premii, dar cel mai important concurs a fost “Tezaur folcloric – Moştenitorii”, unde realizator a fost Mărioara Murărescu, pentru că au avut loc mai multe preselecţii, iar eu fiind la început pe acest drum nici măcar nu speram să trec de una dintre preselecţi. Dar în final am reuşit să trec de aceste obstacole şi m-am bucurat. Cu toate că a fost un concurs destul de dificil, am reuşit să obţin locul al II-lea. În plan personal, după câţiva ani de la acel concurs,  mi-am întemeiat o familie apoi am devenit mămica unui băieţel, care acum a împlinit trei anişori, iar simultan cu aceste lucruri am absolvit şi Facultatea de Ştiinţe Economice, Juridice şi Administrative  din cadrul Universităţii “Petru Maior” din Tîrgu Mureş, specializarea management, iar în prezent sunt masterand tot în specializarea management.
Rep: Prezintă-ne în câteva cuvinte costumul popular şi mai ales modul în care reuşeşti să îl procuri.
Mihaela Sabău: Ţin foarte mult la costumul popular şi mă simt foarte bine când îmbrac. Pot spune că deja am reuşit să-mi adun mai multe costume populare, de care sunt foarte mândră, unele dintre ele chiar foarte vechi dar sunt şi foarte bine întreţinute. Aşa au ajuns la mine şi încerc să le păstrez ca atare. Unele piese ale costumului popular sunt mai vechi de 100 de ani. În legătură cu procurarea costumului popular pot spune că unele le primesc cadou, iar altele le cumpăr.
Rep: Cine este modelul tău în plan artistic?
Mihaela Sabău: Nu pot să zic că am un model în plan artistic. Este adevărat că de-a lungul anilor, poate ascultam mai des unii artişti de la care am ceva de învăţat.
Rep: Prezintă-ne în câteva cuvinte primul tău album, “La fereastră busuioc”, care a fost editat de curând.
Mihaela Sabău: Este primul meu album, conţine 18 piese şi sunt foarte mândră că am reuşit să îl imprim dar nu sunt şi mulţumită. Sper ca următorul să fie şi mai bun.
Rep: Ce zone etno-folclorice apreciezi?
Mihaela Sabău: Apreciez toate zonele folclorice, româneşti . După părerea mea nu poate fi făcută o comparaţie între acestea, fiecare zonă are farmecul ei, iar piesele folclorice au diferiţi coeficienţi de dificultate.
Rep: Suntem deja aproape de finele acestui an. Ce planuri ai, în ceea ce priveşte cariera ta artistică?
Mihaela Sabău: Îmi doresc să promovez acest album şi, de ce nu, să ne pregătim pentru încă unul.
Rep: Un gând adresat mureşenilor.
Mihaela Sabău: Mureşenilor aş dori să le transmit în primul rând, sănătate, linişte sufletească, bucurii, să aibă puterea să treacă peste orice în viaţă, aşa cum zice cântecul popular, căci eu cred că orice ţi se poate întâmpla în viaţă, dacă ai capacitatea de a înţelege, poţi să treci mai uşor. Noi am fi mândri dacă am ştii că melodiile interpretate de noi din suflet ar ajunge la mureşeni şi la sufletul acestora.

Viorica Telcean: “Folclorul este izvorul de inspiraţie a omului”

De: A consemnat Mihai Teodor Naşca

Vă invit în cele ce urmează să o cunoaştem pe interpreta de muzică populară Viorica Telcean. Atât cât am reuşit sau atât cât a dorit să dezvăluie. Încă un destin, încă o poveste, care începe în localitatea Căianu Mare din judeţul Bistriţa Năsăud. Urmându-şi iubirea, ajunge în Sibiu unde, spre norocul său, şi-a urmat pasiunea: cântecul popular. Aşa că nu e greu de înţeles de ce Viorica Telcean este şi a celor din Căian şi a celor din Sibiu. Evident le cântă cântecele, pe care le-a aşezat frumos până acum pe două albume, câte unul pentru fiecare zonă. “Cindrelul – Junii Sibiului” este ansamblul profesionist care i-a întins Vioricăi o mână, împlinind încă un destin. Chiar dacă îi sunt foarte dragi cântecele din Mărginimea Sibiului, Viorica Telcean spune că cel mai aproape de suflet rămân melodiile din zona natală, melodii pe care le-a inclus pe albumul “Rău îmi pare după lume”.

Rep: Atunci când multe valuri ale vieţii ne mână prin diverse locuri şi viaţa ne pune în diverse situaţii şi ipostaze, uneori greu de descurcat e bine să ne întoarcem în locurile natale, la casa unde am copilărit, pentru a ne lua puţină energie bună. Pentru Viorica Telcean unde este acel loc unde se întoarce mereu cu plăcere?
Viorica Telcean: Eu m-am născut în localitatea Căianu Mare, localitate care face parte din comuna Căianu Mic, judeţul Bistriţa Năsăud. Aşa cum mi-l aduc aminte, satul natal e unul frumos, cu oameni gospodari, cu oameni harnici şi aşa cum afirmam de fiecare dată când eram întrebată despre satul meu, aici oamenii au credinţă în Dumnezeu. Oamenii sunt păstrători de tradiţii, păstrători de tot ceea ce este frumos la noi în sat.
Rep: Cât de mult şi-a pus amprenta locul în care v-aţi născut asupra carierei artistice ulterioare?
Viorica Telcean: Eu mă gândesc că de acolo mă inspir în cântecele mele, în ceea ce vreau eu să exprim prin cântecele mele şi normal, dacă m-am născut la ţară, aşa cum spuneaţi şi dumneavoastră, acolo este izvorul de inspiraţie pentru cântecul popular. Având prilejul să mă nasc la ţară sunt mai legată şi pot să o fac mai uşor şi cred că mai bine.
Rep: Cum s-a produs întâlnirea cu muzica populară? Cine spre cine s-a îndreptat?
Viorica Telcean:  Sunt născută din părinţi cu calităţi vocale şi este normal să le moştenesc şi eu. Nu m-am gândit niciodată că o să ajung solistă de muzică populară dar aşa a fost destinul meu, aşa a fost soarta şi la o vârstă destul de înaintată eu am avut şansa de a deveni solist profesionist într-un ansamblu profesionist, “Cindrelul  – Junii Sibiului”.
Rep: Consideraţi acel moment ca şi moment al debutului pe scena muzicii populare?
Viorica Telcean: Da. Pot spune că acest lucru îl consider drept un debut pentru că eu până atunci nu am cântat cu o orchestră profesionistă. Am fost o norocoasă şi am avut această şansă.
Rep: Care a fost primul cântec pe care l-aţi interpretat într-un mod profesionist?
Viorica Telcean:  În acel moment nu am avut repertoriu propriu. Am cântat o doină din zona mea natală şi alte două sau trei melodii.
Rep: De obicei un solist îşi iubeşte melodiile ca şi pe proprii copii. Prin faptul că locuiţi de ani buni la Sibiu, lăsând în urmă plaiurile someşene, aţi început să cântaţi şi melodii din zona Sibiului. Care vă sunt mai aproape de suflet?
Viorica Telcean: Cele mai apropiate de suflet sunt cele din zona în care eu am crescut şi am copilărit, dar îmi place şi această zonă folclorică numită Mărginimea Sibiului, despre care spun eu că este cea mai frumoasă zonă păstorească din ţară.
Rep: Cât de apropiate vă sunt aceste cântece ale sibienilor?
Viorica Telcean: Mie îmi place foarte mult această zonă şi cui nu îi plac aceste cântece şi nu pot să spun că interpretez cântecele aşa ca ei dar încerc şi asta rămâne la aprecierea publicului.
Rep: Ce aţi reuşit să adunaţi în repertoriu?
Viorica Telcean: Pe primul meu album “Rău îmi pare după lume” am înregistrate 14 piese, culese din zona Bistriţei.  Unele dintre aceste melodii sunt creaţia mea, versurile le-am adaptat după fiecare linie melodică în parte. Mai am şi alte melodii preluate din repertoriul altor interpreţi. Am o melodie însă nu am ştiut niciodată cine a cântat-o. Mi-a plăcut atât de mult, am preluat-o şi i-am dat o anumită interpretare.
Rep: A existat un model în dezvoltarea artistică?
Viorica Telcean: Da, au existat, însă fiecare are stilul său şi nu poţi să copiezi pe cineva. Dacă ai copia pe cineva nu ai mai fi tu, poate nu ai mai fi autentic.
Rep: Ce este folclorul şi ce definiţie i-ar da Viorica Telcean?
Viorica Telcean: Folclorul ne reprezintă pe noi, pe români, şi ne individualizează. Folclorul cuprinde melodiile populare, tradiţiile, costumele populare, tot ceea ce  ne aparţine. Eu aşa cred. Folclorul este izvorul de inspiraţie a omului. Românul a cântat întotdeauna la bucurie dar şi la supărare.
Rep: Care ar fi primele cinci nume de interpreţi care vă vin în minte?
Viorica Telcean: Pot spune că modelul meu a  fost Ana Munteanu pentru că a avut o voce mai subţire şi mi-a plăcut foarte mult. După aceea mi-a plăcut Cornelia Ardelean, îmi place Valeria Peter Predescu foarte mult. Sunt foarte mulţi interpreţi care mi-au placut mult.
Rep: Din tânăra generaţie pe cine vedeţi un mare interpret de muzică populară?
Viorica Telcean: Sunt aşa de mulţi tineri talentaţi şi hai să vă dau un exemplu, pe tânărul meu coleg de ansamblu, Daniel Rosalim. Eu cred că el va deveni un solist bun şi valoros.
Rep: Cât de greu a fost să vă procuraţi costumele?
Viorica Telcean: Nu chiar aşa de greu, pentru că la unele am avut ocazia să lucrez, unele le-am primit şi am mai căutat prin lăzile de zestre cum se spune şi am găsit costume populare foarte vechi, pe unele le-am recondiţionat.
Rep: Ce aţi transmite cititorilor noştri?
Viorica Telcean: Multă sănătate şi să aibă parte de bucurii şi tot ceea ce îşi doresc.

Mărioara Precup Stoica – 50 de ani de cantec

A consemnat Mihai Teodor Naşca

Mărioara Precup Stoica s-a născut în data de 13 iunie, în Leşu, judeţul Bistriţa Năsăud. Aşadar o bistriţeancă adoptată de mureşeni. După un scurt periplu în Oradea, în 1968 vine în Tîrgu Mureş şi în urma unui concurs se angajează la Ansamblul Profesionist Mureşul, unde activează timp de 27 de ani.

De curând a realizat un spectacol aniversar, 50 de ani de cântec unde a încercat să fie împreună cu familia şi prietenii. O lume mare adunată în cântece, o viaţă trăită pentru cei ce iubesc folclorul, un om  ce a ştiut  să îşi apropie pe cei mai tineri şi să le dea sfaturi. Soţul şi l-a întâlnit aici la Tîrgu Mureş şi probabil că a simţit că aici îi este locul. Vă propun să intrăm puţin în povestea de viaţă a Marioarei Precup Stoica.

Rep: Cincizeci de ani de cântec… pe care îi numărăm din când în când, dar uneori le mai pierdem şirul, sunt mulţi aceşti ani de cântec?
Mărioara Precup Stoica: Sunt mulţi ca să îi numeri, dar pentru mine cincizeci de ani de cântec au trecut aşa de repede… Au fost ani şi grei dar şi frumoşi, dar dacă ar fi să încep încă odată tot cu cântecul aş începe.
Rep: În toţi aceşti ani de scenă, există o perioadă care v-a plăcut mai mult, o perioadă în care altele erau aspiraţiile şi gândurile?
Mărioara Precup Stoica: Gânduri erau atunci când erau multe turnee şi mă gândeam tot timpul la familie, la copii. Îmi amintesc că într-un turneu am luat-o şi pe fiica mea. Avea doar un an şi în acel turneu a spus primul cuvânt care era “Loti” -  Laci, deoarece noi la ansamblu eram şi români şi maghiari. Au fost ani frumoşi, cu multe turnee şi spectacole.
Rep: La un moment dat, la începutul anilor 60 s-a produs schimbul de ştafetă. Mama dumneavoastră, cunoscută ca fiind „privighetoarea Leşului” v-a predat cântecul şi v-a dat o povaţă destul de serioasă.
Mărioara Precup Stoica: În anul 1959 am participat la un concurs al artiştilor amatori şi eu şi mama. Mama înainte mai luase mai multe  premii. Eram la faza regională sau inter-regională la Cluj şi doar un artist trebuia să mearga mai departe şi juriul a întrebat care doreşte să meargă mai departe, iar atunci mama m-a lăsat pe mine să merg. Era cu ochii plini de lacrimi. Aşa mi-a predat ea mie ştafeta. „Mărioară, te rog să duci mai departe cântecul cu cinste şi să cânţi aşa cum l-am cântat şi eu.” Îi mulţumesc mamei mele şi de acolo de undeva poate mă aude. Să îi fie tărâna uşoară, iar eu i-am luat numele şi vocea.
Rep: Privind acuma în urmă, către cine v-aţi întoarce cu recunoştinţă în afară de mama dumneavoastră?
Mărioara Precup Stoica: Îi sunt recunoscătoare maestrului Tudor Jarda care a fost mentorul meu, care m-a ajutat, mi-a spus cum să cânt, colegilor mei de la Ansamblul Profesionit Mureşul.
Rep: Cum îi percepeţi pe iubitorii de folclor din judeţul Mureş, sunt la fel ca cei din judeţul Bistriţa Năsăud?
Mărioara Precup Stoica: Eu cred că sunt la fel ca şi bistriţenii, sunt oameni de omenie, deoarece au venit la spectacolele mele, s-au bucurat de ele chiar şi acum la acest spectacolul aniversar.
Rep: Veniţi dintr-o zonă minunată a judeţului Bistriţa Năsăud, Ilvele …
Mărioara Precup Stoica: M-am născut în satul Leşu, aşezat între dealuri şi munţi, la poalele muntelui Heniu. În această comunitate totdeauna au fost dominante hărnicia, cinstea, demnitatea faţă de limbă şi neam. Leşenii au ştiut dintotdeauna să îşi facă cunoscută zestrea şi comorile lor de suflet prin cântecele cântate de rapsozii populari, prin sunetul tulnicului şi a fluierelor în care sunt adunate susurul izvoarelor, unduirea vântului, dorurile şi suferinţele dar şi bucuria de a trăi.
Rep: Viaţa v-a purtat apoi pe alte cărări. Aţi părăsit Leşul natal şi v-aţi căutat un rost…
Maria Precup Stoica: În anul 1963 am plecat la Oradea, unde am cântat cu Filarmonica din acel oraş şi cu Ansamblul “Nuntaşii Bihorului”. În anul 1964 am fost aleasă să particip la un mare festival în Egipt. Aveam iarăşi emoţii, dar din nou mama m-a sprijinit şi mi-a promis că îmi va face o cântare de vor amuţii şi nisipurile de acolo, o doină care să fie ca o suflare a vântului dinspre Heniu, să se audă susurul izvoarelor şi mândreţea ecoului din pădurile noastre. Mi-a şi făcut melodia “Hai, dui, dui, dui”, cu care am câştigat şi în Egipt premiul I. Apoi am colaborat cu mai multe ansambluri din având turnee în străinătate printre care “Cetatea” din Sighişoara, “Păuniţa” din Sîngeorz Băi, judeţul Bistriţa Năsăud, urmând ca printr-un concurs să mă angajez la Ansamblul Profesionist “Mureşul” din Tîrgu Mureş.
Rep: Aşadar aţi ajuns să locuiţi şi să activaţi în Tîrgu Mureş…
Mărioara Precup Stoica: La Ansamblul Profesionist “Mureşul” am petrecut o mare parte a vieţii mele, fiind cea de-a doua familie a mea. Ca să fii profesionist aveai destul de muncit, aveam şi câte două trei spectacole pe zi, repetiţii în fiecare zi, turnee în ţară şi străinătate. După peste 25 de ani petrecuţi în familia ansamblului, în 1995 m-am pensionat în urma unui turneu în Egipt. Poate aşa a vrut soarta să îmi închei activitatea din Ansamblul “Mureşul”, în acelaşi loc în care se poate spune că am şi început.
Rep: Viaţa artistică s-a împletit frumos şi cu cea de familie…..
Mărioara Precup Stoica: Pe lângă ceea ce am realizat pe plan profesional mă simt împlinită pentru că am o familie care m-a înţeles şi m-a sprijinit de-a lungul carierei. Pot spune că ursitoarele bune au fost alături de mine pentru că mi-au ursit o viaţă plină de împliniri. Se spune că atunci eşti împlinit când sădeşti un pom, construieşti o casă, naşti un copil. Ei bine eu am reuşit să realizez toate acestea. Am sădit mai mulţi pomi, am construit o casă şi am născut doi copii. Acum mă mândresc şi cu un nepoţel, care este sufletul meu şi cu care îmi petrec timpul, care îmi ascultă cântecul şi chiar a fost alături de mine la filmări.

Anunt umanitar!!

Pentru cei care considerati ca putinul vostru face o avere in mana celor ce nu au nimic, poate va ganditi sa puneti macar un leu si aici, pentru niste suflete vesnic aflate intr-un razboi prea mare pentru ei.

Macarie Nicolae Marius – Oarda de Jos

cnp 1760705011098

cont. 251141.1228051898454

iban  RO40BPOS80501745434ROL01

Banc Post Alba Iulia

Două vedete populare: Mariana Pop şi Aurica Rus Corşeu

sursa: www.infoms.ro

De: A consemnat Mihai Teodor Naşca

Nu toată lumea ajunge să fie foarte cunoscută în domeniul muzicii populare. Am ajuns ca tot al cincilea om cu care ne întâlnim să fie cântăreţ. Nu ar fi rău dacă ar avea şi ceva de spus. Se îngroaşă foarte mult această breaslă a interpreţilor de folclor şi de multe ori cei care au ceva de spus nu ajung să se exprime în faţa publicului, mai ales dacă natura nu i-a făcut cu un simţ tupeist. Vă propun azi două interprete de muzică populară, mai puţin mediatizate, însă care aduc în faţa ascultătorilor cântecul de odinioară.

Recunosc faptul că auzind nişte piese mai vechi, cântate în stil tradiţional, am retrăit pentru o clipă alte vremuri, acelea bune, în care folclorul era folclor, muzica uşoară era la fel de uşoară şi fiecare ajungea sus pe măsura eforturilor şi a talentului. Cele două interprete sunt Mariana Pop, născută în Vaida Cămăraş, judeţul Cluj şi Aurica Rus Corşeu, care a venit pe lume în satul Coc, comuna Tăureni, judeţul Mureş. Fiecare are ceva de spus şi au poveşti artistice asemănătoare. Nu formează un duet pe scenă ci aşa s-a întâmplat să participe la mai multe emisiuni împreună. Oricum zona etnofolclorică reprezentată este cea a Câmpiei Transilvănene. Amândouă interprete au cântat în tinereţe, provin din familii cu tradiţie în a cânta, ambele au făcut o pauză şi revin acum în speranţa că mai sunt suflete ce îşi mai doresc un cântec frumos, aşa cum se cânta odată…

Mariana Pop: M-am născut în Vaida Cămăraş, o localitate la 35 de km de Cluj Napoca. Pe vremuri satul nostru era format jumătate din români, jumătate din maghiari. În momentul de faţă majoritatea sunt maghiari deoarece românii au plecat spre Cluj Napoca şi Târgu Mureş. Copilăria mi-am petrecut-o în satul natal, acolo am mers la şcoală. După ce m-am mai ridicat am plcat la Cluj Napoca unde am urmat Liceul Pedagogic.
Aurica Rus Corşeu: M-am născut în satul Coc, aproape de Luduş, în comuna Tăureni, judeţul Mureş. Copilăria mi-am petrecut-o în sat, în Coc, iar apoi, mai târziu, am plecat în Câmpia Turzii, unde am intrat în echipa de dansuri, unde am fost şi dansatoare dar şi cântăreaţă de muzică populară.
Rep: Aţi mers foarte repede şi aţi dorit să îmi spuneţi toată viaţa în doar două fraze, însă vreme e destulă să le luăm pe toate pe rând. Când s-a produs întâlnirea cu muzica populara?
Mariana Pop: Eu aşa m-am trezit, cu muzica populară, cu cântecele mamei, care ştie să cânte foarte frumos. Neamul din partea mamei a fost un neam de cântăreţi, de jucăuşi. Nu de mult îmi povestea mama, că bunicul meu, venea din sat cu o sticluţă şi se aşeza la masă şi spunea „no hai Ană să horim!” Îmi venea să plâng când îi auzeam, mi se făcea pielea de găină.
Aurica Rus Corşeu: Eu fac parte dintr-o familie foarte numeroasă, suntem 12 fraţi. Părinţii mei au cântat, fraţii mei au cântat şi eu am crescut într-o familie de cântăreţi. Surorile mele cântau doine, pe care eu, copilă fiind le trăiam la o intensitate maximă. Şi acum îmi place să doinesc foarte mult. În casa noastră tot timpul a fost veselie, se juca , se cânta, la lucru campului cântecul ne însoţea. În clasa a treia învâţătorul meu mi-a zis că am voce, m-a scos în faţa clasei şi m-a pus să dirijez clasa. Mi-a fost ruşine atunci de colegi. După ce ora s-a terminat am fost foarte supărată, toată ziua am plâns, iar colegii mei îmi spuneau profesoara de muzică. Când am ajuns acasă toată eram plânsă şi mama m-a întrebat că de ce am plâns. I-am spus de ce plâng, iar ea cu o voce mai dură mi-a zis: „tu să taci, să îţi pară bine că ai ieşit în faţa clasei, că profesoarele îs cu carte şi tu să fi mândră că şti să cânţi !”
Rep: Când a fost mometul debutului oficial? Când puteţi spune că aţi trecut în rândul cântăreţilor, cu public şi repertoriu?
Mariana Pop: În perioada liceului, eu am activat în formaţia artistică a liceului pedagogic, şi acolo am ieşit eu oficial pe o scenă. Atunci mergeam în multe deplasări cu ansamblul la care activam. Aveam solişti, formaţie de dansuri, un cor foarte bun cu care am luat locul doi pe ţară la Festivalul “Cântarea României”. Pot spune că debutul oficial a fost undeva pe la sfârşitul anilor 70.
Aurica Rus Corşeu: Eu de mică am urcat pe scenă şi eram obişnuită cu scena. Nu mi-a fost frică de scenă, nu mi-a fost frică să cânt, să dansez. Eu cânt şi joc de mică. Îmi amintesc că am avut ieşiri şi în străinătate, prin anii 70. am avut ocazia să cânt cu artiştii mari ai ţării, cu Fraţii Petreuş, cu Titiana Mihali, Angela Buciu, Mia Dan.
Rep: La un moment dat aţi făcut o pauză, dar când aţi revenit în lumea muzicii populare?
Mariana Pop: Eu mi-am văzut de familie, de copii, deoarece viaţa asta de artist îi un “du-te vino” si atunci am zis că îi mai bine sa imi vad de familie. Am vrut să îmi cresc eu copilaşii, nu să îi las pe mâini străine. Anul acesta am revenit în faţa publicului, dar asta nu înseamnă că nu am mai cântat pe la câte o nuntă, o petrecere, de sărbători.
Aurica Rus Corşeu: Eu am mai avut câteva ieşiri, am mai avut câteva filmări la TVR2. am avut şi eu o pauză. În 2000 am plecat în Spania, iar de atunci cânt mai mult pe acolo.
Rep: Înregistrările făcute sunt realizate acum, după ce aţi revenit sau înainte de a lua această pauză?
Mariana Pop: Înregistrările mele sunt făcute acum, după ce am revenit în lumea muzicii populare. Înainte nu am avut făcute înregistrări.
Aurica Rus Corşeu: Eu am înregistrat în 1997 la Radio Cluj, cu redactorul muzical, Gelu Furdui, prima casetă, după care a urmat pauza, iar anul trecut am înregistrat primul CD şi anul acesta al doilea.
Rep: Ce este folclorul? Cum aţi putea să îl definiţi?
Mariana Pop: Eu cred că este expresia unui mod de viaţă, şi din păcate modul de viaţă se schimbă, implicit şi folclorul. Cu timpul şi folclorul se va schimba, dar nu ştiu dacă în bine. Din punctul nostru de vedere, al celor care am trăit autenticul eu cred că va fi mai puţin bine.
Aurica Rus Corşeu: Este un lucru foarte frumos, foarte autentic, foarte bun. Eu aş dori ca folclorul să se păstreze şi trebuie să ne implicăm pentru acest lucru. Mi-aş dori ca tineretul să cânte, iar oamenii care sunt mai în vârstă să îi îndrume pe acest drum, să cânte autentic, aşa cum se cânta odată.

La capatul lumii, in Stavros!

La greci e foarte important cum pui accentul pe un cuvant, pentru ca aceleasi litere, in aceiasi ordine, dar accentuate diferit inseamna cu totul si cu totul altceva. Atunci cand am decis sa invat limba asta eram convins ca memoria  trebuie sa lucreze pentru ca altfel voi pierde multe cunostinte stocate in mintea mea. M-am decis sa invat o limba grea de doua ori tocmai pt ca voiam sa dau de lucru mintii. Ajunsesem in radio sa rostesc cam aceleasi o mie de cuvinte, iar frazele semanau destul de mult, unele cu altele. Dar nu apologia limbii lui Homer vreau sa o fac ci sa va spun ca ca unul dintre cuvintele cu dublu sens este si Stavros. Daca il accentuam la inceput e numele atat de folosit in Grecia, dar daca punem accentul pe ultima silaba avem de-a face cu cuvantul tradus in romaneste cruce.

La o cruce sau la un Stavros incerc sa va duc in continuare. Un mic orasel aflat in regiunea Thessalonikului, la buza Hallkidei, pe drumul ce duce spre Kavala – cunoscatorii stiu mai bine. Stavros, fie el un nume de barbat sau cruce, este o statiune  frumoasa si bine exploatata, aducand putin cu Golful Volosului. Un mic golfulet, insa plaja cu nisip foarte fin si o multime de greci blonzi. Am remarcat ca cu cat ma deplasez spre est, spre turci, fizionomia grecilor se mai modifica si ea, iar grecii seamana din ce in ce  mai mult cu ucrainienii si rusii, atat de prezenti in aceasta zona.

Pornim in excursia noastra spre Stavros cu ganduri mari, putea fi un loc unde sa putem sta la soare si la mare in acelasi timp, privind de aici spre Muntele Athos, sau spre Insula Thasoss. O buza de liniste, in marea de ganduri ce ma inconjurau in acele momente. Imi duc crucea imi spun si o duca pana la marginea lumii, in Stavros, de la o cruce la alta ca nimic nu e intamplator. Zi frumoasa, soare, cald, briza ce doresti mai mult? Nu apuc sa cobor din autocar ca primesc un sms: “Imi pare rau ca zilele astea nu au putut fi cele mai perfecte… dar vor veni altele!” Ei lasa imi spun eu in barba… ca oricum vin altele cu sau fara voia noastra… Incercam din ce in ce mai mult sa ma rup, sa tai orice cordon ombilical si sa merg inainte…oricum eram pe drumul spre casa!!  Ajungem la un campus si mi se urca tensiunea. Sa mi se coboare de vrea singura, ca nu prea am chef de a ma trata independent… au trecut atatea momente frumoase in vizita asta incat ultima zi pe pamant elen nu o fi foc!! Ma uit spre mare si imi spun ca merita macar pentru a trece in agenda sa vad si locurile astea. Imi inchipuiam cata lume si-ar fi dorit sa ajunga in acele locuri, sa fie partas la sarutul marii, la mangaierea soarelui si de ce nu la incantarea sufletului printre neamuri. Zis si facut, ma asez pe un sezlong, dupa dupa cateva ore de peripetii prin Thessalonik  si alte sate de pe Egnatia Odos, ma rog ziceti-le orase!! Iau de trei ori din suc si astept spargerea valurilor, rememorand, una cate una zilele pe pamant grecesc. Culmea nu m-am gandit la cei de acasa, la ce am lasat, la serviciu ci doar la cum puteam sa merg acasa impacat cu mine. Val dupa val, chicot dupa chicot si inca atata liniste ca iti venea sa o impachetezi si sa o pui in bagaje. Si multe iti mai trec prin fata ochilor in astfel de momente, de la pescarusii cerului la binecuvantarea ce ti-o da locul. Si totul se pierde in zare, unde se vede o mica nava, probabil de croaziera… si totul se aseaza calm, asa incat uit de mine si de tot. …

“Hai inapoi Robi!!” am auzit din spatele meu, intr-o ungureasca ceva mai ciudata si m-am trezit!! Doamne sunt in Ardeal, imi spun si ma uit in spate unde doua doamne maghiare isi oblojeau copilul sau nepotul. Un domn Goe unguresc imi zic in barba, cu o oarecare ciuda, ca nu am putut sa imi duc visul la capat!! Cat eram pe acel pamant, mai aveam o sansa, eram sub protectia divina, intre ai mei!! Acum e gata cu visul… au ramas doar negrii care veneau sa vanda orice, doar bani sa faca!! Mai stam o leaca si zic sa mergem sa mancam ceva, spun vecinilor de sezlong. Ne descurcam noi chiar daca la pranz mancasem un soi de pastitsa, un vargabeles dar cu carne, care pe mine unul  nu m-a impresionat deloc. Si cum foamea cere mancare, mai zabovim o leaca dar nu mult si mergem in sat. Intram la taverna si salut frumos asa cum invatasem de acasa in greaca, asociat cu un zambet. Daca tot sunt idolul babelor imi spun ca o dau gata si pe cea de la tejghea.  Sunteti turisti?, ma intreaba femeia. Ba bine ca nu, imi zic… la cate case si oameni erau in Stavros, ii putea invata si dupa codul numeric personal. Si sa fim seriosi, cand o sa am fizionomia de grec, inseamna ca am facut transplant de fata!!! Intreb de gyros, care era la doar 2 euro si incepem un dialog, in greceste, evident!  Asta mi-a asigurat un gyros destul de imbunatatit si mai schimbam iar niste cuvinte. Ati venit sa dansati la festival?, ma intreaba femeia.  Unii dintre noi da, ca doar nu eram veniti acolo chiar intamplator. Umplem ghiozdanele si mai cer de drum ceva…

Inainte de festival, lume multa, agitatie si cantece… in spatele meu se vorbea intr-o romaneasca stranie, am intorc si vad necunoscuti! Vai, e plina lumea de romani si Coca Cola, imi spun. Dar e bine sa dai de vorbitorii limbii materne, indiferent de regiune! In spatele meu erau reprezentantii Ansamblului grec din Brasov, Louloudaki- Floricica, a caror coordonatori sunt originari din Trikala, un oras asupra sper ca ma voi ocupa mai pe indelete candva. Trikala adica de trei ori frumos!!!!Se spune ca acolo sunt cei mai frumosi oameni din Grecia…. De cata vreme voiam s aii intalnesc pe acesti brasoveni greci si zic uite ne intalnim la capatul lumii, in Stavros!!

Trec toate, spectacole, drumuri, vame, greci veseli si bulgari posaci si imi las lumea in urma. Mereu cu gandul ca ma intorc curand… si vreau sa ma tin de promisiune!!!!

Ileana Matus: “Mulţumesc bunului Dumnezeu că a ales să mă nasc într-o familie de ţărani din Rona de Jos”

Ileana Matus a  venit pe lume într-o zi de 24 iunie, în comuna Rona de Jos, judeţul Maramureş, iar cum în zonă femeile nu poartă numele de Sânziană, fiind născută în ziua de Sânziene, părinţii au decis să îi pună numele de Ileană. De la bunica sa a deprins cântecele şi obiceiurile satului şi consideră că e un mare avantaj să te naşti la ţară pentru a putea să înţelegi mai bine lumea care te înconjoară.

Debutul în muzica populară îl face în 1987, iar de atunci a ştiut să culeagă de la fiecare câte un gând bun şi să transpună în practică sfaturile celorlalţi. A reuşit să editeze şase albume de folclor, unul de pricesne şi are în pregătire un album de romanţe şi cântece de petrecere, iar anul viitor unul de cântece maramureşene. Este membră fondatoare a Fundaţiei “Moroşanca”, prin intermediul căreia a reuşit în primăvara acestui an să restaureze şi să dea publicului spre vizitare casa bunicului său.

Rep: Mereu, atunci când valurile vieţii sunt mult prea mari ne întoarcem la locurile de baştină, cele de la care aşteptăm energia binefăcătoare. Pentru Ileana Matus, unde este acel loc unde îşi reîncarcă bateriile?
Ileana Matus: Povestea mea începe din locurile natale, unde am copilărit, în Rona de Jos, în Maramureşul istoric, unde este raiul pe pământ şi sunt mândră că în Maramureş se mai păstrează tradiţiile şi obiceiurile şi că mai am de unde să mă adap din izvorul lin şi clar, care încă mai există.
Rep: Cât de mult contează locul în care te naşti, în evoluţia ulterioară şi aici mă refer la aspectul artistic?
Ileana Matus: Eu spun că acest lucru contează foarte mult, aşa cum cuntează şi faptul din ce familie provii, aşa contează şi unde te naşti pentru că nu e tot una să te naşti în vatra satului şi să cunoşti tot ceea ce te înconjoară, să simţi natura, să simţi ceea ce trăieşti şi alta este să te naşti într-un oraş unde nu poţi să cunoşti mare lucru. Mulţumesc bunului Dumnezeu că a ales să mă nasc într-o familie de ţărani din Rona de Jos şi care m-au învăţat foarte multe lucruri. În primul rând m-a învăţat cum trebuie să mă comport ca om, să am frică de Dumnezeu, cum trebuie să îi respect şi pe ceilalţi dacă vreau să fiu respectată, cum trebuie să mă zbat în viaţă pentru că ştiu de la părinţi că nimic nu se primeşte de la viaţă fără muncă şi lacrimi. Sunt multe lucruri pe care le-am învăţat de la părinţi, chiar dacă ele nu sunt scrise într-o carte şi poate în vremea copilăriei mi se păreau nesemnificative şi mulţumesc părinţilor mei că mi-au dat o asemenea educaţie.
Rep: Cum s-a produs întâlnirea cu muzica populară, cine spre cine a venit şi când s-a întâmplat asta?
Ileana Matus: Deşi nu cred în noroc, cred că norocul meu a fost că m-am născut într-o familie de oameni, care toţi au cântat. Bunica mea a fost naşa satului în comuna Rona de Jos, motiv pentru care era chemată la toate manifestările culturale din sat, pentru că ştia toate rânduielile ce se fac la obiceiurile din sat, inclusiv la înmormântări, pentru că la noi în sat şi morţii se cântă şi tot ceea ce exista, ea cunoştea.  Eu am rămas cu cântecele ei, cu versurile pe care le crea ea pentru fiecare. Eu am rămas probabil moştenitoarea ei şi moştenesc anumite calităţi ale bunicii mele.
Rep: Ne întoarcem la acel moment de referinţă când are loc trecerea de la amatorism la statutul de cântăreţ de muzică populară. Cum s-a produs acest lucru?
Ileana Matus:  Mi-aduc aminte cu plăcere că participam de mică la toate serbările în sat chiar şi la nunţi. Eram aşa de mică că mă puneau pe masă şi cântam. În anul 1987 a fost primul meu debut, atunci când am dat examen la Şcoala Populară de Artă din Baia Mare, unde am avut-o ca şi profesoară pe Clara Săcăleanu. Acolo am cântat pentru prima dată în faţa unor oameni de specialitate  şi melodia pe care am cântat-o este din repertoriul lui Pătru Bârlea – “De s-ar vinde norocul”. Nu am crezut că voi ajunge artist pentru că în familia mea, muzica era o chestiune de pasiune, distracţie dar nu o carieră. Tocmai de aceea am început să ma înscriu la şcoli, la facultăţi, dar în paralel, fără să ştie părinţii mei am continuat cu pasiunea mea, muzica.
Rep: Există vreun premiu, vreo distincţie mai importantă, care a rămas aşa mai aproape de sufletul tău?
Ileana Matus: La orice concurs sau festival participi, important e să te aflii în faţa publicului, să vezi că oamenii apreciază ceea ce faci tu. Am luat premii diverse prin festivaluri, la începutul anilor 90, pe urmă am lucrat ca şi cadru didactic la Şcoala Populară de Artă. Având o experienţă în participările la festivaluri am învăţat cum să cânt. Toţi avem nevoie de cineva care să ne îndrume. Pentru mine era de ajuns dacă un singur om scăpa câte o lacrimă atunci când cântam eu.
Rep: Ale cui doruri le cânţi?
Ileana Matus: Ale mele. Toate piesele îmi sunt trecute prin filtrul personal. Am în repertoriu mai mult cântece de suflet decât de distracţie. Ca  şi artist, calitatea vocii  este dată în momentul în care interpretezi un cântec mai lent, iar cântecele uşoare le poate cânta oricine. Toată lumea bea, toată lumea se distrează, cred că avem nevoie şi de ceva care să ne mişte, care să ne spună trăirile noastre, nu numai chefurile noastre. Sunt mulţi care au parte în viaţă şi de alte lucruri nu numai chefuri şi beţii şi poate că sunt mulţi care se regăsesc în melodiile mele.
Rep: Ce cuprinde repertoriul folcloric?
Ileana Matus: Am un album de pricesne. Cu el am şi dorit să încep pentru că fiind crescută în credinţa creştină, toate lucrurile trebuie să le începem cu Dumnezeu. În total am şase CD uri de folclor şi mai am albume şi în colaborare cu alţi solişti din Maramureş dar şi cu artişti din întreaga ţară pentru că am avut colaborări cu mai multe case de producţie. Acum trei ani am realizat un album de folclor, iar anul acesta am editat un album cu muzică de petrecere şi sunt în lucru cu un album de romanţe şi muzică de petrecere, iar anul viitor dacă suntem sănătoşi şi ne ajută Dumnezeu o să realizeze un album de folclor din zona Maramureşului.
Rep: Ce este folclorul?
Ileana Matus: Din punctul meu de vedere este totul. De la opincă începe totul… Un artist adevărat care susţine că el cântă folclor trebuie să cânte folclor şi să fie îmbrăcat corespunzător autentic. Trebuie să fii îmbrăcat după ce cânţi. Folclorul este ceva de neatins, de nealterat şi pentru că este aşa de sacru s-a păstrat atâţia ani şi o să meargă mai departe.
Rep: Un gând pentru cititori.
Ileana Matus: Să dea bunul Dumnezeu ca toată viaţa lor să le placă folclorul pentru că eu cred că cei ce iubesc cântecul popular au ceva mai aparte faţă de ceilalţi. Nu pot să spun că sunt cu două inimi dar Dumnezeu le-a dat ceva în plus faţă de ceilalţi pentru că altfel văd totul. Moşii şi strămoşii noştri ne-au lăsat ceva sacru  şi noi trebuie să păstrăm ceea ce am primit.

Costel Popa: “Folclorul reprezintă sistemul de virtute al vieţuirii noastre”

De: A consemnat Mihai Teodor Naşca

Există pentru fiecare dintre noi un loc al nostru, un drum pe care pornim şi de care ne ţinem uneori chiar în mod involuntar. Avem câteceva de spus şi fiecare părticică constiuie întregul. Din lada de zestre a poporului român mai scoatem azi un tânăr interpret de muzică populară, născut şi crescut în Mediaş, judeţul Sibiu, dar care are rădăcini mureşene, în localitatea Idiciu, comuna Bahnea.

La cei 23 de ani ai săi, are la activ câteva concursuri câştigate, asta după ce cu sprijinul mamei sale, în jurul vârstei de 10 ani, învaţă primul cântec din folclor: “Doamne ocroteşte-i pe români”. Spune că o bună bucată de vreme a fost autodidact, preluând sfaturile de la diverşi membrii de juriu. Printre cei pe care i-a îndrăgit de mic se află Aurel Tămaş însă printre favoriţii săi se află şi Iosif Ciocloda, Mariana Anghel, Maria Lătăreţu, Cristian Pomohaci. De curând a reuşit să înregistreze câteva piese, cu sprijinul lui Ovidiu Barteş.

Rep: Ce zonă folclorică reprezinţi şi de unde începe cântecul tău?
Costel Popa: Zona folclorică pe care o reprezint este “Zona Târnavelor”. Cântecul meu începe de pe undeva din marginea judeţului Mureş şi anume din satul Idiciu de unde sunt şi părinţii mei şi ajunge până aproape de Sibiu.

Rep: Care ar fi principalele trăsături care definesc cântecul zonei pe care o reprezinţi?
Costel Popa: Ritmul, linia melodică, care seamănă cu o apă destul de liniştită, dar curgătoare precum este Târnava Mare, la fel sunt şi melodiile cântate de mine, învârtite, doine, haţegane, jiene, cântece de cătănie, într-o continuă armonie cu natura şi în acelaşi timp cu sufletul meu.

Rep: Ai un model în ceea ce a însemnat activitatea artistică?
Costel Popa: Pentru început, mă refer la momentul în care am  început eu să cânt, l-am avut drept model pe domnul Aurel Tămaş şi pot spune că şi astăzi îl apreciez foarte mult, dar vreau să subliniez faptul că deşi îl respect şi îi respect pe toţi interpreţii valoroşi ai acestei ţări, am încercat să-mi formez un stil al meu şi vă asigur că nu copiez pe nimeni; acesta sunt eu şi vizavi de întrebarea “cum m-am întâlnit cu muzica populară”, ei bine, există o mică povestioară şi anume: eram în clasa a IV-a cred, nu mai ţin sigur minte, când învăţătoarea ne-a cerut fiecărui elev să învăţăm câte o melodie, nu conta ce fel de gen, pe care să o cântăm la o serbare şcolară, aşa cum se obişnuia, ce  urma să aibă loc şi, astfel mama mea, căreia o să-i mulţumesc toată viaţa, m-a învăţat o melodie populară, care mi-a plăcut mult atunci şi anume: “Doamne ocroteşte-i pe români” din repertoriul doamnei Sava Negrean Brudaşcu şi la acea serbare lumea m-a plăcut şi m-a apreciat, m-au lăudat mamei, mai ales doamna învăţătoare. Au văzut că am potenţial şi astfel mama mea s-a tot ţinut de mine, m-a învăţat pe urmă alte cântece şi cu timpul am observat că începe să-mi placă şi să-mi intre la suflet ceea ce fac, aşa că tot ce se întâmplă acum, tot ce dăruiesc publicului e o parte din sufletul meu.

Rep: Cum vede interpretul de muzică populară satul românesc contemporan? Mai păstrează el tradiţiile ceare l-au definit?
Costel Popa: “Interpretul”? Nu ştiu dacă vă referiţi la mine sau în general la interpreţii de muzică populară, oricum eu vă răspund cu opinia mea. Satul românesc se vede şi se ştie că este în pragul de a-şi pierde toate calităţile, tradiţii, obiceiuri, oameni adevăraţi care întradevăr cunosc viaţa la ţară, iar noi nu putem face mare lucru ci doar să încercăm să păstrăm şi să ducem mai departe ceea ce înseamnă tradiţie, măcar cât de cât, chiar dacă majoritatea suntem orăşeni acum dar să nu uităm de unde am plecat şi mai bine zis de unde a plecat folclorul, lumea aceasta deosebită a cântecului popular, de acolo de la vatra, din casa aceea veche dar frumos împodobită cu ştergare care mai de care mai frumoase, de pe câmp, din inima codrului. Vedeţi? De aici vine cântecul poplar…

Rep: Ale cui doruri le cânţi? De unde ţi-ai cules cântecele?
Costel Popa: Dorul pe care îl cânt eu este al publicului, al oamenilor care au plăcerea de a asculta ceea ce este autentic şi frumos. Cântecele le-am cules de pe sate, de la bătrâni care au ştiut şi ştiu şi care au trăit ceea ce înseamnă viaţa la ţară, timp de doi ani am umblat să-mi culeg cântecele înainte de a le  imprima.

Rep: Cine ţi-a influenţat în mod pozitiv activitatea artistică?
Costel Popa: Nu vreau să mă laud dar profesorul meu până acum, de curând am fost eu. Eu am fost cel care m-am corectat, cel care m-am autosugestionat şi am încercat să mă perfecţionez; pe urmă au urmat concursurile, festivalurile, de unde am început să-i mai întreb pe cei din juriu ce ar trebui sau ce nu ar trebui să mai fac în continuare, în cântec mă refer şi cum am precizat mai devreme, de curând sau mai bine zis din februarie 2009 am luat ceva lecţii de canto de la o profesoară foarte bună din Sibiu, profesoară la Liceul de Artă, doamna Margareta Berzovan.

Rep: Vorbeşte-ne puţin despre activitatea artistică. Discuri editate dar şi spectacole şi înregistrări.
Costel Popa: Discuri editate nu am. În primul rând pentru că eu consider că cel mai important lucru înainte de a-ţi edita un disc este să te promovezi şi să vezi dacă eşti apreciat sau nu şi în al doilea rând de asemenea foarte important sunt banii, un disc costă foarte mulţi bani şi eu nu deţin acea sumă. Mi-am făcut nişte înregistrări,  este vorba de opt melodii pe care le-am imprimat la Cluj-Napoca cu orchestra “Cununa Transilvană” condusă de către Ovidiu Barteş şi care de asemenea m-au costat foarte mult dar sunt mândru de ele şi acest material constă într-un cântec de cătănie, două doine, patru învârtite şi o haţegană, toate de pe Târnave. Spectacole sunt multe şi nu ezit să merg oriunde sunt chemat, indifferent dacă e vorba de o remuneraţie sau nu.

Rep: Ce nu ai face niciodată în muzica populară?
Costel Popa: Niciodată nu mi-aş bate joc de ea şi anume să o impurific cu falsuri sau pamfleturi.

Rep: Ce crezi că este folclorul?
Costel Popa: Folclorul reprezintă sistemul de virtute al vieţuirii noastre.

Rep: Ce contează mai mult în realizarea unei piese de valoare: versurile sau linia melodică?
Costel Popa: Ambele primează pentru că degeaba ai versuri şi nu ai o melodie frumoasă şi degeaba ai o melodie frumoasă şi nu ai versuri la locul lor, orice cântec trebuie construit în aşa fel încât să se îmbine perfect toate elementele, să fie o armonie continuă.

Rep: Care sunt primele cinci nume de interpreţi de muzică populară care îţi vin în minte?
Costel Popa: Iosif Ciocloda, Mariana Anghel, Maria Lătăreţu, Aurel Tămaş, Cristian Pomohaci.

Rep: Un gând pentru cititori.
Costel Popa: Să ne iubiţi, să ne respectaţi, să ne apreciaţi pentru ceea ce suntem şi cel mai important să ne susţineţi, pentru că noi nu am fi nimic fără dumneavoastră cei care ne ascultaţi şi la fel dumneavoastră fără muzica noastră, toate gândurile mele bune pentru dumneavoastră.

Din Mouzaki in Karditsa

Este o vreme pentru fiecare lucru in parte, caci nimic nu este fara rost si toate lucrurile isi au rosturile lor. Trecatori printr-o mare de evenimente suntem supusi a ne educa din propriile greseli si de a invata sa nu le mai repetam. Sunt convins ca totul ni se da cu un anumit scop si noi nu facem decat sa urmam un scenariu dinainte scris dar care nu ne est dat sa il stim dinainte.

Sufletul nu este asemeni unui computer sa putem sterge si adauga ceea ce ne place sau nu ne place. Avem marele handicap ca inima si mintea noastra retine cam tot ce isi doreste si ca greu se mai scot de acolo multe lucruri. Cred ca fiecare calatorie este initiatica, ca din ea trebuie sa ramanem cu ceva si ca acel ceva  face parte integranta din motorul nostru existential.  Luna iunie sta sub semnul dualismului, al exagerarii dar si a triumfului luminii, sau ca sa fim mai aproape de ezoterici, mai aproape de viata. Ma intorc mereu la ceea ce numesc a doua casa si cred ca aceasta luna a deschis o portita sa ma intorc la ai mei, poate dintr-o viata anterioara, dar tot ai mei se numesc… Dupa mijlocul lunii iunie a trebuit, si nu o spun in sensul obligatiei, sa ajung in Thessalia mea, acolo unde spiritul e deasupra trupului si unde gandurile se duc departe si se leaga de cei spre care le transmit. O ocazie unica pentru mine, de a-mi linisti sufletul, de  alua o decizie, una obligatoie, imi inchipuiam eu si care ar mai fi calmat putin multimea de ganduri ce imi zburau prin cap. Si cum destinatia era Karditsa am zis ca e numai binevenita aceasta deplasare. Cazarea se face in Mouzaki, la 30 kilometri nord de Karditsa, in cadrul aceleiasi prefecturi.

Mouzaki este construit la poalele muntelui Itamos, la o altitudine de aproximativ 180 de metri. Acest oras se afla la  28 de km de la Karditsa. Mouzaki este sediul central al aşezării omonim cu 13 districte si este cunoscut pentru frumusetile sale naturale. Se spune ca odinioara aceasta zona era recunoscuta pentru peisajele sale naturale, mai ales in perioada primaverii. Istoria transmisa oral  spune ca prin 1943 acest oras ar fi fost ars de catre italieni si doar putine dintre case au fost salvate. Datorită poziţiei sale geografice privilegiate, Mouzaki este centrul comercial al zonei Argithea. Aceasta se afla la intersecţia dintre  Prefectura Karditsa cu regiunea Aghrithea, Epir şi Trikala. Descoperirile arheologice excavate în zonă, spun multe despre istoria satului.  La numai doi kilometri in directia nord-veest de Mouzaki se afla acum Episcopi, un oras cunoscut in antichitate sub denumirea de Gomfos. Potrivit istoricilor a fost fondat în secolul 4 î.Hr  şi a fost intrarea în oraşul antic al Amvrakia (Arta) şi Athamanes.

Din Mouzaki la Karditsa sunt mai multe sate, sau am rog, orase daca e sa analizam activitatile specifice si dotarile din acestea. Ca sa ajungi din Karditsa in Mouzaki  ai nevoie de aproape o jumatate de ora, pe un drum exceptional. Urc in autocar si de la iesirea din Karditsa incep sa numar, nu ceva anume si nici ca sa imi imbunatatesc memoria. Poate ca imi dadeam seama de scurtimea timpului ramas si de misiunea mea aproape secreta in zona. Cu fiecare zi imi era din ce in ce mai greu sa pun piciorul in prag, apoi dintr-odata imi era foarte simplu si iarasi ca intr-o sinusoida lucrurile aveau o schimbare brusca. Campuri secerate si culturi de bumbac, importat ulterior de turci, fabrici de mobila si un trai specific. In tara lucrurile stateau cu siguranta altfel si privirea imi cade spre stancile colturoase a muntilor ce strajuiesc aceasta zona. Desi ne aflam intr-o zona dreapta ca fata casei, dintr-odata stancile ieseau brusc din pamant, asemeni celei din Meteora aflata la kateva zeci de kilometri la nord vest de Mouzaki. Lipit cu tampla de geamul autocarului intram in Fanari, luminile se vad bine mai ales noaptea, un sat aflat pe crestele muntilor si mai jos in vale, un canton sau o cladire mai veche si darapanata care aduce aminte  de un punct de oprire al trenului, semn ca intr-o vreme pe aici trecea si trenul. FANARI, FELINARE, LUMINA, VIATA….Ciclul firesc si asa mai viseaza unii ca mine. Ma gandeam la istorie si fanarioti.. stiu, veti spune ca sunt doua lucruri diferite  dar mie imi place sa fac asocierile asa cum imi vin ele in minte. Si din Fanari in Mavromati, ceea ce in traducere inseamna ochii negri. Aici am aflat ca  s-a nascut tatal Elenei Paparizou. Chiar pe marginea drumului un panou pe care scrie Paparizou Epipla – Mobila Paparizou, semne ca neamurile acestei soliste elene se afla inca aici si radacinile sunt destul de sanatoase. In ritmuri grecesti, cu privirea spre munte mintea mea fuge spre haiducii grecesti, spre Giorgos Karaiskakeia, cel care a trait in aceste locuri ale satului Mavromati. Giorgos Karaiskakeia a fost un luptator in lupta de eliberare a Greciei din 1821 si in cinstea caruia in Karditsa  se organizeaza anual un festival de folclor.

Cornelia Radocea: “ Cântecele nu sunt ale mele, sunt ale neamului”

Interpreta de muzică populară, Cornelia Radocea s-a născut în Braşov, la mijlocul lunii iulie. Fire veselă şi foarte sociabilă, moşteneşte talentul său de la părinţii săi, originari din Ţara Făgăraşului. Una dintre rădăcini o are la Venţia de Jos. Timiditatea a făcut-o să se îndrepte spre folclor cu greutate, însă vocea  şi timbrul inconfundabil au făcut din Cornelia Radocea un nume în folclor. Poate că piesa ce se leagă cel mai adesa de numele ei este “Adio, măi puiule, măi”, piesă destul de mediatizată în anii trecuţi în emisiunile de folclor. Vă invit să discutăm cu Cornelia despre condiţia interpretului în ziua de azi, despre piese şi stabilirea paternităţii unei piese sau despre cât de des e utilizat playback-ul în spectacole.

Rep: Cornelia Radocea, de la ultimul nostru interviu sunt convins că s-au mai produs multe evenimente în viaţa ta artistică. Cu ce noutăţi vii acum pentru cititorii “Informaţiei de Mureş”?

Cornelia Radocea: Ce pot să spun… Am cântat foarte mult, anul 2008 a fost chiar un an de succes pentru mine, sper ca şi anul 2009 să fie la fel şi să îmi dea Dumnezeu sănătate să pot merge înainte.

Rep: În urmă cu câteva săptămâni am început un dialog cu colegii tăi de cântec despre apartenenţa unui cântec şi dacă nu cumva susţinerea apartenenţei asupra unui cântec nu demitizează în vreun fel folclorul, dacă nu cumva acele piese pe care ne punem ştampila să nu mai fie considerate neapărat folclor. Tu ce părere ai?

Cornelia Radocea: Cred că ai văzut şi tu, există un singur cântec care este cântat de mai mulţi interpreţi şi e normal ca lumea să îl perceapă şi să îl reţină pe cel care cântă cel mai bine şi să spună că acea piesă este acelui interpret. Spre exemplu, în cazul meu, piesa “Adio, măi puiule, măi”, nu am ami auzit-o la nimeni şi nu cred că aţi mai auzit-o la nimeni. Eu am ieşit cu această piesă şi lumea când o aude ştie că piesa asta o cântă Cornelia Radocea, o asociază numelui meu. Cântecele nu sunt ale mele, sunt ale neamului. Nu mai există folclor, există muzică populară la ora actuală. Contează foarte mult şi linia melodică şi textul. Nu poţi să pui pe un joc “de-a lungul”, un text foarte vesel. Trebuie “să se îmbuce” textul cu melodia şi trebuie să transmiţi ceva prin cântecul acela, indiferent că e de jale sau e unul vesel.

Rep:  Cum ai reacţiona dacă melodiile tale ar fi luate şi interpretate de alţi tineri şi ţi-ar fi interpretate bine?

Cornelia Radocea: Să le dea Dumnezeu sănătate să le cânte! Eu chiar nu am nimic împotrivă. Chiar dacă sunt înregistrate la ORDA, eu nu mă supăr, pot fi cântate.

Rep: Cum comentezi sintagma: a te sprijini de folclor sau a sprijini folclorul?

Cornelia Radocea: Cântecul trebuie să-l cânţi din suflet şi pentru cântec. Niciodată să nu ajungi să cânţi doar pentru bani, pentru că în acel moment nu mai faci totul cu plăcere, devine totul un automatism. Nu mă duc, intru în scenă, cânt „x „piese, cobor, mi-am luat banul şi apoi am plecat.

Rep: De câte ori sau cât de des ai apelat la playback?

Cornelia Radocea: E groaznic să faci playback deşi se întâmplă în emisiunile televizate sau la filmări, acolo unde ţi se cere să faci playback, însă una este când eşti live şi omul simte acest lucru. Să îţi dau un exemplu: anul trecut am cântat la Reghin, cu sala arhiplină, iniţial s-a mers pe varianta să se facă playback, pentru ca ulterior să se cânte live cu trei instrumentişti din Ansamblul “Mureşul”, conduşi de Zoli Bambo. Mai fusesem la Reghin cu ceva timp în urmă la lansarea unui album a lui Doru Pop, unde se făcuse playback. În momentul când mi-a venit rândul să cânt live, regia era făcută să cântăm câte două piese fiecare, iar eu am ajuns să cânt patru piese, iar sunetistul mi-a spus: “n-am crezut că aveţi o voce atât de puternică!”, pentru că el mă auzise doar făcând playback. Una este playback-ul  şi altceva e live-ul. Altfel transmiţi, iar lumea simte acest lucru.

Rep: Ce alte genuri muzicale îi mai plac Corneliei Radocea, evident cu excepţia folclorului? Ce ascultă cu mare plăcere?

Cornelia Radocea: Ascult operă şi muzică simfonică atunci când efectiv simt nevoia să mă relaxez. Iubesc toate genurile muzicale, dar trebuie să fie muzică de bună calitate.

Rep: Eşti medic. Cât de mult te ajută folclorul în această meserie, în a-ţi păstra oarecum neutralitatea de care dă dovadă un medic. Cât de mult te ajută folclorul să revii la o anumită stare?

Cornelia Radocea: Sunt o fire extrem de sociabilă, mă integrez foarte rapid în orice fel de colectiv. Lucrând într-un centru de copii cu probleme, copii cu dizabilităţi, vă daţi seama că încărcătura este foarte mare, în timpul săptămânii cât sunt la serviciu. În momentul în care, la sfârşit de săptămână, am un spectacol, în acel moment refulez tot ceea ce a  fost încărcătură negativă în mine, iese frumos în faţa publicului şi încerc să dau tot ceea ce este mai bun din mine.

Rep: Este muzica un medicament? Cum interacţionează armoniile cu sufletul omului?

Cornelia Radocea: Mă simt foarte bucuroasă şi nu de puţine ori am avut ocazia ca atunci când am intrat în scenă şi am început să cânt, să văd lumea în faţa mea plângând. Asta nu înseamnă decât că pot să transmit ceea ce am eu în sufletul meu, celorlalţi. Sunt oarecum marcată când văd că omului din faţa mea îi curge o lacrimă sau văd că omul din faţa mea zâmbeşte atunci când interpretez o piesă mai satirică. Ăsta cred că este şi tratamentul: să transmit din ceea ce am eu în suflet şi celorlalţi şi să îmi dau seama de bucuria lor de a mă vedea lângă ei.

Rep: Care piese îţi sunt mai aproape de suflet: cele satirice sau cele melancolice?

Cornelia Radocea: Mai aproape de sufletul meu sunt romanţele şi doinele. Cred că mă caracterizează şi cred că şi timbrul vocii mele e făcut pentru aşa ceva. Şi tu ştii foarte bine că examenul unui interpret se dă fie printr-o doină, fie printr-o romanţă. Piesele satirice pot fi cântate de aproape oricine.

Rep:  Dă-mi o definiţie foarte personală a folclorului.

Cornelia Radocea: Folclorul… să-ţi curgă lacrima şi să ţi se facă pielea găinii când auzi o doină, să chiui şi să joci la veselie.

Rep: Când o să apară un nou album  pe piaţă?

Cornelia Radocea: În acest an, în toamnă sper să scot un nou album.

Rep: Un gând pentru mureseni.

CR: Un gând imens şi bun cu sănătate, împliniri, linişte sufletească. Să dea Dumnezeu să ne întâlnim cât mai des.

Mihai Teodor NAŞCA

Maria Moldovan: “Romanţa este o poveste pusă pe note, povestită cu sufletul şi cu vocea”

Data: 26.06.08

De: A consemnat Mihai Teodor Naşca

Viaţa ca o romanţă sau un drum presărat cu intenţii bune. Cine o cunoaşte pe interpreta Maria Moldovan ştie că are mereu o doză de optimism din care împarte şi celorlalţi. S-a născut în localitatea Tîrnăveni, însă copilăria şi-a petrecut-o la Valea Izvoarelor. Împreună cu mama, în anii copilăriei participă la nunţi, unde este pusă să cânte romanţe, pentru a-i face pe plac mamei. Cu timpul ajunge să urmeze Şcoala Populară de Arte şi îşi perfecţionează tehnica vocală. Pe lângă profesoara Papp, un sprijin profesional a găsit şi în profesorul etnograf, Vasile Conţiu. Prin participarea la Festivalul de romanţe de la Tîrgovişte îşi face cunoscută vocea în ţară. Vă invit să îi aflăm o scurtă părticică a poveştii sale.

Rep: Dacă ne întoarcem în urmă şi privim peste umăr ce vede Maria Moldovan şi aici mă refer la  satul copilăriei, acolo unde  ne întoarcem mereu fie şi cu gândul?
Maria Moldovan: De născut, m-am născut în Tîrnăveni dar, tata fiind mare iubitor de pământ şi nu ştiu ce motive să mai fi avut atunci, în perioada aceea tulbure, în 1947 ne-am mutat din satul natal. Fratele său murise în război şi mai avea două surori care nu erau acasă şi nu avea cine să lucreze pământul. Mereu râdeam pe tema aceasta şi spuneam că aşa cum şi-a iubit tata pământul numai Ion a lui Rebreanu şi l-a mai iubit. Nu numai că l-a iubit, dar a ştiut să-l lucreze cu dragoste. În Valea Izvoarelor am copilărit, dar şi prin Moreşti, de acolo de unde era mama; cam acestea sunt locurile copilăriei mele. Şi am o amintire, una dintre cele mai frumoase, uitându-mă peste umăr. Nu ştiu cât de mică eram, că îmi mai aduc aminte şi îmi amintesc bine că eram în cucuruzi, un loc departe de casă, spre Dealul Cerghidului, şi oi fi fost foarte mică dacă mama a trebuit să mă ducă  cu ea la căpălit. Îmi aduc aminte ca am fost aşezată jos pe pământ, între rândurile de cucuruzi, şi îmi aduc şi acum aminte de sunetul sapei cum săpa şi cum foşnea vântul prin frunzele de cucuruzi. Asta e cea mai frumoasă şi veche amintire.
Rep: Pe Maria Moldovan o cunoaşte lumea ca interpretă a cântecului de petrecere, a folclorului, a celui bisericesc dar şi a romanţei. Când s-a produs întâlnirea cu cântecul popular şi mai ales cum?
Maria Moldovan: Cred că eu fel de şablon în rândul interpreţilor de muzică, toţi spun aşa şi toţi au dreptate: cine iubeşte cântecul popular, de mic simte că acesta îi este drumul. Eu nu am mers chiar pe acest drum dar ori de câte ori mergeam la nunţi în sat, acolo se cântau romanţe. Pe Mureşul de Jos cântecul popular nu este aşa de ritmat. Se cântau cântece doinite şi învârtita aşezată. Şi aşa am învăţat eu romanţele, încă se mică, de la mama care iubea foarte mult romanţele. Mama când mergea la nunţi mă ducea şi pe mine mai mult să cânt şi nu era o nuntă în care mama să nu ofteze şi spunea: “hai Marie şi cântă o romanţă!”, iar femeile spuneau, “no, lelea Marie nu poate fără romanţe”. Şi lor le plăcea că toată lumea iubea la noi romanţele. Romanţa este, la rândul ei, împărţită în romanţă clasică, tradiţională, şi cea compusă. Noi cântam romanţa aceea populară, pe care o ştia toată lumea. Îmi mai aduc aminte că am mai avut un noroc, sau poate un ghinion, că am avut o învăţătoare, pe care apoi am întâlnit-o după 50 de ani, la o lansare a unui volum despre dascăli mureşeni, scris de Ilarie Opriş şi Dorin Borda. Pe învăţătoarea mea o cheamă Rafila Băţagă şi această învăţătoare nu avea voce muzicală şi mi-a spus că mă punea să şi dirijez şi eram obligată să învăţ şi repet cântecele, pentru că învăţătoarea noastră nu putea să ne ajute, neavând voce.
Rep: Cum aţi reuşit să vă formaţi repertoriul?
Maria Moldovan: La început cântam după radio. În sat aveam o ţigancă, pe Mariţa, şi de la ea am învăţat foarte multe cântece. Atunci erau la modă cântecele cântate în Regat, pentru că ea a lucrat pe la Bucureşti. Când am început să cânt pe scenă, profesorul nostru s-a ocupat de repertoriu, apoi am făcut Şcoala Populară de Artă, la clasa profesor Papp, sora doamnei Toth Erzsebeth. Iubind romanţa, am învăţat mai mult tehnică muzicală. Cântam uşor operetă, lied-uri şi prelucrări din folclor după marii dirijori. Pe interpreţii care cântă romanţă îi poţi afla care din ei cântă şi muzică populară, după modul interpretativ. Un rol important în perfecţionarea mea l-a avut şi profesorul Vasile Conţiu.
Rep: Există vreun cântec asociat cu numele Maria Moldovan?
Maria Moldovan: Era o romanţă, că eu cu romanţa mă identific: “N-ai să ştii niciodată”, cu care mai mulţi ani am participat la Festivalul de la Tîrgovişte. Trecând prin etapele vieţii, de multe ori mi s-a potrivit. Pentru mine poate să fie melodia nu ştiu cât de prelucrată şi sofisticată, dacă nu are un text relevant, tot degeaba. Îmi plac textele frumoase.
Rep: Există persoane din lumea artistică pe care le-aţi luat drept model?
Maria Moldovan: Mă bucur că după atâţia ani mă pot numi interpret şi mai sunt dorită, ascultată şi plăcută. Dacă ceva nu am făcut, e din vina mea. Am iubit-o şi o iubesc pe Ioana Radu, căreia nu pot să îi găsesc nici un cusur. O consider ca pe o apă curată de munte, pentru că avea cântecele ei. Îmi pare rău că nu m-am întâlnit cu dânsa, pentru că dânsa s-a retras din juriul festivalului cu un an înainte de a participa eu. Îmi mai place şi Maria Tănase. Rep: Ce este romanţa?
Maria Moldovan: Romanţa este o poveste pusă pe note, povestită cu sufletul şi cu vocea. Fiecare etapă a vieţii ţi se potriveşte cu un gen de romanţă. De fiecare dată când mă întorceam de la Festivalul de la Tîrgovişte aduceam de fiecare dată, 2-3 romanţe noi şi le tot cântam să le învăţ, că nu aveam aparate de înregistrat.
Rep: Un cuvânt pentru cititori.
Maria Moldovan: Eu vă promit că atât cât mă ţine Dumnezeu şi mă ţine vocea, am să mai cânt, cât m-or chema şi cât voi putea, iar pentru cititori, numai bine, sănătate multă şi împliniri pe orice plan.

Maria Moldovan – debutul în muzică
“Aici la Tîrgu Mureş cântam, iar fratele meu ţinea loc de tată. Pe vremea aceea erau mai multe concursuri. Spre exemplu când am terminat şcoala profesională am luat locul I pe judeţ, ei nu a fost atunci pentru prima dată însă vreau să spun că eu tot timpul am cântat, la şcoli se organizau tot timpul serbări. Tot aşa am fost cooptată pentru un loc de muncă: eu nu a trebuit să duc nici un act, nu a trebuit să dau nici un examen, au venit domnii de la judeţ care mă cunoşteau şi automat am avut un loc de muncă. Cred că momentul debutului a fost atunci când am cântat cu o orchestră a liceului profesional de băieţi, o orchestră excepţională, bine pusă la punct, care luase locul I pe ţară. Dirijor era domnul profesor Bucur, iar cu ei am avut turnee şi pe Litoral. Ca şi repertoriu, la momentul debutului ţin minte că erau melodii de pe Mureşul de Jos şi Tîrnavă”, ne-a declarat Maria Moldovan.

Ioan Naste: “ Prin folclor înţeleg tot ceea ce are mai frumos ţăranul român”

Data: 19.06.08

De: A consemnat Mihai Teodor Naşca

Se spune că e mai bine mai târziu decât niciodată. Interpretul de muzică populară, Ioan Naste a aşteptat multă vreme pentru a aşeza pe un album cântecele şi jocurile din satul natal Ulieş, comuna Rîciu. Dar e bine că a făcut-o şi acum pentru că astfel le va transmite şi urmaşilor, artişti şi ei, ceea ce a învăţat de acasă din vatra satului. Cântă muzică populară din 1973, iar ansamblul în care a activat cel mai mult a fost “Mărţişorul” al Trustului de Construcţii – Montaj din Tîrgu Mureş. Tot prin intermediul muzicii populare şi-a întâlnit şi soţia, Tereza, care acum se ocupă de activitatea artistică a lui Ioan Naste. A reuşit să imprime şi un album în care spune că a adunat cântecele din satul natal şi acompaniamentul este unul tradiţional, meritul principal îndreptându-se spre instrumentistul, Ovidiu Barteş din Cluj Napoca. Vă propun o altă poveste de viaţă, scoasă din Lada de zestre.

Rep: Se spune că oamenii sunt asemeni cântecelor lor. Oamenii de pe Câmpie sunt mai domoli, mai lenţi. Cum sunt oamenii de unde veniţi dumneavoastră?
Ioan Naste: Oamenii de unde vin eu, din satul Ulieş, comuna Râciu sunt nişte oameni sunt oameni deosebiţi şi aşezaţi aşa ca pe Câmpie, sunt oameni gospodari cu care mă mândresc.
Rep: Se spune că locurile în care copilăreşti şi creşti îşi pun amprenta asupra evoluţiei tale ulterioare. A avut vreun rol locul în care v-aţi născut asupra dezvoltării ulterioare ca artist?
Ioan Naste: Locul în care m-am născut a avut un rol esenţial, întrucât cântecele pe care le-am imprimat pe albumul “Doamne bine-i pe pământ” sunt auzite de la oamenii locului: melodii de nuntă, de cătănie, din uliţa satului şi bineînţeles doinele. Un cântăreţ care nu ştie să doinească nu prea are ce căuta în muzica populară.
Rep: Până la imprimarea albumului a avut loc întâlnirea cu muzica populară. Cum şi când s-a produs acest lucru?
Ioan Naste: Întâlnirea cu muzica populară s-a produs de mic. Cu toate că am început mai târziu să cânt, eu am iubit foarte mult muzica populară. Chiar înainte de şcoală am ascultat cântecele lui Ion Cristoreanu, Petre Săbădeanu, Lucreţia Ciobanu, Achim Nica, toţi marii cântăreţi. Prima dată am auzit aceste cântece populare la un patefon, iar apoi am cumpărat un radio cu multe baterii şi pile, care scârţâia dar ascultam cu mare plăcere. Părinţii mei au fost nişte oameni cărora le-a păcut foarte mult muzica populară, tatăl meu era un jucăuş neîntrecut, iar mama o doinitoare desăvârşită. De la ei am învăţat mai multe doine şi am decis, chiar dacă foarte târziu să le interpretez pe albumul editat. La noi în familie suntem patru băieţi şi trei fete, o familie “hotărâtă”, fiecare dintre noi ştie să joace ori să cânte. În familia mea şi soţia a cântat, aşa am cunoscut-o, iar cei doi copii pe care îi avem, cel mic, Lucian este profesor de chitară la Timişoara, iar cel mare cântă la vioară, ca amator  şi iubeşte foarte mult muzica populară.
Rep: Revenind la ceea ce am discutat mai devreme aş dori să vă întreb de unde v-aţi cules repertoriul pentru acest album?
Ion Naste: Repertoriul meu este doar din satul meu natal, Ulieş şi asta a fost şi asta a fost şi intenţia mea. Vreau să spun că nu neapărat vreau să devin o vedetă pri  a prezenta acest album. Eu vreau să prezint cântecele consătenilor mei. Albumul a fost realizat într-un studio de înregistrări la Cluj Napoca şi am dorit foarte mult să îl înregistrez cu instrumente tradiţionale, aşa cum eu am auzit aceste cântece de la lăutarii satului: vioară, contră şi contrabasul. Înregistrările le-am realizat la Cluj Napoca cu domnul profesor, Ovidiu Barteş, un instrumentist extraordinar pe care îl iubesc şi îl respect foarte mult. Eu am încercat ca în acest album să prezint cântecele aşa cum le-am auzit eu. Albumul “Doamne-i bine pe pământ” cuprinde doine, purtate, cântece de nuntă şi chiar şi o sârbă.  La jocul satului, după această sârbă se cânta o purată şi o “Ţigănească”. Eu am încercat să iau toate acestea şi le-am pus texte şi am reuşit să scot acest album despre care cred că este destul de autentic.
Rep: Aţi avut vreun model în evoluţia artistică, aţi avut vreun idol în acest domeniu?
Ioan Naste: Nu cred că m-am gândit eu la aşa ceva. Eu cred că melodiile mele mă reprezintă pe mine şi am încercat să scot acest album după ce am fost la emisiunea “Debut 50 plus”, unde am avut ocazia să întâlnesc pe marele acor, Ion Besoiu, pe marele dirijor al Orchestrei Banatul şi mulţi alţii şi acolo am reuşit să iau locul I, câştigând fazele premergătoare. După acestea mi-am dat seama că mai am ceva de spus în cântecul popular. La acestă emisiune tv am avut drept invitat pe Traian Jurchela, marele doinitor al Banatului. După această emisiune m-am hotărât să îmi iau inima în dinţi şi să scot acest album şi speer să fie apreciat la adevărata lui valoare.
Rep: Ce este folclorul?
Ioan Naste: Prin folclor înţeleg tot ceea ce are mai frumos ţăranul român: de la cântece, costume popualre, obiceiuri şi aşa mai departe.
Rep: Un cuvânt pentru cititorii noştri.
Ioan Naste: Pentru cititorii “Informaţiei de Mureş”le doresc multă sănătate şi sper ca prin intermediul acestui material să caute albumul şi să îl aprecieze.

Ioan Naste – între cântec popular şi momente vesele

“Eu am activat la foarte multe ansambluri, dar cel mai mult am activat în Ansamblul “Mărţişorul” al Trustului de Construcţii Montaj. După ce am terminat stagiul militar, prin 1973, m-am hotărât să merg pe drumul cântecului popular. Atunci, pe Platoul Corneşti se ţinea sărbătoarea de 1 mai şi atunci am cântat pentru prima dată. A fost cu mare emoţie dar a fost minunat pentru că aplauzele publicului mi-au dat unimbold şi mi-am dat seama că am calităţi vocale şi merită să merg mai departe. Cântam mai mult din repertoriul Lucreţiei Ciobanu, melodia “Ridică-te negură” şi din repertoriul lui Dumitru Constantin, melodia “Ştii tu mândră ce-mi ziceai”, o doină foarte frumoasă şi bineînţeles că atunci nu avem un repertoriu personal dar cântam şi din repertoriul lui Petre Petruse, cântece precum “De la Năsăud la vale”. Cu toate acestea în acea vreme, în turneele pe care le făcea m reuşeam să umplem sălile de spectacole  şi întrucât program de televiziune era numai o oră, două pe zi, oamenii veneau şi erau sălile pline. Cu toate că în spectacole cântam, am debutat şi cu momente vesele, defapt nişte poveşti populare. Pe atunci, director la Ansamblul “Mărţişorul” era Gorea Vasile şi l-am rugat să spun şi câteva momente vesele. Nu uit că eram la un spectacol în Cicălaca, comuna Aţintiş şi prima dată am spus momente vesele şi am avut un succes deosebit şi de atunci şi până în 1989, la destrămnarea ansamblului eu am activat ca interpret de cântec popular şi momente vesele sau povestiri umoristice”, ne-a declarat Ioan Naste.

Nicolae Mureşan: “Folclorul este sufletul neamului românesc, talpa ţăranului român şi rădăcina acestui neam”

Data: 12.06.08

De: A consemnat Mihai Teodor Naşca

Născut în satul Bolda din Ţinutul Codrului, Nicolae Mureşan aduce cu el cântecele oamenilor din acel colţ de ţară. Trăirile sufleteşti sunt puse în versuri şi ritmul muzicii este acela al sufletelor oamenilor, mai aşezat, chiar dacă nu întotdeauna în ton cu vremurile pe care le trăim. Nicolae Mureşan nu a cântat zona Codrului la început, ci cântecele dobrogenilor şi ale bănăţenilor, pe scările de la şcoală, prima scenă din viaţa sa. Talentul l-a dus departe, în concursuri şi festivaluri, câştigând nu numai aplauzele publicului dar şi premii importante. O parte din povestea lui Nicolae Mureşan o aflaţi în cele ce urmează.

Rep: Unde începe povestea lui Nicolae Mureşan, unde se întoarce de fiecare dată cu gândul la locul  numit “acasă”?
Nicolae Mureşan: Consider că orice om vine de undeva, iar eu şi colegii mei interpreţi  sunt sigur că venim dintr-o vatră: vatra satului. Noi nu am putea să cântăm aceste meleaguri, aceste zone şi aceste nestemate ale neamului românesc dacă nu ne-am fi născut acolo. Eu cred că trebuie să te naşti acolo să simţi acest lucru, să îl vezi pe om cum merge la lucru. Degeaba cânţi despre un om că merge la lucru, dacă tu nu vezi acest lucru, în imaginea ta. Eu vin dintr-un sat de deal, satul meu se numeşte Bolda, iar în cântecele mele am folosit de multe ori numele satului pentru că mi-am dorit eu de mic copil să fie auzit acest nume, să se ştie că acest sat există undeva într-un colţişor de zonă. Un sat cu oameni deosebit cu oameni deosebiţi. Acum satul este îmbătrânit şi foarte puţină lume mai locuieşte acolo. Chiar anul trecut am fost acolo pentru a face poze pentru a-mi publica o carte care se numeşte: “Viaţa unui cântec, cântecul unei vieţii: Trecui aseară prin codru”. Ce poate fi mai sugestiv să treci într-o seară prin codru, printr-o pădure, să atingi frunza cu clopul, să simţi că nu i-ai făcut nici un rău şi că nu se supără pe tine că treci prin el.
Rep: Cred ca majoritatea  iubitorilor de folclor vă asociază numele cu cântecul “Trecui aseară prin codru”. Încadraţi acest cântec în istoria artistică a dumneavostră.
Nicolae Mureşan: La începuturile mele nu cântam codru. Copil fiind acolo la ţară, unde aparat de radio avea un singur om şi un singur televizor adus pe vremea aceea de birău, ascultam pe postul de radio din Bucureşti pentru că pe vremea aceea nu exista altul, ascultam o emisiune “Întâlnire cu melodia populară şi interpretul preferat” ce se difuza la ora 12.00.  Nu uit niciodată acest generic şi acolo ascultam mari interpreţi. Mi-a plăcut foarte mult muzica din Dobrogea, o muzică domoală, care nu te deranjază la auz şi mi-a plăcut foarte mult cântecul “Trişti şi negrii rămân norii”, care îl cânta colega mea, Elena Roizen. Asta se întâmpla prin clasele I-a, a II-a, pe treptele şcolii. Asta era scena noastră. Mai era “Care floare-i mai frumoasă”, cântată tot de o colegă dragă mie, Elisabeta Ticuţă. Mai târziu am ascultat muzică adevărată din Banat. Îmi plăcea foarte mult “La izvor, la izvorele” şi eu asimilam cu mintea mea de atunci imaginile din cântec. Mă trimitea mama să mă duc cu două găleţi la izvor, chiar departe de casa noastră la vreo doi kilometri să aduc apă pentru băut. Mergeam cu găleţile pe umăr şi îmi ziceam: “Ia hai să mă apuc eu de cântat” şi cântam până la izvor. Mă aplec în faţa unor mari cântăreţi cum este Nicolae Sabău, Lucreţia Ciobanu, Maria Ciobanu, Irina Loghin, Ana Pacatiuş, Tiberiu Ceia şi mulţi, mulţi alţii.
Rep:    Să revenim la istoria cântecului.
Nicolae Mureşan: Desigur, crescând mai mare am început să particip la concursuri şi simţeam că ceva nu este în clar. Am zis că trebuie să cânt zona de unde vin eu. Mă întâlnisem cu cântecele codrenilor dar nu le-am recepţionat. M-am reîntors la vatra satului de la oraş şi de câte ori am intrat în casele oamenilor, am început să iau câte un piculeş, de aici, de colo. Referitor la cântecul “Trecui aseară prin codru”, m-am dus să culeg folclor într-un sat apropiat, un sat din zona Codrului din care provin eu. M-am dus să culeg folclor şi mi-am luat şi nevastă.  Am întâlnit-o la femeia la care am fost să preiau nişte melodii, soacra mea a venit pe acolo, nu am ştiut cine este şi sigur am auzit că are o fată, am văzut şi fata şi după trei luni de zile ne-am căsătorit, aveam 24 de ani şi nu cred că mai era nevoie să mai stau, asta era în luna august a anului 1981. În luna septembrie am văzut la televizor un anunţ că tinerii care doresc să se lanseze prin cântecul popular sunt aşteptaţi la Bucureşti, la Casa Eminescu pentru o preselecţie pentru “Floarea din grădină”. Am zis că eu trebuie să merg acolo şi voi câştiga trofeul. Am plecat la Bucureşti, unde erau 300 de candidaţi şi aşteptam să intrăm fiecare să ne reprezentăm zona. Prima care m-a întrebat de unde vin a fost Emilia Comişel. I-am spus că vin din Bolda şi m-a pus să cânt doină, cântec de joc, colindă şi mi-a spus să aştept afară. Am aşteptam afară până s-au perindat toţi, vreo şapte ceasuri şi la final am rămas 15 din cei 300. iar dintre aceştia singur am câştigat “Floarea din grădină”, în 1985…
Rep: Aţi făcut vreun calcul câte piese aveţi înregistrate?
Nicolae Mureşan: Da. Cum să nu. Am 150 de piese înregistrate la radio Bucureşti. Un repertoriu care zic eu că este bogat şi sper ca fiul meu să îl ducă mai departe, pe care eu l-am adunat cu atâta trudă. Am girul specialiştilor că el va ajunge să cânte muzică populară. I-am spus de la început copilului meu că trebuie să muncească foarte mult, eu o să fiu spatele şi sprijinul tău dar voinţa este a ta. Şi eu m-aş fi bucurat să fi avut părinţii lângă mine să cânte. Mama a cântat foarte frumos dar pe vremea aia nu erau televiziuni sau radio. Am multe cântece în repertoriu de la mama mea, iar tatăl meu a murit când aveam eu cinci ani, era un viorist desăvârşit. Dacă astăzi ar fi trăit ar fi cântat în spatele meu.
Rep: Dumneavoastră cum aţi defini folclorul?
Nicolae Mureşan: Folclorul este sufletul neamului românesc, talpa ţăranului român  şi rădăcina acestui neam. N-a venit folclorul pe lume că am vrut noi. A venit pentru că aşa a vrut Dumnezeu ca acest popor român să aib ă aşa un folclor. Toate popoarele or fi având câteceva dar noi avem un folclor de neasemuit. Câtă varietate de costume avem noi, câte mii de sate om fi având oare?
Rep: Credeţi că versul popular ar necesita o aducere a lui la contemporaneitate?
Nicolae Mureşan: Nu. Versul popular este o creativitate a neamului. Fiecare neam are ceva şi noi nu avem voie să ştirbim acest lucru. Vrem să ne aliniem la celelalte popoare dar dacă nu avem identitatea noastră naţională nu ne mai putem numi un popor care poate merge în Uniunea Europeană. Eu cred că Uniunea Europeană asta urmăreşte ca fiecare naţie să îşi păstreze puritatea şi adevărul.

Livia Harpa: “Pentru mine folclorul este ceva rupt din sufletul omului”

Data: 09.06.08

De: A consemnat Mihai Teodor Naşca

Livia Harpa, interpretă de folclor, trăitoare azi la Topliţa îşi are o parte din rădăcini în judeţul Mureş, în Valea Pietrişului sau Cuieşdi cum se numea odinioară, azi, o parte a comunei Deda. Născută şi crescută pe aceste meleaguri, Livia Harpa se întoarce deseori aici pentru a se încărca cu energia străbunilor. Repertoriul folcloric şi l-a împărţit cu grijă între cele două zone reprezentate. Vorbeşte cu atâta modestie despre ea încât uneori ai şi o oarecare sfială să pui întrebări ce pot părea incomode. Este solistă a Ansamblului “Rapsodia Călimanilor” din Topliţa şi propun să aflăm o părtică de poveste – Povestea Liviei Harpa.

Rep: Livia Harpa vine din Topliţa şi Pietriş dar care este locul cel mai aproape de suflet?
Livia Harpa: Mă simt legată de amândouă locurile pentru că unul dintre părinţii mei şi anume, mama este din Topliţa. Probabil că acea chemare a sângelui m-a chemat înspre Topliţa, dar totuşi cea mai aproape  localitate de suflet  este ce în care te-ai născut şi ai copilărit şi acel loc este pentru mine Valea Pietrişului.
Rep: Cele două zone sunt oarecum geografic apropiate, dar din punct de vedere muzical, care dintre cele două zone etno-folclorice s-a pliat foarte bine pe sufletul Liviei Harpa?
Livia Harpa: Normal că zona în care te-ai născut îşi lasă amprentă puternică pe sufletul tău, iar pe sufletul meu a rămas acea zonă numită Valea Pietrişului, acolo unde eu am văzut lumina zilei, unde am crescut în frumuseţea locurilor şi a obiceiurilor şi va rămâne acea zonă în sufletul meu până voi închide ochii.
Rep: Să privim preţ de câteva momente peste umăr şi să ne reamintim cum s-a produs întâlnirea cu muzica populară.
Livia Harpa: Cred că m-am născut în mijlocul cântecului. De mică am luat parte la toate obiceiurile satului, pentru că în acea vreme încă se mai păstrau obiceiurile şi amintirile pe care le am eu, pe la vârsta de patru-cinci ani sunt acestea: de Crăciun, părinţii noştri ne duceau la Căminul Cultural unde se făcea joc. Erau trei zile de voie bună şi de datini frumoase, pentru că de Crăciun erau cele mai frumoase obiceiuri, acelea cu Turca, cu colindatul şi multe alte obiceiuri frumoase, care pe mine m-au marcat foarte mult şi au rămas definitiv întipărite în mintea mea.
Rep: Consider că pe lângă obiceiurile satului au existat şi oameni care au contribuit la felul de a fi.
Livia Harpa: Eu spun că tot de la omul simplu care este legat adânc de locul unde trăieşte şi care încearcă uneori cu disperare să îşi păstreze identitatea să păstreze tot ce este mai frumos pe acele locuri şi pe Valea Pietrişului s-a ţinut cu amândouă mâini de acele obiceiuri  şi bineînţeles că în acest fel au putut fi transmise. Aceşti oameni minunaţi ni le-au transmis nouă, care, în anii 70-80 încă am mai prins acele manifestări, acele obiceiuri. Din păcate nu mai pot să spun acelaşi lucru pentru generaţiile care vor veni sau care sunt acum.
Rep: În Pietriş există Victoria Fodor Demian. De la ea ce a învăţat Livia Harpa?
Livia Harpa: Victoria Fodor este o personalitate marcantă a Văii Pietrişului – poet ţăran, o femeie simplă dar foarte îndrăgostită de tot ce  ţine de acel sat. Cred că şi-a iubit satul mai bine ca nimeni altul de aceea încearcă să păstreze încă vie atmosfera satului, atmosfera datinilor din vremuri mai trecute şi ce este mai curios că tot acei bătrâni se adună în casa Victoriei Fodor ca să reînvie şi transmită câte ceva şi tinerilor, care mai sunt încă în sat, puţini dealtfel.
Rep: La Topliţa încă există oameni care se ocupă de transmiterea şi valorificarea tradiţiilor şi cântecului popular. Poate nu ar fi rău să amintim câţiva dintre aceşti oameni pentru ca lumea să îi cunoască.
Livia Harpa: Legat de interpreţi care încă mai ţin aprinsă flacăra cântecului popular românesc,  în zona Topliţei, ar fi colegii mei de la Ansamblul “Rapsodia Călimanilor”: Dragomir Raita, Alexandru Oltean, Carmen Antal Cujbă, dar şi alţi tineri care nu au avut şansa să fie solişti într-un ansamblu dar care încearcă şi ei să îşi facă un drum pe calea aceasta, aşa cum este şi Teodora Suciu. Ea s-a apropiat foarte bine de cântecul popular topliţean. O interpretă tânără care încearcă foarte tare să-şi facă cunoscută zona nu numai prin cântecul specific zonei ci şi prin costum, care la prima vedere te derutează total. Este un costum ce seamănă foarte bine cu costumul moldovenesc, însă fiind zonă de interferenţă acesta este costumul specific Topliţei. Cântecele se numesc ştraiere şi sunt întâlnite doar în zona Topliţei.
Rep: Ale cui doruri le cânţi?
Livia Harpa: Eu zic că toate dorurile care se regăsesc în sufletul unui om – dor de părinţi, dor de satul natal, dor de potecile pădurilor prin care am colindat şi eu prin satul meu – multe doruri şi mă gândesc că în aceste doruri dacă mă regăsesc eu, se regăsesc şi oameni pentru că toţi avem în noi un suflet şi fiecare suflet are bucuriile şi supărările lui.
Rep: Dacă facem un calcul estimativ, în repertoriul Liviei Harpa sunt mai multe cântece din zona Topliţei sau de pe Valea Pietrişului?
Livia Harpa: Eu cred că balanţa este aproape echilibrată, pentru că eu am găsit în zona Topliţei un repertoriu neexploatat, un repertoriu frumos dar cântat doar instrumental. Am încercat să fac cunoscute acele cântece şi sunt destul de multe la număr acele cântece şi de aceea spun că e aproape echilibrată balanţa.
Rep: În ceea ce priveşte repertoriu, cu ce te poţi lăuda în acest sens?
Livia Harpa: Cred că nu mă pot lăuda prea tare. Am un singur album imprimat pe suport CD, care cuprinde cântece populare, mai am un album de pricesne, iar înainte de acestea au mai existat două casete audio cu melodii populare. Repertoriul pe care îl am pe aceste materiale nu poate fi contestat de specialişti, având în vedere că în aceste zile se recurge foarte mult la muzica comercială pentru a avea succes.
Rep: Care este cea mai cunoscută melodie a Liviei Harpa?
Livia Harpa: Nu ştiu dacă am reuşit să am un şlagăr din toate aceste melodii pentru că am vrut să nu nedreptăţesc pe nici unul din cântecele mele şi peste tot am încercat să le cânt în egală măsură, având suficiente spectacole cu ansamblul din care fac parte am avut grijă ca la fiecare spectacol să schimb repertoriul.
Rep: Ce este folclorul?
Livia Harpa: Pentru mine este ceva rupt din sufletul omului, ceva ce se desprinde de acolo, pentru că tot ceea ce numim noi folclor vine de la omul simplu, care şi-a dus traiul pe aceste meleaguri binecuvântate de Dumnezeu şi care a avut grijă să le transmită mai departe.
Rep: Un gând pentru mureşeni.
Livia Harpa: Cele mai frumoase gânduri, să ştie că eu, chiar dacă trăiesc la Topliţa, în judeţul Harghita, sufletul meu rămâne aproape de mureşeni şi le doresc tot ceea ce este mai bun pe lumea asta.

Livia Harpa între debut şi maturitate artistică
“Pentru mine acel debut cred că a fost în anul 1990 când am devenit solistă a Ansamblului “Rapsodia Călimanilor” din Topliţa. Celelalte apariţii scenice ale mele au fost legate bineînţeles de serbările şcolare şi de activitatea de interpret amator pe care am desfăşurat-o la Casa de Cultură din Topliţa. Pot să spun cu adevărat că în 1990, când s-a  înfiinţat “Rapsodia Călimanilor” din Topliţa am devenit solist profesionist, unde cerinţele erau cu totul altele, nu era ceea ce ştiam noi că se face la amatori. Existau lucruri pe care, deşi aveam o activitate culturală nu le ştiam şi a trebuit să le învăţ din mers şi tot din experienţa pe care am acumulat-o ulterior am ajuns să mă pot numi interpret al cântecului popular”, ne-a declarat Livia Harpa.

Carmen Antal Cujbă: “Folclorul, la fel ca romanţa şi rugăciunea, e lacrima sufletului”

Data: 05.06.08

De: Mihai Teodor Naşca

Trecători printr-o lume plină de episoade mai fericite sau mai puţin fericite suntem în căutare mereu de a ne agăţa de lucruri, oameni şi evenimente care ne dau forţa de a merge mai departe. Viaţa ca o poveste sau povestea vieţii… La o mică şuetă stăm de vorbă cu interpreta de muzica populara din Toplita, Carmen Antal Cujbă. E atât de firesc ceea ce aflăm, e aşa de frumos să stai şi să asculţi poveşti din copilărie şi dintr-odată să aluneci în timp şi să fii părtaş la toate întâmplările frumoase pe care Carmen le scoate din cutiuţa sufletului… Actualmente este solistă a Ansamblului “Rapsodia Călimanilor”, însă în curriculum vitae mai e trecută şi experienţa Cenaclului “Flacăra”. Se consideră o fire romantică şi îi place, pe lângă melodiile populare, să cânte şi romanţe. Vă invit la o depănare a amintirilor alături de Carmen Antal Cujbă.

Rep: Ce zonă folclorică reprezentaţi şi de unde începe cântecul  solistei Carmen Antal Cujbă?

Carmen Antal Cujbă: Cântul meu începe din locul unde Valea Toplicioarei răcoreşte poalele Călimanilor, croindu-şi drumul printre Voivodese şi pădurile Topliţei. Începe din codrii în care, în vreme de restrişte, românul năpăstuit şi-a adăpostit pruncii ferindu-i de bătatia puştii, iar în vremurile bune băciţele îşi împleteau dorurile cu fluierul ciobanului. Cântul meu începe de acolo de unde apusul şi răsăritul soarelui ştiu cel mai bine tainele românului adevărat.

Rep: Care ar fi principalele trăsături care definesc cântecul zonei pe care o reprezentaţi?

Carmen Antal Cujbă: Principalele trăsături ce definesc cântul zonei pe care o reprezint sunt urme lăsate de istorie şi natură. Natura fiind prielnică pentru păstorie s-au întâlnit aici ciobani din multe zone ale ţării făcându-se simţit izul de Mureş, Moldovă, Sibiu …, iar războaiele ne arată că românul a fost întotdeauna bun şi primitor, astfel au rămas amprente din folclorul celor care au trecut prin zonă, formânu-se acele melodii de joc, cu o tentă aparte numite “ştraiere”.

Rep: Aveţi un model în ceea ce a însemnat activitatea dumneavoastră?

Carmen Antal Cujbă: Ca model pentru mine sunt toate privighetorile folclorului nostru, dar de copiat însă nu copiez pe nimeni. Nu ar fi un lucru cinstit. Merg pe un principiu: “fă ceea ce trebuie şi poţi să faci cu propriile-ţi forţe şi nu te folosi de munca altuia sau de ceea ce nu îţi aparţine”.

Rep: Cum vede interpreta de muzică populară Carmen Antal Cujbă satul românesc contemporan? Mai păstrează el tradiţiile ce l-au definit?

Carmen Antal Cujbă: E destul de dureros acest subiect. Acum când lutul şi rogojina sunt înlocuite cu gresia sau marmura, de citit dacă mai citim o carte (… că doar avem calculator), în loc de lampa din colţul odăii ne invadează lumina candelabrelor… s-au risipit multe din tradiţii, totuşi e îmbucurător faptul că avem oameni care nu au uitat de unde s-a ridicat acest popor şi cu multă muncă încearcă să readucă la suprafaţă ceea ce unii, spre ruşinea noastră, au ascuns. Şi mai e îmbucurător faptul că pe unele uliţi ale satului răsună câte un colind de sărbători, iar tinerele vlăstare murmură hora satului îmbrăcând cu drag straiul străbun când toaca-n sat răsună.

Rep: Ale cui doruri le cântaţi? De unde v-aţi cules cântecele?

Carmen Antal Cujbă: Cânt dorurile vălenilor în mijlocul cărora mi-am petrecut copilăria, dorul codrilor care nici ei nu mai sunt ca altă dată, al cărărilor cutreierate alături de părinţi şi cele ale timpului trecut, cu tot ce a fost cândva.

Rep: Cine v-a influenţat în mod pozitiv activitatea artistică ?

Carmen Antal Cujbă: De la Dumnezeu am primit harul şi puterea, de la tăicuţa povaţa, de la măicuţa simţul culorii. Familia, prietenii şi oamenii de bine, pe care tot cel de sus mi i-a scos în cale, dar nu în ultimul rând publicul care pentru mine reprezintă un foarte mare sprijin.

Rep: Ce este folclorul , cum il puteti defini?

Carmen Antal Cujbă: Folclorul, la fel ca romanţa şi rugaciunea, e lacrima sufletului. Te linişteşte, te împacă cu destinul, te purifică şi îţi aşterne în viaţă lumina în care te regăseşti alături de cei din jur. Este o parte din istoria poporului tău şi de ce nu, puterea cu care românul a ştiut din totdeauna să îşi tămăduiască durerea, să-şi împartă bucuria.

Rep: Ce alte zone îndrăgiţi sau cântaţi?

Carmen Antal Cujbă: Atâta timp cât sunetul şi culoarea pătrund în adâncul sufletului nu ţin cont de zonă. Toate zonele au “frumosul lor”. De cântat însă, mi-e drag să cânt doina sibiană.

Rep: De ce vă este cel mai dor, privind în urmă?

Carmen Antal Cujbă: Dor mi-e de tot ce a dus copilăria. De seninul ochilor bunicii, de braţele măicuţei în care mă refugiam de nu ştiu câte ori în zi, de toate cele povestite de tăicuţa din vremea fecioriei petrecute în război, de zilele de sărbătoare în care odaia buncii găzduia bătrânele satului, iar eu, copil fiind, le citeam dintr-o carte veche rugăciuni, apoi ascultam poveştile lor, atât de frumoase şi adevărate. Dor mi-e de multe dar oare cui nu-i este dor? Că timpul trece peste noi şi doar el rămâne, “dorul”, cum spune cântul: “Scutură-te floare-n baltă ori în tău/ Că mi s-o dus tinereaţa iute-n hău/ Tinereaţa fosta ceas/ Amu-s trecută de-amiaz’/ Până-n cină nu-i de-un pas/ Doamne cu ce-am mai rămas (…)”.

Rep: Adresaţi un gând cititorilor noştri mureşeni!

Carmen Antal Cujbă: Cred că lucrul cel mei de preţ este norocul, aşa deci vă doresc să îl aveţi din plin, căci unde este noroc există iubire, credinţă, iertare şi multă putere de a trece prin întunecimile ce uneori destinul le cuprinde ca făcând parte din scena vieţii.

Carmen Antal Cujbă – de la primul cântec la solist profesionist

“Am început să cânt de copilă, chiar dacă sună atât de comun, însă nu m-am gândit că voi face din aceasta o carieră, visul meu fiind altul: doream să fiu printre bătrâni pentru a-i îngriji şi a-i ajuta, din totdeauna mi-au fost dragi. Drumul vieţii mi-a purtat paşii însă în alte părţi. După terminarea liceului, pentru o scurtă perioadă, am colindat ţara în lung şi în lat cu “Cenaclul Flacăra” condus de Adrian Păunescu, apoi m-am stabilit în Bucureşti, urmând cursurile Şcolii Populare de Artă, îndrumată de profesorul Gheorghe Lazăr. În paralel am activat şi colaborat cu diferite ansambluri cum ar fi: “Doina Bucureştiului”, “Rapsodia Română”, “Ansamblul Ministerului de Interne”, cântând folclor şi romanţe. Dorul de casă a fost mai puternic decât dorinţa de afirmare, readucându-mă lângă părinţii deja îmbătrâniţi. Astfel, din 1993 îmi desfăşor activitatea ca solistă în cadrul Ansamblului “Rapsodia Călimanilor” din Topliţa, condus de Ioan Covrig. La desfăşurarea spectacolelor,  atât în ţară cât şi peste hotare, particip alături de colegii mei, soliştii Dragomir Raita, Livia Harpa, Alexandru Olteanu, împreună cu orchestra şi echipa de dansuri”.

Răzvan Năstăsescu: “ Se spune şi eu cred asta, că vocea este darul părinţilor”

Data: 22.05.08

De: Mihai Teodor Naşca

Tînărul interpret de muzică populară Răzvan Năstăsescu, chiar dacă a trecut de puţin timp de vârsta majoratului, a reuşit în ultimii doi ani să se facă foarte cunoscut, datorită talentului cu care a fost înzestrat de natură şi, aşa cum ne-a declarat, de părinţii săi. Chiar dacă s-a născut pe 1 aprilie, nu este o păcăleală şi nu a încercat să facă din muzica populară o păcăleală. Are însă o particularitate: având părinţii din două zone diferite ale ţării, a ales să cânte ambele două zone etno-folclorice : Valea Tărnavei Mici şi Zona Voineasa – Ţara Loviştei (judeţul Vâlcea). Este elev al Şcolii Populare de Artă, la clasa profesoarei Dorina Oprea. Pentru începutul lunii iunie pregăteşte lansarea oficială a albumului său, care speră să ajungă la sufletele celor ce iubesc folclorul.

Rep: Fiecare interpret de muzică populară îşi alege cu grjă piesele din zona pe care o reprezintă. Alţii reuşesc să reprezinte un areal mai mare, alţii, dimpotrivă, îşi cântă doar satul natal. La tine cum a fost cu alegerea zonei etno-folclorice?
Răzvan Năstăsescu: Ca orice interpret de muzică populară a trebuit să-mi aleg şi eu o zonă care să mă reprezinte, însă eu am ales două zone: Valea Tîrnavei Mici, care aparţine judeţului Mureş, mama mea fiind născută şi crescută pe această frumoasă şi bogată vale, iar cea de-a doua zonă folclorică este cea a Ţării Loviştei, mai precis Valea Lotrului – Voineasa, zonă care aparţine din punct de vedere folcloric de Mărginimea Sibiului şi care este şi  zona unde s-a născut tatăl meu).
Rep: Eşti destul de tânăr. Cum ai început să cânţi muzică populară?
Răzvan Năstăsescu: Am început să cânt în urmă cu cinci ani muzică populară, iar acum sunt  în anul trei la Şcoala Populară de Artă din Tîrgu Mureş, la clasa profesoarei Dorina Oprea, şi în  clasa a XII-a a Liceului de Artă. De mic mi-a plăcut să cânt. Se spune, şi eu cred asta, că vocea este darul părinţilor pentru copii; aşa mi-a spus un preot care m-a auzit cântând.
Rep: Cum caracterizezi din punct de vedere folcloric zona pe care o reprezinţi? Prin ce se diferenţiază ea?
Răzvan Năstăsescu: În Zona Tîrnavei Mici se întâlnesc numeroase tipuri de cântece: haţegane, purtate, nelipsita învârtită şi doina, care este sufletul românului. În zona Voinesei, jiana este cea care ţine capul de afiş, fiind urmată de învârtită, ţorţoroi si doină. Sunt cântece care, spun eu, mă reprezintă pe mine ca om, ca artist şi sunt făcute din suflet, pentru alte suflete care mă ascultă cu drag. Sunt mândru că pot aduce bucuria cântecului popular în sufletele oamenilor.
Rep: A existat vreun interpret sau vreun model care să îţi influenţeze activitatea ta artistică ulterioară?
Răzvan Năstăsescu: De mic copil mi-a plăcut interpretul Ionuţ Fulea, pentru prestanţa impunătoare de pe scenă, pentru vocea duioasă dar, în acelaşi timp, plină de bărbăţie, de felul în care trăia acesta piesele pe care le interpreta. Pot spune că aceasta a fost scânteia care a aprins focul în inima mea pentru muzica populară. Este bine că pot ţine acel foc viu, aprins, pentru că este foarte greu de răzbit în această “industrie” a muzicii populare.
Rep: Chiar dacă eşti destul de tânăr şi ai crescut mai mult pe asfalt, aş dori să te întreb cum se vede, din punctul tău de vedere, satul românesc tradiţional, cu obiceiurile şi tradiţiile sale? Ce s-a pierdut şi ce s-a câştigat?
Răzvan Năstăsescu: Satul românesc contemporan trece printr-o continuă modernizare, transformare care duce, din păcate, la pierderea multor obiceiuri. După cum vedem şi noi, lumea pleacă de la sat la oraş, cum zic bătrânii, şi uită de multe ori ceea ce a învăţat, în copilărie, acasă. Populaţia îmbătrânită de la ţară este cea care mai păstrează, cât de cât, din obiceiuri, dar când aceştia trec şi ei în lumea cea fără de dor, se duc şi acele obiceiuri ştiute doar de ei.
Rep: Ale cui doruri le cânţi?
Răzvan Năstăsescu: Cânt dorurile mele, pentru că am multe, pentru că am mândruţa cam departe, tocmai la Vâlcea. Piesele pe care le interpretez sunt culese din comuna tatălui meu, iar cele de pe Tîrnavă le am de la Daniel Iancu Ticuşor, violonistul formaţiei «Crai Nou» din Alba Iulia, un om de la care am avut multe de învăţat, care m-a luat cu el pe unde a putut, ca să mă audă lumea, să încerc, încetul cu încetul, să mă fac cunoscut în această lume a muzicii populare.
Rep: Cariera aceasta de artist nu este deloc uşoară, există multe sacrificii, există perioade mai bune dar şi mai dificile. Pentru aceste perioade cine te sprijină? Cine este sprijinul tău?
Răzvan Năstăsescu: Părinţii mei sunt cei care mă susţin cu tot ce pot financiar şi sufletesc, pentru că acum sunt în pragul lansării primului meu album, realizat după o muncă susţinută. Sponsorii, de asemenea, sunt foarte importanţi. Cu ajutorul lor am făcut mai mult de jumătate din material; restul, cum am precizat mai înainte, cu sprijinul părinţilor.
Rep: Povesteşte-ne puţin despre cariera ta, experienţele tale artistice.
Răzvan Năstăsescu: Ca orice tânăr interpret de muzică populară, festivalurile concurs sunt foarte importante pentru formarea unei experienţe în această viaţă de artist, scena este locul de muncă a unui artist, este “casa” interpretului, acolo se simte el bine, să simtă scândura scenei. Anul trecut am colaborat şi  cu Ansamblul Artistic Profesionist «Mureşul», participând împreună la mai multe spectacole.
Rep: Adresează un gând cititorilor noştri mureşeni.
Răzvan Năstăsescu: Dragi cititori, sper să vă intru şi eu în suflete, să vă câştig respectul prin cântecele mele, care sunt făcute din tot sufletul meu – în ele mă regăsiţi pe mine şi poate chiar pe voi, cei ce citiţi aceste rânduri. Vă doresc să aveţi parte de tot ce-i mai bun pe lumea aceasta şi să nu uitaţi locurile de unde aţi plecat, oricât de departe aţi fi de casă.

«DE CINE MI-I DOR ŞI DRAG»
Cel  mai recent material  pe care îl aduc publicului, atât mureşean cât şi din toată ţara, este un compact disc şi o casetă care cuprind 12 piese (două dintre ele mai cunoscute, iar celelalte sunt piese din repertoriul meu). Cu toţii ştim că în ziua de azi e foarte greu să poţi edita un CD prin propriile puteri, aşa că am apelat la sponsori, oameni care mă ascultă cu drag ori de câte ori apar la un post de radio, tv etc. Pe această cale, le mulţumesc pentru sprijinul acordat în realizarea materialului. Înregistrările s-au făcut într-un studio din Alba Iulia, alături de orchestra «Crai Nou» condusă de Alexandru Borca, nişte oameni minunaţi, adevăraţi profesionişti. Piesele, o mare parte, le-am primit de la violonistul Daniel Iancu Ticuşor, aranjorul pieselor, membru al orchestrei «Crai Nou». Celelalte sunt din culegeri de folclor; unele sunt melodii specifice zonei tatălui meu, iar altele, Văii Târnavelor.
Albumul intitulat «DE CINE MI-I DOR ŞI DRAG» e un album tineresc, când duci doruri grele pentru mândruţa sau, deşi nu e cazul meu, dorul mai multor mândruţe. Va apărea pe piaţă începând cu data de 29 mai. Lansarea oficială încă nu am programat-o, dar va fi la începutul lunii iunie. Producătorul produsului este SC Danaval S.R.L, un producător la început de drum, dar cu o seriozitate maximă. Pentru relaţii suplimentare, puteţi suna la numărul de telefon 0743-307570.

Reta Rus: “ Folclorul este ceea ce ne reprezintă ca naţiune”

Data: 10.04.08

A consemnat Mihai Teodor Naşca

Interpreta de muzică populară Reta Rus s-a născut în Tiur, la confluenţa celor două Tîrnave, aproape de Blaj, judeţul Alba. Consideră că locul naşterii îşi pune o amprentă asupra dezvoltării ulterioare şi crede în destin. Acesta a făcut ca în 1981 să înceapă să cânte într-un ansamblu folcloric la Blaj, iar doi ani mai târziu să facă primele înregistrări la Bucureşti. Are la activ patru albume înregistrate şi consideră că nu numărul lor este important. Cine nu-i cunoaşte piese precum “Dorule gândeşti că ştii” sau “Bate vânt de primăvară”? Propun să aflăm o scurtă istorioară a interpretei de muzică populară, Reta Rus.

Rep: Unde este “acasă” pentru Reta Rus?

Reta Rus: Acasă e într-un sat minunat de pe valea celor două Tîrnave, satul meu se numeşte Tiur şi este la aproximativ 3 kilometri de municipiul Blaj. Consider că este un loc minunat, deoarece este locul în care m-am născut şi unde mi-am petrecut toată viaţa de până acum, întrucât stau în acelaşi loc.

Rep: A contribuit locul naşterii asupra carierei pe care aţi urmat-o în domeniul artistic?

Reta Rus: Pentru orice om, locul unde îşi petrece viaţa îşi pune amprenta, pentru că sunt oamenii din jur, cei cu care îşi duce zilele şi sigur, aşa cum ştim cu toţii, regulile sunt mult mai stricte. Educaţia pe care o primim de la ţară, chiar şi în zilele noastre, eu cred că este puţin mai diferită decât cea pe care o primesc copiii de la oraş. La ţară, copiii, acum, dar şi cu foarte mulţi ani în urmă, încep să fie obişnuiţi cu greutăţile vieţii de mici, pentru că oamenii de la ţară îşi câştigă destul de greu existenţa şi copiii de mici sunt prinşi în activităţile zilnice de acasă, de la munca din câmp, cu animalele; cred că este o mare diferenţă între a primi o educaţie la ţară, unde există un mare respect pentru cei din jur, respectiv la oraş. Toată lumea se salută pe stradă şi este cu siguranţă altceva pentru un copil crescut la ţară.

Rep: Când şi cum s-a produs întâlnirea cu muzica populară? Cine către cine a venit?

Reta Rus: La mine muzica a venit prin aparatul de radio, deoarece în acea vreme radioul era ascultat mai mult în vremea copilăriei mele, televiziunea a apărut după aceea. Ascultând muzică, în primul rând pe postul de radio, pentru că satul meu natal este foarte aproape de oraşul Blaj şi oraşul îşi pune o amprentă asupra tradiţiilor, astfel că în toate satele din jurul oraşului, tradiţiile au dispărut mai devreme decât în cele care se află la distanţe foarte mari de aglomerările urbane. Iubesc toate genurile muzicale, chiar dacă am ajuns să cânt numai folclor, acest lucru nu a fost un impediment. Când eram mic copil, la grădiniţă cântam de toate, apoi cu trecerea anilor cântam la serbările şcolare, însă nu m-am îndreptat de atunci spre un gen anume, iar în primii ani de liceu am cântat muzică uşoară timp de doi ani, apoi am renunţat şi nu am mai cântat nimic. Întâmplarea face ca într-o zi să fiu chemată la Casa de Cultură din Blaj, unde aveau deja format un ansamblu folcloric şi de acolo pot spune că început povestea mea cu muzica. Nu pot să spun că m-am născut cu dorinţa aceasta de a cânta neapărat muzică populară. Sunt iubitor de multe genuri muzicale, iubesc şi opera, chiar şi muzica simfonică, atât cât îmi permite cultura mea muzicală, dar iubesc toate genurile muzicale.

Rep: A existat o persoană care v-a influenţat cariera?

Reta Rus: Dacă nu exista la Blaj domnul profesor Bochiş, nu ştiu dacă aş fi început să cânt muzică populară. Dânsul a fost cel care m-a tot chemat mult şi a insistat, probabil că aşa a fost destinul şi eu cred în destin. Au fost oameni în radio care mi-au influenţat activitatea artistică. Nu pot spune însă că m-a influenţat cineva cu totul şi cu totul în mod deosebit. Am cunoscut-o în spectacole pe Mariana Drăghicescu; a fost singurul interpret care mi-a spus mici secrete despre cum se cântă pe o scenă, pentru că astea nu le spun prea mulţi şi nu ştiu dacă le ştiu prea mulţi.

Rep: V-aţi contabilizat piesele din repertoriu?

Reta Rus: Nici nu mai ştiu câte sunt imprimate în radio, însă albume am patru, dintre care trei de folclor şi unul de colinde. Nu am crezut de cuviinţă să scot câte un album sau chiar două pe an. Trebuie să ai ceva de spus ca să poţi realiza un album.

Rep: Spuneţi-mi cinci nume de interpreţi mari ai folclorului.

Reta Rus: Lucreţia Ciobanu, Dumitru Fărcaş, Sofia Vicoveanca, Maria Ciobanu, Ion Dolănescu, Irina Loghin. Judeţul Alba este o forţă în acest domeniu.

Rep: Dar din cei tineri?

Reta Rus: Este o fată de la Craiova, care a făcut Conservatorul la Cluj Napoca şi care îmi place. Este vorba de Maria Rotaru.

Rep: Ce este folclorul?

Reta Rus: Folclorul este ceea ce ne reprezintă ca şi naţiune. Prin asta arătăm tuturor că suntem români.

Rep: Un gând pentru cititori.

Reta Rus: Le doresc din inimă sănătate, bucurii, sărbători fericite şi să fie alături de toţi cei care slujesc folclorul. Destinul unei cariere în muzica populară “Am început în 1981 să cânt la Casa de Cultură din Blaj, iar apoi au început festivalurile. Am avut o şansă şi un noroc deosebit, pentru că la Casa de Cultură din Blaj mai exista un ansamblu folcloric, numit “Tîrnavele”, care mai există şi acum. Atunci era un ansamblu foarte, foarte bun şi recunoscut ca atare, care avea turnee chiar şi în străinătate. Eu am avut şansa să cânt încă într-un ansamblu, pentru că lucram în cooperaţia meşteşugărească şi la nivel de judeţ aveam un ansamblu şi acolo şi am fost, pot spune, favorizată de soartă, pentru că am reuşit să mă deplasez puţin şi în afara graniţelor ţării, chiar înainte de 1989, cu aceste două ansambluri la care am activat. Se întâmpla chiar de două ori într-un an să facem deplasări în străinătate, lucru care nu era chiar aşa de obişnuit în acea vreme şi mă temeam că nu o să am permisiunea de a ieşi din ţară de două ori în acelaşi an; dar, spre surprinderea mea, nu s-a opus nimeni. Nici pe vremea aceea, dacă îţi vedeai de treburile tale, nu avea nimeni treabă cu tine. Au urmat, evident, festivaluri, unde am ajuns să întâlnesc specialişti, să primesc sfaturi din mai multe părţi şi în anul 1983 am reuşit să fac primele imprimări în Radiodifuziunea Română, la Bucureşti, pentru că se cunoaşte faptul că în 1985 studiourile teritoriale de radio erau desfiinţate. Soarta a făcut că am reuşit să imprim la Bucureşti şi am mai făcut unele imprimări chiar şi după 1990, însă acum se cunoaşte că interesul pentru muzica populară a posturilor private de radio nu este aşa de mare. Aceste posturi au un spaţiu alocat muzicii populare destul de restrâns. Ca să îmi continuu ideea vizavi de cariera mea, evident că au urmat emisiuni de televiziune, în care nu apar toată ziua, pentru că nu sunt o răsfăţată a posturilor de televiziune. Contează însă foarte mult să ai spectacole. Părerea mea este că acela care nu calcă scândura scenei, nu ştie ce înseamnă să fii un artist. Dacă eşti doar la televiziune şi faci numai playback, nu se cheamă că eşti un artist. Viaţa de artist este pe scenă”, ne-a declarat Reta Rus.

Cornelia Ardelean Archiudean: “Odată cu laptele primit de la mama am primit şi cântecele”

Data: 20.03.08

A consemnat Mihai Teodor Naşca

Cornelia Ardelean Archiudean, fata frumoasă din Ocniţa, aşa cum a numit-o Mărioara Murărescu, s-a născut, cu siguranţă, într-o zi frumoasă de primăvară, pe 20 martie, în Ocniţa, judeţul Bistriţa-Năsăud. Ascultând-o pe Cornelia vorbind de copilărie şi viaţa de la ţară, putem spune că Duiliu Zamfirescu ar fi putut să scrie mult mai multe, pentru că, atenţi la grija cu care îşi exprimă detaliile de viaţă, trăieşti acele clipe, pătrunzi cu mintea în alte vremuri, când timpul avea răbdare cu oamenii şi când poveştile din sat, spuse în uliţa mare, erau singurele care mai tulburau liniştea satului. Ocniţa este departe de stresul oraşului şi poate că acolo era numai bun locul pentru un interpret de muzică populară să se formeze. Mama este cea care îi dă primele cântece, însă în Ocniţa au fost mulţi oameni de la care puteai să înveţi câte ceva. Drumurile vieţii uneori sunt foarte încurcate şi ele au dus-o pe Cornelia Ardelean la Bucureşti, unde s-a perfecţionat din punct de vedere artistic, iar apoi, pentru că glasul pământului natal te cheamă, revine la Bistriţa, unde se ocupă şi acum de tinerele talente. ”Un grădinar ce se ocupă de flori, pe care le oferă cu drag altora”, aşa am numit-o pe Cornelia Ardelean Archiudean, acum câţiva ani, într-o emisiune radio, la 25 de ani de activitate artistică.

Rep: Să ne pornim povestea noastră de la un “canapei”, un ceteraş şi începutul jocului.

Cornela Ardelean Archiudean: Ce dor îmi este să stau pe canapei! În toate casele de la ţară există câte un canapei, acolo unde gospodinele îşi păstrează zestrea. Canapeiul este darul de nuntă în care este pus tot trusoul fetei, atunci când se mărită, canapeiul trebuie să fie plin de lipedeie, feţe de masă, ţoale.

Rep: A rămas canapeiul acela la Ocniţa?

C.A.A.: Este încă acolo şi nu o să dispară niciodată, cel puţin atâta timp cât mama mea trăieşte. Nici patul cu strijac sau pârnăjag, cum i se spune la Ocniţa, nu o să dispară, pentru că asta este dorinţa mamei mele, ca atâta timp cât trăieşte să nu modernizăm casa.

Rep: Că am ajuns la începuturi, cum a întâlnit lumea Cornelia Ardelean Archiudean?

C.A.A.:  Atunci nu existau atâtea posibilităţi câte există acum. Pe vremea când m-am născut eu, singurul aparat de radio era la un vecin, Aurel Cocoş, acolo ne duceam, îşi nota programul de la radio. Toţi ne îngrămădeam acolo şi ascultam muzică populară. Însă folclorul adevărat din satul meu l-am auzit de la mama mea, care a cântat foarte frumos. Acum fiind în vârstă şi bolnavă, când îmi aude cântecele mele, de multe ori mă recunoaşte şi zice “asta-i Cornelia!”. Câteodată, seara, îi mai cânt şi o rog să mai cânte cu mine şi ea îmi spune: “dar asta-i Cornelia, astea sunt cântecele ei”. Toate aceste cântece frumoase le-am auzit de la mama mea şi pot spune că, odată cu laptele primit de la mama, am primit şi aceste cântece. Le-am învăţat şi de la oamenii din sat, de la şezători, de la munca câmpului, pentru că, dacă atunci oamenii nu erau aşa de bogaţi, aveau în schimb bucuria de a cânta. Nu ştiu dacă acum oamenii care se duc la câmp mai cântă, că eu n-am auzit pe nimeni cântând de mulţi ani.

Rep: Când aţi văzut prima dată un artist pe scenă şi unde?

C.A.A.:   Cred că la mine în sat, dar sunt mulţi ani de atunci. Cred că prin 1964-1965 a venit la mine în sat Filarmonica de la Cluj-Napoca. Şi acum o am în minte pe Maria Peter, cu părul acela blond, mai erau şi Ana Pop Corondan, Dumitru Sopon. Parcă şi acum îi văd că erau tineri, însă anii au trecut şi vorbim numai la trecut despre ei, din păcate. Unii s-au dus destul de tineri, alţii după o viaţă minunată, la o vârstă venerabilă.

Rep: Cântecul de unde vi l-aţi luat?

C.A.A.: De acolo, din matca satului meu, Ocniţa. În primul rând, majoritatea cântecelor le am de la mama mea, dar în sat mai existau şi ceteraşi, apoi am luat de la lelea Ioană a lui Ursoc, cea care a fost un fel de sfetnic al satului. Toţi cei care aveau câte un necaz sau o problemă se duceau la lelea Ioană şi ea îi îndrepta pe calea cea bună. De altfel, ea ştia să şi descânte. Lelea Ioană avea şi o râşniţă de făcut păsat pentru găluşte şi acolo se întâlneau, de regulă băieţii, că ei erau mai tari şi în putere, trimişi de mamele lor şi, evident, stând la rând şi aşteptând să macine păsatul, schimbau tot felul de informaţii, tot felul de ştiri de prin sat. Era Nănica lui Mălai, care era un om mai deschis la minte şi citea “foaia”, aşa cum i se spunea ziarului în sat, şi era ştiutor de carte, pentru că majoritatea copiilor săi au ajuns oameni învăţaţi. Bătrânul citea cursiv “foaia” şi toată lumea se aduna pe lângă el, ca să vadă ce noutăţi mai sunt prin ţară.

Rep: De la ştirile din ţară să trecem la acel moment în care aţi urcat pentru prima dată pe scenă, să cântaţi. Vă mai amintiţi când a fost asta şi cu ce piesă?

C.A.A.: Prima dată am urcat pe scenă în perioada claselor primare, pentru că m-au remarcat învăţătorii că ştiu să cânt şi ştiau că provin dintr-o familie de cântăreţi, mama fiind şi o bună jucăuşă, moştenindu-l pe tatăl ei, bunicul meu. Nu eram eu cea mai mare cântăreaţă, mai era Nela Vârtosului care era vecină cu mine şi mai mare cu trei ani ca mine. Avea o voce aşa de frumoasă şi ştia să imite pe toţi cântăreţii; eu nu ştiam să imit, dar cântam aşa cum ştiu să cânt eu. Eram pusă să cânt pe la diverse sărbători ale satului şi la serbările de la sfârşitul anului şcolar. Din clasă eram cea mai înaltă şi ţin minte că în clasa a doua, învăţătoarea Viorica Mărcuş, care din câte ştiu locuieşte la Tîrgu Mureş, m-a pus să joc cu un băiat care era pocăit. El era înalt ca mine, dar fiind pocăit nu a vrut să joace, atunci învăţătoarea îi da cu liniarul peste cap şi mă lovea pe mine.

Rep: Şi totuşi momentul debutului oficial când a fost?

C.A.A.: Cred că la “Floarea din grădină”, în 1971, chiar în vinerea dinaintea de Crăciun, iar cu un an mai repede, în 1970 am apărut pentru prima dată la Televiziunea Română, la o emisiune în direct; pe vremea aceea televiziunea avea o clădire mai modestă şi ţin minte că atunci am întâlnit-o pentru prima dată pe doamna Sofia Vicoveanca. Emisiunea s-a transmis în direct şi, bineînţeles, eu i-am anunţat pe ai mei de-acasă, însă singurul televizor din sat era la Căminul Cultural. Toată lumea s-a adunat acolo şi m-a văzut. În 1971, după prima etapă din “Floarea din grădină”, am primit multe mesaje de încurajare. Preotul din sat de atunci, Pop Augustin, mi-a transmis mesaje.  Rep: Cam câte piese aţi adunat de-a lungul anilor în repertoriu?

C.A.A.: Am peste o sută de cântece înregistrate, dar cunosc foarte multe cântece din toate zonele României.

Rep: Care credeţi că e cel mai cunoscut cântec al dumneavoastră?C.A.A.: Cred că “M-o făcut mama jucând”, cântecul cu care am debutat eu la Radio Cluj-Napoca, prin 1975, când am venit solistă la Orchestra Profesionistă “Bistriţa”, apoi “Cucule ce pene porţi”, “Zi-mi ceteraş, zi-mi cu foc”, ”Poruncit-o badea-al meu”. Nu pot să spun însă că m-am bucurat prea mult de o mediatizare prea grozavă şi nici nu am fost o fire prea băgăcioasă. Am aşteptat să mă cheme, pentru că pe vremea când am început eu aşteptai să te cheme.

Rep: Un mesaj pentru cititori.

C.A.A.: Îi iubesc pentru că au fost şi sunt cei mai extraordinari spectatori ai mei din toată ţara.

Leontina Fărcaş : “În momentul în care cânt doină îmi plânge sufletul”

Data: 17.03.08

De: A consemnat Mihai Teodor Naşca

Interpreta de muzică populară Leontina Fărcaş s-a născut şi copilărit în localitatea Stupini, din judeţul Bistriţa Năsăud. De copil a îndrăgit folclorul şi aşa se face că la îndrumarea unor intelectuali din lumea satului, Leontina Fărcaş ia drumul Clujului, aşa cum ne-a declarat. Nu a uitat să îşi pună în bagaje cântecele de acasă, cele care i-au fost de dor şi alinare. Aşa dorurile au trecut mai uşor. La Cluj-Napoca are ocazia să cânte cu Ansamblul studenţesc “Mărţişorul”, iar primele înregistrări le face la Radio Cluj-Napoca, alături de regretatul redactor Dumitru Vârtic. Aflată mereu între minusul infinit al întristării şi plusul infinit al bucuriei, Leontina Fărcaş se stabileşte în 1978 în Alba Iulia, unde activează ca profesoară de muzică. Alături de elevi şi studenţi îşi adună repertoriu şi se auto-perfecţionează continuu. Printre elevii ei s-au numărat Marinela Baba sau Adrian Ţiboc. Propun să aflăm, în această pagină, o fărâmă din povestea Leontinei Fărcaş.

Rep: Atunci când ne este cel mai greu ne întoarcem în locul în care ne-am născut, cu toate amintirile acelui loc pentru a primi forţă de a merge mai departe. Pornim povestea Leontinei Fărcaş din satul copilăriei, Stupini, judeţul Bistriţa Năsăud. Sunt convins că o bună parte din ceea ce sunteţi astăzi o datoraţi satului din care veniţi.
Leontina Fărcaş: Sigur. Este satul căruia îi port amintirile, îi duc dorul, îl cânt. Este locul unde mă întorc de fiecare dată “acasă”. Acolo este adevăratul loc acasă. Din Stupini am pornit, deşi satul a fost unul mic şi cu oameni puţini, iar părinţii, la îndemnul unor intelectuali ai satului, dându-şi seama că am un oarecare talent, în urma unor concursuri, în clasa a patra am luat drumul Clujului şi de atunci sunt printre străini, dar primită şi acceptată cu mare drag.
Rep: A fost cântecul cel care a ţinut de dorul părinţilor şi a satului? V-a făcut să uitaţi de faptul că sunteţi departe de casă?
Leontina Fărcaş: Cântecul a fost cel care mi-a alinat dorul şi copilăria şi mi-a fost de ajutor la multele greutăţi prin care am trecut. Viaţa mea a fost oarecum între două coordonate: vine de undeva din minus infinitul întristării şi merge spre plus infinitul bucuriei. Pe acest drum, cântecul mi-a fost de folos, mi-a fost sprijin dacă vreţi şi m-a ajutat să nu mă poticnesc, să merg în continuare.
Rep: La necaz, dar şi la bucurii, fie că suntem sau nu artişti, mai îngânăm câte o melodie. Leontina Fărcaş ce melodie îngână prin casă sau printre prieteni ca să mai uite de supărări?
Leontina Fărcaş: Eu şi în gând cânt şi am o doină care îmi unduieşte sufletul şi inima, “Cine nu-i mâncat de rele – La ce foc cântă de jele – Să mă lese să cânt eu – C-am la inimă dor greu”. Eu am foarte multe doine în repertoriu şi consider că, doina, aşa cum ştim, cine zice doină zice muzică românească. Cine zice doină să înţeleagă dor, restrişte, mângâiere. Este un cântec al fiecăruia pentru sine, ca plânsul şi eu aşa o simt. În momentul în care cânt doină îmi plânge sufletul şi cânt foarte multe doine, iar această doină este una din ultimele doine care sigur că mă reprezintă şi pe care o cânt cu mare drag.
Rep: În ce mâini se află în prezent folclorul?
Leontina Fărcaş: În mâinile mele este o părticică infimă din folclor, dar îl ţin cu mare sfinţenie şi e la mare preţ. Este ca un bulgăre de aur, cel pe care îl ţin eu şi ca mine pătimaşi în ale cântecului popular. Eu vreau să vă spun că atâta timp cât voi mai fi şi sunt voi duce acest folclor şi aşa cum v-am spus lucrez cu aceşti copii, simt izul de veşnicie al folclorului. Eu personal nu îl voi lăsa să piară. Eu vreau să vă mai spun că, în Alba Iulia, fără nici o ţintă anume, cu atâta pasiune şi dăruire, au apărut rezultatele în folclor. Că din punctul unora de vedere, folclorul este în declin…eu spun că sita cerne şi cred că va rămâne o mână de oameni adevăraţi, care vor duce mai departe folclorul. Nu îl va lăsa să piară!
Rep: La ce vă gândiţi atunci când rostiţi cuvântul folclor?
Leontina Fărcaş:  Folclorul este o parte a vieţii mele, o sămânţă bine înfiptă în pământul acesta al nostru, care dă muguri, dă un copăcel şi apoi vor răsării florile. Este o mare bogăţie a noastră. Nu sunt cuvinte să desemnezi folclorul.
Rep: Privim puţin peste umăr în spate şi  vreau să aflu de ce îi este cel mai dor Leontinei Fărcaş?
Leontina Fărcaş: Mi-aţi pus o întrebare încuietoare. (urmată de un moment  de nostalgie – n.r) Trebuie să vă răspund şi la această întrebare! Soţul meu nu mai este de 11 ani. Soţul meu a fost un profesor de muzică adevărat, un mare instrumentist, un om deosebit, care a cântat alături de mine în orchestra “Crăişorul Munţilor” şi în orchestra “Mărţişorul” din Cluj-Napoca. Nu mai este! Îmi e dor de el şi de tatăl meu.
Rep: Un gând pentru cititorii noştri, mureşeni.
Leontina Fărcaş: Toate gândurile bune şi tot ce este mai frumos în lume şi dă Doamne la lume bine!

Leontina Fărcaş- între debut şi afirmare
“Startul a fost într-un loc deosebit, într-un loc minunat şi anume, Ansamblul Studenţesc “Mărţişorul” din Cluj-Napoca, sub bagheta cunoscutului taragotist, Dumitru Fărcaş, care mi-a dat un imbold şi mi-a spus primele impresii despre evoluţia mea. Din acel început eu a trebuit să cânt la nişte pretenţii fantastice. Orchestra era alcătuită numai din profesionişti – studenţi sau profesori de muzică – şi alături de aceşti oameni am făcut primele înregistrări la radio, cu Dumitru Vârtic. Acest lucru se întâmpla prin 1973. De atunci datează primele mele cântece în radio, cântece  adevărate, cântece care mai există şi acum şi le-am primit acum cu mare drag din Radio Cluj-Napoca şi mi-a făcut o mare plăcere. Cu aceste cântece am mers mai departe, în Alba Iulia, unde m-am stabilit în anul 1978 şi de atunci sunt profesoară de muzică. Am fost şi la şcoala generală Oarda de Jos, unde eu am înfiinţat un grup folcloric de colindători şi am colindat cu acest grup când şi preoţii în biserici nu îndrăzneau să colinde. Cu acele colinde am fost invitată în emisiunea “Tezaur folcloric”. Din 1979 şi la Şcoala Populară de Artă am început să predau cântecul popular şi am învăţat alături de copii, de elevi, alături de ei m-am format şi eu şi mi-am cules repertoriul. Iată că sunt aproape 30 de ani de când muncesc alături de copii şi rezultatele au apărut pe parcurs. Printre primii mei elevi au fost Marinela Baba, Adrian Ţiboc, Flaviu Cristea, Alina Pinca, Mircea Tîrziu, cinci dintre “Moştenitori” şi de aproape cinci ani am început să iau copii de la cinci ani, la insistenţele părinţilor”, ne-a declarat Leontina Fărcaş.

Marinela Baba: “Folclorul este cartea de vizită a poporului român!”

Data: 06.03.08

De: A consemnat Mihai Teodor Naşca

Interpreta de muzică populară Marinela Baba s-a născut la 10 kilometri de Alba Iulia, în satul Şard, situat în zona numită Valea Vinului (Şard-Ighiu-Cricău). Îndrăgeşte cântecul popular de mică şi, chiar dacă primele festivaluri nu au reprezentat nicun succes, Marinela nu a abandonat, s-a ambiţionat, iar acum numele ei a ajuns unul cunoscut în domeniu. De la realizator de emisiuni tv, Marinela Baba a ajuns să lucreze ca referent în cadrul Centrului de Cultură “Augustin Bena” din Alba Iulia. Perfecţionarea calităţilor vocale a avut loc în prezenţa profesoarei Leontina Fărcaş, iar în prezent are destul de multe proiecte ambiţioase. Propun să ascultăm o altă poveste, cea a Marinelei Baba.

Rep: Atunci când ne este cel mai greu ne întoarcem la locul unde am văzut de prima data lumina soarelui, pentru a putea să ne recăpătăm puterile şi apoi să putem merge mai departe. Pentru Marinela Baba unde este acel loc unde se întoarce de fiecare dată cu plăcere şi de unde îşi începe povestea?
Marinela Baba: M-am născut la Şard, la 10 kilometri de Alba Iulia, un sat cu oameni deosebit de harnici şi ospitalieri şi de acolo am pornit cu cântecul spre lume. Încă de la grădiniţă şi din şcoala generală cântam. Mi-a plăcut tot ce ţine de tradiţie, de hora satului, de cântece şi spiritualitatea satului românesc. Am terminat liceul la Alba Iulia, Şcoala Populară de Artă din Alba Iulia, sunt eleva doamnei profesoare Leontina Fărcaş, despre care pot spune că este mentorul meu în ceea ce priveşte cariera artistică. Doamna Leontina Fărcaş este un om deosebit de modest şi îmi place să cred că avem o relaţie mai specială atât în ceea ce priveşte colaborarea artistică cât şi la serviciu. În prezent sunt studentă la Filologie, la Facultatea “1 Decembrie” din Alba Iulia. Totodată, lucrez la Centrul de Cultură “Augustin Bena” din Alba Iulia ca referent la cercetare-documentare. Lucrez aici de opt ani şi am efectuat, în această perioadă, numeroase cercetări în teren în ceea ce priveşte cultura tradiţională, obiceiurile populare din judeţul Alba, am făcut numeroase culegeri de folclor legat de tot ce ţine de la cântecul popular până la colindă. Anul acesta reuşim să le şi valorificăm în două cărţi, una de colinde şi o culegere “Comoara satelor”, care se referă la folclorul pe care l-am găsit în satele din jurul satului meu şi anume, comuna Ighiu, Cetea, Cricău, Bucerdea, Ţelna, sau ca să denumesc şi delimitez puţin această zonă unde se află aceste sate îi putem spune sub-zona Podgoria.
Rep: Cred că am trecut mult prea repede prin etapele dezvoltării ca om şi artist a Marinelei Baba. Propun să ne întoarcem la acel moment din viaţă, moment în care s-a produs întâlnirea cu muzica populară şi folclorul. Cum s-a produs acest lucru sau mai bine zis, cine spre cine a venit?
Marinela Baba: Cred că şi una, şi alta. Noi am auzit, cel mai probabil, la radio primele cântece, după care le-am auzit la hora satului, pe la diverse baluri, la jocul satului, iar mai târziu la serviciu, pentru că, ani la rând, am lucrat ca realizator de emisiuni de folclor la un studio de televiziune din Alba Iulia, Sica Tv. Mergeam pe teren, valorificam obiceiuri pe care apoi le difuzam în cadrul acestor emisiuni televizate. Chiar de atunci am cules foarte multe cântece, foarte mult folclor. După aceea au fost alte priorităţi: a venit PRO TV-ul la Alba Iulia şi a cumpărat acest post de televiziune la care lucram, nu au mai avut nevoie de realizatori de emisiuni de folclor şi normal că m-am reorientat: am lucrat ca telefonistă, secretară, iar apoi fiind telefonistă la Consiliul Judeţean Alba şi ştiind preocuparea mea pentru folclor, preşedintele de atunci al CJ m-a îndrumat spre Centrul Creaţiei Populare şi sper eu că nu am dezamăgit.
Rep: Când vorbim despre un artist trebuie să spunem că acesta îşi propune de regulă câteva ştachete pe care trebuie să le atingă şi să le depăşească. Există multe lucruri de la care un artist nu ar abdica în nici un caz. Totuşi vreau să vă întreb ce nu ar face Marinela Baba niciodată, din punct de vedere artistic?
Marinela Baba: Niciodată nu aş cânta un text contrafăcut, nu aş vrea să mă abat de la muzica populară tradiţională, să nu apelez nici la text, nici la melodii contrafăcute. Doresc să aduc în scenă numai lucruri autentice, doar valoare, şi niciodată kitsch-ul.
Rep: Să ne referim puţin şi la primele înregistrări ale pieselor, cu cine au avut loc …
Marinela Baba: Primele înregistrări le-am realizat la Radio Cluj Napoca, cu profesorul Gelu Furdui şi o orchestră condusă de profesorul Haplea de la Conservatorul “Gheorghe Dima” din Cluj Napoca. În 1996 am realizat primele mele înregistrări la Radio Bucureşti cu realizatorul Eugenia Florea şi cu un grup instrumental tradiţional condus de Ovidiu Barteş. După aceea, în 1997, am realizat un album la Studioul Sonex Records din Zalău, cu grupul instrumental “Crai Nou” din Alba Iulia. Acesta a fost primul meu album pe care am înregistrat 18 piese, culese de mine din judeţul Alba şi a cărui lansare am realizat-o cu colegii mei de cântec din Alba şi la care a participat şi doamna Mărioara Murărescu.
Rep: Cât de important e să întâlneşti omul potrivit, la momentul potrivit în carieră?
Marinela Baba: Este foarte important să întâlneşti omul potrivit şi pot spune că Niculina Merceanu a contribuit destul de mult la cariera mea, pentru că a fost prima care a venit la mine în sat şi a realizat un medalion folcloric, chiar dacă nu eram aşa de cunoscută la acea vreme.
Rep: Daţi o definiţie a folclorului.
Marinela Baba: Folclorul este cartea de vizită a poporului român!
Rep: Spuneţi-mi primii cinci interpreţi de muzică populară care vă vin în minte.
Marinela Baba: Mariana Drăghicescu, Lucreţia Ciobanu, Drăgan Munteanu, Achim Nica, iar dintre cei tineri, care sunt foarte mulţi, l-aş aminti pe Adrian Ţiboc.
Rep: Un gând pentru mureşeni.
Marinela Baba: Toate gândurile bune. Le doresc sănătate, tot binele din lume şi să iubească tot ce e românesc!

Marinela Baba de la primul festival spre perfecţionare
“Primul meu festival a fost în localitatea Bocşa, la Festivalul “Aurelia Fătu Răduţiu”, prin anii 1988-1989, dar nu am făcut o impresie extraordinară. Acesta a fost primul festival; nu am obţinut nici un premiu, dar m-a ambiţionat să merg mai departe. Au urmat apoi festivalurile de folclor din Alba, “Sus, sus, sus, la moţi în munte”, unde am luat marele premiu. Atunci în juriu au fost domnii Gruia Stoia de la Studioul de Radio din Bucureşti şi profesorul Haplea, despre care pot să spun că este o capacitate în ceea ce priveşte folclorul. Îmi amintesc că am cântat “Balada lui Ghiţa Cătănuţa”, o baladă culeasă de la o femeie din Stremţ (un sat de lângă Teiuş – n.r.). Lucrurile au evoluat apoi şi au existat festivaluri la care am primit doar câte o menţiune sau câte un loc trei, dar după aceea m-am ambiţionat, am fost la Şcoala Populară de Artă, unde mi-am perfecţionat repertoriul şi stilul de interpretare”, ne-a declarat Marinela Baba, referindu-se la momentul debutului.

Ana Nicoară : “Am respectat întotdeauna în mod fidel textul original al cântecelor culese”

Data: 27.03.08

De: A consemnat Mihai Nasca

Pentru fiecare om vine o vreme, şi e mai bine mai târziu decât niciodată. Aceste vorbe o pot caracteriza şi pe interpreta de muzică populară Ana Nicoară, originară din localitatea Cozma, judeţul Mureş, dar de ani buni trăitoare în Bistriţa. După mai multe drumuri blocate din punct de vedere artistic, Ana Nicoară reuşeşte acum să scoată la lumină un album, ca o încununare a tuturor eforturilor de a se afirma în anii trecuţi. O poveste este şi viaţa Anei, din care mulţi tineri ar trebui să priceapă multe. O voce deosebită şi curios este că, dacă auzi cântecele ei, ai impresia că o ştii dintotdeauna. Cântă pentru că îi e drag cântecul popular şi nu a făcut din asta o meserie. Vă invit să îi aflăm povestea şi să luăm aminte.

Rep: Unii spun că te naşti cu muzica populară, alţi cred că ea se cultivă. Pentru Ana Nicoară cum stau lucrurile din acest punct de vedere?
Ana Nicoară: Mă bucur că am şansa de a-mi împărtăşi crezul despre cântecul popular în revista ,,Informaţia de Mureş”. Spun asta pentru că sunt născută, crescută şi formată în acest judeţ. Provin dintr-o familie modestă de ţărani români, harnici, cu frică de Dumnezeu, truditori, ambiţioşi, iubitori de cântec şi joc popular, din localitatea Cozma, judeţul Mureş. Suntem sapte fraţi, eu fiind a treia în ordinea venirii pe lume a copiilor familiei Varodi, Ioan şi Linţa.
Rep: Locul naşterii are o influenţă puternică asupra viitorului. Cum credeţi că v-a influenţat acest loc, cariera?
Ana Nicoară: Când am venit pe lume în sat era bal, la care au participat şi părinţii mei. Faptul că s-a născut încă o fată nu a fost o bucurie pentru mama. Ea îşi dorea foarte mult un fecior. Eram negricioasă şi semănam cu bunica din partea mamei. De aceea mi-a pus numele bunicii, Ana. Singura care s-a bucurat de venirea mea pe lume a fost ea, buia, cum se zice pe la noi la bunică. A încurajat-o pe mama zicându-i: ,,Lasă fată… că doară pământul negru dă roade bogate… o fi loc şi pentru ea în lumea asta”! Mă iubea şi o iubeam la rândul meu, că zilnic făceam 2-3 km până la ea să o văd, să-i duc un ulcior de apă rece din fântâna de la gura Văii Sasului. A realizat că am glasul frumos şi adesea mă punea să-i cânt doina ,,Sara bună mândră bună”. O făceam cu plăcere de dragul ei şi al cântecului care îmi crea o stare aparte. Eu pot spune că m-am născut şi am crescut cu muzica populară. Moşul meu, Lăzluca Nucului, a fost diacul satului şi cânta cum puţini o puteau face. Tatăl meu, Ion al lui Lăzluca Nucului, era cunoscut ca fiind cel mai bun doinitor al satului. De altfel, mulţi cozmeni doineau frumos fără a fi remarcaţi dincolo de hotarele satului. De la ei am învăţat o parte din cântecele pe care le cânt. Acest fapt, şi nu numai, şi-a pus amprenta asupra personalităţii mele. Îmi amintesc cu câtă plăcere aşteptam emisiunile de muzică populară unde se difuzau mai ales doine din zona Banatului. Învăţam repede textul şi melodia, cântam imitând interpreţii preferaţi: Lucreţia Ciobanu, Mariana Drăghicescu, Achim Nica.
Rep: De unde v-aţi cules melodiile?
Ana Nicoară: Mi-am cules cântecele de la ţăranii din satul natal şi din localităţile unde am lucrat ca educatoare. Prin repertoriul meu reprezint zona folclorică din care provin, Câmpia Transilvaniei, cu specificul ei: doina şi cântecul de joc.
Rep: Cât de mult credeţi că poate conta textul şi melodia pentru reuşita unui cântec? În ce proporţie?
Ana Nicoară: Am respectat întotdeauna, în mod fidel, textul original al cântecelor culese, creaţie inconfundabilă a trăirilor ţăranului român. Opinia mea este că schimbarea textului este un fapt nefiresc care diminuează valoarea cântecului popular. Melodia este foarte importantă, dar o melodie frumoasă presupune un text autentic şi un costum adecvat.
Rep: V-a fost greu să vă procuraţi costumele populare? Le puteţi descrie?
Ana Nicoară: Costumul popular pe care îl port este autentic din zona de Câmpie  şi se aseamănă foarte mult cu cel din zona Sibiului. Culorile predominante sunt albul şi negrul. Pe cap femeile poartă năframă cu ciucuri, neagră sau de mătasă înfundată. Cămaşa este cusută tot cu negru. Pe mâneci sunt cusute modele de la umăr până la mână, unde poate fi strânsă sau largă (mâneca). Pe piept sunt cusături mai mici. Spatele este alb. Poalele sunt largi şi plisate sau nu, cu model cusut cu negru îngust în partea de jos. Peste cămaşă se îmbracă laibărul negru, brodat cu negru, iar peste poale se leagă la mijloc cătrinţele negre, brodate şi ele cu negru. Mijlocul se leagă cu brâu tricolor. Ca încălţăminte se poartă papuci, pantofi sau cizme.
Rep:  Ce aţi reuşit să editaţi până în prezent?
Ana Nicoară:  La îndemnul soţului şi al copiilor, cu sprijinul unor oameni generoşi, recent am reuşit să realizez un album folcloric intitulat ,,Trec zilele omului”, lansat oficial în data de 25 martie, de Buna Vestire, la Cercul Militar din Bistriţa.  În concluzie, deşi am fost remarcată la concursurile şi festivalurile la care am participat, apreciez că destinul artistic mi-a fost potrivnic, în sensul că nu am făcut o carieră artistică.
Rep: Un gând pentru mureşeni.
Ana Nicoară:  În încheiere, le doresc mureşenilor ca bunul Dumnezeu să le dea sănătate, putere şi înţelepciune, pentru a păstra şi dezvolta, în epoca globalizării, zestrea inestimabilă a folclorului românesc. Şi pentru că se apropie sfintele sărbători ale Învierii Domnului, le urez ,,Sărbători fericite” alături de cei dragi.
Mihai Teodor Naşca
Ana Nicoară – De la debut  şi până în prezent
“Familiarizarea cu scena s-a produs încă din anii copilăriei. Primul premiu (locul I) la un concurs zonal l-am obţinut la 14 ani. În anii de liceu am fost solista vocală a şcolii şi a Casei de Cultură din Reghin. În 1973 am fost la Sibiu pentru preselecţia la ,,Floarea din grădină“ dar concursul nu s-a mai ţinut. În 1974-1975 am participat la concursul ,,Flori de pe Mureş”, unde am luat locul I şi am reprezentat judeţul Mureş la festivalul ,,Maria Tănase” de la Craiova. În anii 1975-1977 am urmat cursurile Institutului Pedagogic din Blaj şi am activat la Casa de cultură din acest oraş. Am obţinut şi un premiu I la Alba Iulia, la concursul soliştilor vocali. După absolvire am primit repartiţia la Cuşma, judeţul Bistriţa Năsăud. Încercările de a colabora cu Casa de Cultură Bistriţa au eşuat şi datorită faptului că făceam naveta în condiţii grele. În 2005 am fost declarată admisă pentru emisiunea ,,Debut 50” care, ulterior, a fost ,,suspendată temporar”. În 2006, participând la concursul rapsozilor populari intitulat ,,La poale de Ţibleş”, mi s-a acordat, din partea Centrului Judeţean pentru Cultură Bistriţa Năsăud, premiul special pentru calităţi vocale de excepţie şi pentru modul în care valorific tezaurul cântecului popular românesc. Debutul meu oficial, în măsura în care se poate numi debut, are ca momente anii 2007-2008, când am participat la o emisiune la TV Bistriţa, apoi dând curs invitaţiei doamnei Cornelia Ardelean Archiudean, am fost prezentă în emisiunea ,,Viaţa Satului Mureşean ”, la Televiziunea Tîrgu Mureş, ne-a declarat Ana Nicoară.

Ana Strâmturean: “De mică am îndrăgit cântecul popular”

Data: 28.02.08

De: Mihai Teodor Nasca

Ana Strâmturean s-a născut într-o zi de 8 iunie la Salva, în judeţul Bistriţa-Năsăud. Urmează liceul la Bistriţa, unde descoperă bucuria de a activa într-un ansamblu folcloric. Valurile vieţii o duc departe de casă, prin căsătorie Ana devenind clujeancă. Câteva evenimente unice au făcut să întâlnească în momente cheie ale vieţii oameni care ulterior i-au marcat destinul artistic şi pe care ea îi numeşte “îngerii păzitori”. Primele înregistrări le face în radio, în 1990, după câştigarea a două importante concursuri. În prezent lucrează la un nou album, pe care îl aşteptăm şi noi cu interes. Dacă nu ar fi fost interpretă de muzică populară, Anei Strâmturean i-ar fi plăcut să lucreze în poliţie.

Rep: Spun nişte versuri ale Mariei Peter: “Dusu-s-a  vestea s-a dus, din Salva până la Cluj”, ce s-ar fi întâmplat cu Ana Strâmturean dacă ar fi rămas în satul natal, Salva?
Ana Strâmturean: Aş fi rămas într-un anumit context, dacă îmi luam bărbat din sat. Dar nu mi-am luat bărbat din sat ci din Maramureş, din altă zonă folclorică, bogată în tradiţii şi în cânt popular. L-am luat ca să fie valabilă expresia şi la propriu de la Salva la Vişeu. Eu sunt din Salva, soţul meu este din Vişeu. Am ales Clujul pentru că soţul meu lucra în acest oraş. Mi-am urmat bărbatul, cum se spune, deşi părinţii mei nu prea au fost de acord să li se ducă fata aşa de departe. Noi suntem două fete la părinţi, una este balerină a terminat Liceul de coregrafie din Cluj şi e căsătorită în Italia şi a plecat acolo înainte de revoluţie şi nu o dată cu valul de după.
Rep: La Salva există un important centru de cultură. Cât de mult a contat izvorul acesta din care a ieşit Ana Strâmturean şi mediul în care a trăit până la o anumită vârstă?
Ana Strâmturean: Pot spune 95 la sută, pentru că nu vreau să fie sută la sută, însă peste 90 la sută.  A contat faptul că de mică eu am îndrăgit cântecul popular şi nu am avut o altă înclinaţie. Am îndrăgit întâi jocul popular. Eu am fost dansatoare în cadrul ansamblului de la liceul din Bistriţa, pe care l-am absolvit şi am făcut turnee încă pe “vremea apusă” şi era ceva să ieşi atunci peste hotare. Între timp mi-am găsit vocaţia de a cânta, iar primul care a constatat că am talent a fost profesorul meu de muzică, Gheorghe Harosa, căruia îi port un respect deosebit. Dumnealui în momentul de faţă este director la Casa de Cultură din Beclean şi are şi dumnealui o fiică, ce a îmbrăţişat cântecul popular, Mariana Harosa.
Rep: Am trecut aşa, foarte repede, prin anumite etape a dezvoltării ca interpret a Anei Strâmturean, dar până la titlul de interpret a existat o trambulină…
Ana Strâmturean: Trambulina sa fost “Cântarea României”. Am participat la acest festival concurs elevă fiind în ansamblul şcolii şi am avut  apoi un moment de ruptură:  m-am căsătorit, nu am mai jucat şi nu am mai cântat şi m-am mutat la Cluj. “Vinovatul” este soţul meu că m-a împins din nou spre cântecul popular. El era dansator în cadrul unui ansamblu numit “Tulnicul”, al Fabricii de Medicamente “Terapia”, ansamblu care ulterior s-a destrămat. Domnul director de atunci, Matiaş Ştefan, despre care îmi aduc aminte cu foarte multă plăcere, dumnealui nu mai este printre noi, la o întâlnire a sa cu prietenii, după spectacol, eu fiind spectatoare, mi-a solicitat să cânt un pic. Atunci a solicitat să aducă de la Şcoala Populară de Arte pe doamna Maxim Jiman Cristina, profesor de canto să mă asculte. Vă daţi seama, fără nici o intervenţie. M-a chemat o dată la club şi întâmplarea a făcut să iasă lucrurile astfel; pentru că eu cred că există aşa câte o întâmplare plăcută în viaţa fiecărui artist. Profesoara de canto m-a întrebat dacă vreau să urmez cursurile Şcolii populare de artă şi într-adevăr le-am urmat cu această doamnă, pe care eu o numesc şi astăzi, îngerul meu păzitor. Dumneaei mi-a îndrumat primii paşi şi m-a susţinut în diferitele ipostaze ale carierei mele şi chiar m-a îndrumat să urmez Conservatorul “Gheorghe Dima” din Cluj, la clasa de pedagogie şi paralel am făcut şi specializarea de canto cu doamna Ani Rusu.  Eu am făcut şi modulul de folclor cu domnul Ioan Bocşa.
Rep: De ceva vreme lucraţi la un material nou, care sperăm să fie scos pe piaţă cât mai devreme. Despre ce este vorba?
Ana Strâmturean: În prezent lucrez la un material care conţine piese din zona Năsăudului, de diferite facturi, începând de la cântecul de dragoste, până la cel doinit.
Rep: Nominalizaţi câţiva interpreţi care vă vin în minte atunci când vorbim despre folclor.
Ana Strâmturean: Ca model şi prezenţă scenică mie mi-a plăcut şi îmi place în continuare doamna Maria Ciobanu. Ca şi stil de interpretare, îmi place Sofia Vicoveanca. Important e nu numai să cânţi ci şi să interpretezi cântecul respectiv. Apoi îmi place Nicoleta Voica şi Ioan Bocşa, pentru că eu, fiind şi studenta dumnealui, m-am identificat puţin cu stilul său de a culege, de a păstra tradiţia folclorică şi cântecul popular cât mai aproape de tradiţional.
Rep: Dacă n-ar fi făcut muzică populară, ce ar fii făcut Ana Strâmturean?
Ana Strâmturean: Dacă vă spun vă vine să râdeţi, dar eu aş fi vrut să dau la şcoala de poliţie, dar în acel an nu se înscriau şi fete. Eu am vrut să merg la criminalistică şi uite aşa am ajuns să fiu profesor de canto la Şcoala Populară din Cluj Napoca.
A consemnat Mihai Teodor Naşca

Ana Strâmturean de la debut la primele înregistrări

“Primul meu festival, eu zic că mi-a fost de bun augur,  a avut loc la Galaţi şi s-a numit “Steaua Dunării”, un festival concurs care avea două secţiuni: una de muzică populară şi una de muzică uşoară. Acolo m-am evidenţiat cu un loc II. Eu eram foarte fericită pentru că era primul meu festival, iar la acest concurs participau concurenţi care deja aveau un nume. După care au urmat alte concursuri. Eu nu am fost la un concurs să nu iau nimic(râde). Asta e lipsă de modestie… Atunci am interpretat cântece din repertoriul doamnei, Valeria Peter Predescu. Îmi amintesc că era un cântec intitulat “De când bădiţa s-o dus” şi cum era pe vremea lui Ceauşescu avea adaptate versurile pentru acele timpuri. Ca şi gen folcloric acest cântec ar fi fost un cântec de cătănie. În Radio Bucureşti, văzută de specialiştii în folclor de acolo, am făcut primele înregistrări în anul 1990, în urma câştigării  trofeului Festivalului Concurs “Maria Lătăreţu” în 1989 şi a concursului “Cântec nou în Mehedinţi”. Înregistrările le-am făcut sub bagheta  maestrului Paraschiv Oprea. Am înregistrat zece piese create şi re-create de specialiştii în domeniu, de către comisia de la radio, lucru care în prezent nu prea există (n.r. comisia de specialitate nu mai există). Au urmat alte înregistrări la Studioul de Radio din Cluj Napoca cu o formaţie tradiţională condusă de Ovidiu Barteş, iar primul meu LP  a fost “Zii ceteraş, zii cu foc”, care a fost editat la Eurostar din Bucureşti, dar tot sub bagheta lui Ovidiu Barteş”, ne-a declarat, Ana Strâmturean.

Constantin Enceanu: “Muzica populară este o identitate a românilor”

Data: 17.01.08

De: A consemnat Mihai Teodor Naşca

Vă propun o întâlnire cu cântecul popular oltenesc şi mai ales cu cel din Romanaţi. Învitat în Lada de zestre este Constantin Enceanu. Pentru acesta afirmarea o dobândeşte prin anul 1991, când primeşte premii la “Topul tinerilor interpreţi” dar şi în Festivalul “Maria Tănase”. Născut în Vişina Nouă, Constantin Enceanu aduce cu el cântecele din sudul României, de pe meleaguri scăldate de apele Dunării.

Rep: De unde îşi începe povestea interpretul, Constantin Enceanu?
Constantin Enceanu: Vin dintr-o zonă  folclorică bogată spiritual, dintr-un sat de la nordul Dunării, dintr-un judeţ desfiinţat abuziv de regimul comunist, respectiv fostul judeţ Romanaţi, comuna Vişina Nouă. Anii copilăriei şi-au lăsat amprenta asupra omului, Constantin Enceanu pentru că oamenii din acele locuri au o puritate şi o gandire sănatoasă specifică celor de la sat, ale căror principii şi a căror moralitate mi-a fost insuflată încă de mic.
Rep: Credeţi că muzica populară este reprezentativă pentru poporul român?
Constantin Enceanu: În primul rând, muzica populară este reprezentativă pentru poporul român. Dacă celelalte genuri au fost împrumutate mai mult sau mai puţin, putem afirma cu certitudine că muzica populară este pur românească, în ea regăsindu-se toate stările sufleteşti, de la bucurie la tristeţe. Indiscutabil este o identitate a românilor. Asta mi-a fost demonstrată de numeroasele turnee făcute peste graniţele ţării unde am fost primiţi cu săli de spectacole pline şi cu aplauze furtunoase.
Rep: Credeţi că “moştenitorii” noştri au ceva în lada de zestre?
Constantin Enceanu: Din cât cunosc eu despre zona Mureşului prin prisma soliştilor cunoscuţi să ştiţi că această zonă este foarte bogată în folclor, în tradiţii. Sunt convins că şi copiii care sunt în concursul “Moştenitorii” au de unde să vină cu folclor inedit de aici din Mureş pentru că sunt convins că lada de zestre a mureşenilor este foarte bogată şi încă nu s-a ajuns la fundul acesteia.
Rep: Reuşiţi de fiecare dată, indiferent de loc şi de moment să ridicaţi publicul în picioare şi să aduceţi o vibraţie în plus celor care vă ascultă. Cum reuşiţi să ajungeţi aşa de uşor şi să vă aşezaţi la sufletul omului ?
Constantin Enceanu: Vreau să vă spun că sunt extrem de bucuros că aud astfel de păreri despre cântecele mele, despre textele cântecelor mele că ajung foarte uşor la sufletele oamenilor. Credeţi-mă că nu mă aşteptam, şi v-o spun cu mâna pe suflet,  că nu mă aşteptam ca melodiile mele să fi pătruns aşa de uşor, aici în zona dumneavoastră. Lucrul acesta mă bucură extraordinar de mult, înseamnă că munca mea dă roade, iar referitor la întrebarea dumneavoastră, cum reuşesc ca prin mesajul pe care îl poartă cântecul să ajung la sufletul omului, să ştiţi că întotdeauna asta mi-am dorit, prin cântecele mele să pătrund în sufletul omului şi să îl fac să uite de necazurile cotidiene. Am reuşit, şi prin spusele dumneavoastră să ajung la sufletul omului pentru că am venit cu cântece în care fiecare se regăseşte într-un anumit moment al vieţii sale. Sunt cântece inspirate din viaţa cotidiană, sunt cântece inspirate şi din viaţa mea, iar eu ca oricare altul am viaţa mea şi sunt mulţi alţi oameni care se regăsesc în cântecele mele. Se fiecare dată am încercat să vin cu cântece de la suflet pentru suflet. Am încercat în fiecare cântec să creionez o anumită poveste. O poveste pe care, cred eu, din atâţia oameni care o ascultă, poate şi ei au trecut prin ea.
Rep: Folclorul este un organism viu. Se schimbă, se modifică şi se transformă. Consideraţi că ar trebui să fim ceva mai îngăduitori în ceea ce priveşte versul popular. Credeţi că condiţiile socio-economice au modificat versul popular ?
Constantin Enceanu: Da. Dacă ne uităm un pic în urmă şi analizăm cântecele populare a mai multor solişti, într-adevăr în ele au intervenit mici modificări pentru că, spun eu s-au adaptat un pic la viaţa cotidiană. Dar să ştiţi că această modificare, această intervenţie nu trebuie să fie majoră. Pot spune că şi eu am venit cu cântece comerciale dar am îmbinat autenticul cu comercialul şi asta este un lucru benefic. Haideţi să nu facem un comercial de prost gust, dar putem să facem cântece comerciale dar cu expresiile alea bătrâneşti de odinioară. Dacă analizaţi cântecele mele veţi vedea că astea au un impact deosebit la publicul iubitor de muzică populară. Cred eu că şi lucrul acesta a făcut ca melodiile mele să pătrundă în sufletele oamenilor.
Rep: Aţi apelat la rapsozii satului pentru a vă face un repertoriu propriu?
Constantin Enceanu: Recunosc cu mândrie că primele mele culegeri se datorează acestor comori nestemate ale neamului nostru. M-au ajutat foarte mult să cunosc zona, să cunosc stilul de intrerpretare, astfel reuşind să-mi formez un stil al meu inconfundabil. Astfel de lăutari mai exista şi nu pierd niciodată ocazia, atunci când îi întâlnesc, să le mai inregistrez câte ceva din repertoriul lor, repertoriu ce nu trebuie lăsat să dispară. Am datoria de a-l prelua si de a-l duce mai departe.
Rep: Care zonă etnofolclorică vă este cea mai aproape de suflet?
Constantin Enceanu: Zona Gorjului este una din preferatele mele, iar ca solişti, Maria Ciobanu, cea care prin intermediul cântecelor sale mi-a legănat copilăria.
Rep: Un cuvânt pentru mureşeni, pentru cititorii noştri.
Constantin Enceanu: De fiecare dată colegii mei de cântec de aici de la dumneavoastră mă întrebau când o să vin aici la Tîrgu Mureş. Nu ştiu ce impact are muzica mea la ardeleni. Colegii îmi spuneau că muzica mea are un impact extraordinar la publicul iubitor de muzică populară. Sunteţi oameni minunaţi, atât cât am reuşit eu să i-au contact cu câţiva târgumureşeni. Sunt oameni cu suflet mare, oaspeţi extraordinari. Vreau să le mulţumesc pentru că au acceptat să intre în sufletul lor  cântecele mele. N-am să-i dezamăgesc niciodată şi de fiecare dată am să vin cu cântece de la suflet pentru suflet.

O vedetă populară, “Cununa Mureşeană”

De: A consemnat Mihai Teodor Naşca

Din primăvara anului trecut, pe marea scenă a cântecului şi jocului popular a apărut un nou ansamblu. Nume nou dar dansatori cu experienţă proveniţi în mare parte de la Ansamblul “Şireagul” din Tîrgu Mureş. După o perioadă de acomodare au revenit de curând cu un spectacol oferit târgumureşenilor, prima reprezentaţie în municipiu, de la botezul cu numele “Cununa Mureşeană”. Aşa că nu e nici o greşeală în titlu. “Cununa Mureşeană” e o vedetă, un ansamblu-vedetă. De curând au fost admişi în Federaţia Română de Folclor şi au fost invitaţi în câteva turnee internaţionale. Pentru a afla mai multe informaţii despre aceşti tineri care trăiesc pentru a juca, am apelat la directoarea ansamblului, Simona Chiş.

Rep: Poveştile încep de regulă cu un cadru frumos. Pentru un nou ansamblu pe marea scenă a cântecului şi jocului popular cum s-a produs acest început de poveste?
Simona Chiş:  Suntem obişnuiţi ca orice poveste să înceapă cu … ,,a fost odată ca niciodată…’’.  Povestea noastră are un început aparte şi anume: anul trecut, în prag de Crăciun, conducerea Societăţii Culturale  ,,Mioriţa” a decis să renunţe la membrii care formau în aceea vreme Ansamblul ,,Şireagul”. Supăraţi dansatorii s-au trezit fără ,,jucăria preferată” adică dansul. Întoarcerea era imposibilă, dorinţa de a rămâne împreună era mare. Soluţia “salvatoare” a fost înfinţarea unui nou ansamblu şi pentru a merge mai departe mi-au făcut mie această propunere. Pentru ei, eu nu eram o străină, timp de 3 ani am fost director onorific la Ansamblul “Minişireagul” al Societăţii Culturale “Mioriţa” apoi la Ansamblul “Şireagul”. Am încercat să fac numai lucruri bune, să fiu liantul între ei şi conducere, am pus mult suflet şi, probabil cu asta am câştigat încrederea lor. Propunerea lor m-a onorat, chiar dacă mă avântam într-o lume cu multe secrete şi răutăţi, dar când vezi în faţa ta peste 20 de suflete care aşteaptă un răspuns e foarte greu să refuzi. Având promisiunea lor că mă vor sprijinii şi că vor rămâne uniţi, indiferent de ce va urma mi-am luat inima în dinţi şi am acceptat această provocare. Legal Asociaţia Culturală “Cununa Mureşeană” s-a înfiinţat în luna februarie 2008. A trebuit să trimit la Ministerul Justiţiei o cerere pentru rezervarea denumirii asociaţiei, după care am aşteptat aproape o lună răspunsul şi confirmarea de acceptare. După ce am primit confirmarea a trebuit să dau unui consilier juridic de lucru şi anume să se ocupe de actele de înfiinţare: statut, act constitutiv, am fost la notar, la bancă, la finanţe etc. Chiar nu am întâmpinat nici o greutate în demersurile de constituire a asociaţiei. Sfătuită de un jurist am ştiut exact care pas urmează.
Rep: Pe piaţa  de profil există o inflaţie de nume, uneori chiar este destul de greu să alegi ceva care să te reprezinte, un nume cu care să te identifici. Cine a venit cu aceast nume de “botez”?
Simona Chiş: Numele a fost alegerea mea şi trebuie să recunosc că are legatură cu ceea ce simt pentru ei  şi ceea ce cred despre ei. Cuvântul “CUNUNA” are mai multe semnificaţii din care două mi-au venit în gând şi anume: la propriu, cununa înseamnă o împletitură circulară (dansul însuşi este o impletitură de talent, frumuseţe, ritm şi trăire),  iar la figurat cununa poate să însemne faimă, lauri, renume, glorie. În acest sens am crezut că prin alegerea acestui nume pentru ansamblu voi imprima şi dansatorilor dorinţa de a fi mereu primii, de a fi nişte învingători. Sunt încrezătoare în valoarea acestor dansatori şi cu siguranţă numele ales le va aduce cel puţin unul din sensurile cuvântului “CUNUNA”.
Rep: Totuşi administrarea unui ansamblu e destul de complexă: costume, instructori, sală…
Simona Chiş: Aceste lucruri fiind stabilite, am trecut la pasul următor şi anume costumele.  Poate asta a fost şi va fi în permanenţă partea cea mai dificilă. Spun aceste lucruri pentru că dacă vrei să faci ceva de calitate şi foarte aproape de autentic, să păstrezi linia tradiţională în portul popular, având în vedere că în zilele noastre foarte puţine femei de la ţară mai cos cu multă dibăcie costume populare, costă foarte mult. În drumurile noastre am întâlnit oameni minunaţi care au înţeles dorinţa noastră şi ne-au sprijinit cu ideile şi arta lor, iar rezultatul este cel cu care dansatorii se prezintă în faţa publicului. În acelasi timp – pentru că a fost dorinţa dansatorilor – am cerut domnului coregraf, Ilie Ilieş să preia frâiele acestui nou ansamblu, având în vedere că pe mulţi dintre ei îi şi cunoştea, chiar la un moment dat le-a îndrumat paşii în vechiul ansamblu. Eu consider că prezenţa dansului lângă noi este un bun câştigat şi sincer îmi doresc ca acest fapt să dăinuie în timp. Jocurile din repertoriul ansamblului au fost montate în timp de către dânsul şi preluate din generaţii în generaţii. O dată cu venirea dânsului s-a trecut la “curăţirea” dansului, la corectarea ţinutei, înregistrări. În prezent se lucrează la montarea  a trei jocuri noi şi anume suita de dansuri maghiare, un dans de Oaş  şi un joc de fete.
Rep: Începuturile  au fost făcute…
Simona Chiş: Dansatorii au reuşit să iasă din nou pe scenă, de astă dată cu noul nume. Am dat în judeţ 15 spectacole,  unul în Bistriţa, am reuşit să realizăm un filmuleţ despre ceea ce înseamnă “Cununa Mureşeană”, pentru acest lucru trebuie să mulţumim Televiziunii Tîrgu Mureş. Probabil e adevărat că fiecare din noi avem un înger păzitor şi atunci când avem nevoie mai mult ne sare în ajutor. Şi îngerul meu păzitor veghează şi mă ajută ca fiecare vis tăcut să se împlinească. Unul dintre aceste vise s-a împlinit în seara de 14 decembrie când într-un spectacol organizat de Televiziunea târgumureşenilor (TTM), în sala Ansamblului Profesionist “Mureşul”, “Cununa Mureşeană” a avut ocazia să evolueze în sfârşit “acasă”.
Rep: Există oameni care te-au sprijinit în această perioadă a începutului, deşi evoluaţi sub noul nume de relativ puţin timp.
Simona Chiş: Toate aceste lucruri frumoase se întâmplă de 10 luni şi suntem mândri de ceea ce reuşim, dar asta nu înseamnă că ne oprim aici. Mai avem de învăţat şi unii şi alţii o grămadă de lucruri dar cel mai important e că atunci când simţi că în jurul tău este o familie mare, totul pare mai uşor. În această poveste, pe lângă dansatori mai sunt implicate şi familiile lor. Fiecare dintre ei, la cel mai mic semn, este dispus să sară în ajutor pentru ca totul să fie bine. Mă refer în mod special  la familia Pop, care de la început a fost sprijinul meu în drumurile pentru achiziţionarea şi confecţionarea  costumelor, apoi la fiecare spectacol ajutându-mă la pregătirea costumelor în aşa fel încât “frumoşii noştri” să fie impecabili atunci când se prezintă în faţa publicului. Am lăsat la urmă pe cineva, dar vorba aceea: “cei din urmă vor fi primii”. E vorba de soţul meu Aurel Chiş fără care această poveste poate nu ar fi existat şi pentru acest lucru îi mulţumesc.

Că ne-am strâns noi laolaltă

Cum era jocul odată

Oameni mândri pe sprânceană

Din “Cununa Mureşeană”!

Mărioara Sigheartău: “Cânt dorurile tuturor celor care se regăsesc în cântecele mele”

Fiecare dintre noi avem un destin. Pentru unii e mai bun, alţii încearcă să îl schimbe, iar o bună parte se complac în el. Mereu într-o luptă cu tine, cu propriile principii încerci să dovedeşti că poţi şi mai mult, că stă în puterea ta să poţi. Vieţile noastre nu seamană între ele, nu trăim după şabloane şi scenarii. De sub poale de Heniu vine şi Mărioara Sigheartău în lada noastră de zestre. O cărămidă pusă în marele zid al culturii. Mărioara Sigheartău s-a născut în Prundu Bârgăului în zi de început de iulie şi a îndrăgit atât de mult locul natal, încât şi după plecarea de acasă a vrut să ducă cu ea  trăirile bârgăuanilor, în cântecele sale. Timid ca un copil de la ţară, dar cu şapte ani de acasă, nu a dorit să epateze şi şi-a cunoscut mereu locul ei în acest domeniu al folclorului. De sub poalele Heniului, la poalele Dealului Tîrgului şi cu bagajul cultural de acasă, Măriaora Sigheartău a urmat Şcoala Populară de Artă din Bistriţa, secţia canto popular, la clasa profesoarei, Rozalia Fucă. De peste zece ani activează în Ansamblul folcloric “Cununa de pe Someş” a Centrului Cultural Municipal “George Coşbuc” din Bistriţa.

Rep: Fiecare dintre noi are o poveste, un loc de început. Ce zonă folclorică reprezentaţi şi de unde începe cântecul Mărioarei Sigheartău?

Mărioara Sigheartău: Vin din frumosul ţinut al Văii Bârgăului, de la poalele Heniului, ţinut cu importante tradiţii culturale reprezentate printr-o bogată zestre folclorică şi etnografică. Cântecul meu a început încă din şcoala generală, iar mai apoi venind la Bistriţa mi-am continuat pregătirea artistică la Şcoala Populară de Arte la secţia canto popular  prof. Rozalia Fucă. A urmat apoi colaborarea cu Ansamblul „Cununa de pe Someş”, unde activez şi acum de peste zece ani.

Rep: Care ar fi principalele trăsături care definesc cântecul zonei pe care o reprezentaţi?

Mărioara Sigheartău: Subzona etnofolclorică Bârgău fiind o zonă de interferenţă cu zona folclorică a Bucovinei are unele influenţe în linia melodică a cântecelor, iar tematica cuprinde sfera de preocupări şi de trăiri ce aparţin tuturor vârstelor şi categoriilor sociale.

Rep: Aveţi un model în ceea ce a însemnat activitatea dumneavoastră?

Mărioara Sigheartău: Iubesc toţi interpreţii de cântec popular din judeţul Bistriţa-Năsăud  şi nu numai, de la fiecare am avut de învăţat şi învăţ câte ceva, dar cea pe care o consider un model demn de urmat în activitatea mea artistică este doamna Maria Butaciu.

Rep: Cum vede interpretul de muzică populară satul românesc contemporan? Mai ăstrează el tradiţiile ce l-au definit?

Mărioara Sigheartău: Satul românesc a păstrat şi mai păstrează încă şi acum forma originală a obiceiurilor, datinilor, creaţiilor materiale şi cultural artistice. Acestea, strâns legate l-au însoţit pe ţăran de la naştere şi-l vor însoţi până la ultima suflare. Ţăranul îşi cântă dragostea, dorul, durerea, deznădejdea însoţindu-şi fiecare moment al vieţii prin cântec indiferent că se află la munca câmpului sau duminica la hora satului. Referindu-mă la zona de unde vin eu, Valea Bârgăului, unde se mai păstrează şi azi obiceiurile şi datinile deşi poate nu cu aceeaşi intensitate ca în trecut, dar poţi şi astăzi să vezi duminica bârgăuani în costume populare impecabile la biserică, iar seara la joc. Încă se mai păstrează şi acum alaiurile nunţilor cu druşte şi stegari în costumele lor populare care se remarcă prin originalitatea, cromatica culorilor, frumuseţea şi eleganţa lor.

Rep: Ale cui doruri le cântaţi? De unde v-aţi cules cântecele ?

Mărioara Sigheartău: Cântecele mi le-am cules de pe la rapsozi populari de pe Valea Bârgaielor dar şi de pe Valea Someşului şi Sălăuţei dar şi de la colegii mei instrumentişti. Cânt dorurile tuturor celor care se regăsesc în cântecele mele.

Rep: Cine v-a influenţat în mod pozitiv activitatea artistică ?

Mărioara Sigheartău: Un rol important în activitatea mea artistică a avut doamna prof. de canto popular, Rozalia Fucă, iar mai apoi doamna Elvira Botoş cea cu care mă pregătesc de 12 ani încoace la ansamblul «Cununa de pe Someş » în mod cert m-au influenţat în mod pozitiv.

Rep: Vorbiţi-ne puţin despre activitatea artistică. Discuri editate, dar şi spectacole şi înregistrări.

Mărioara Sigheartău: Sunt fericită să fac parte, de peste un deceniu, din componenţii prestigiosului ansamblu artistic «Cununa de pe Someş » al Centrului Cultural Municipal « George Coşbuc » din Bistriţa, ansamblu cu care am efectuat numeroase turnee atât în ţară cât şi în străinătate. Aş enumera doar câteva din ţările unde alături de ansamblul «Cununa de pe Someş » am reprezentat România cu cinste: Italia, Franţa, Austria, Germania, Grecia, Cipru, Iordania, Mexic etc. După cum spuneam, am început colaborarea cu ansamblul artistic «Cununa de pe Someş » ceea ce s-a dovedit de bun augur pentru activitatea mea artistică, au început primele apariţii pe scenă, apoi primele mele înregistrări în anul 1997 sub forma unei casete audio înregistrată la un studio din Zalău, urmând apoi filmări la tv locale şi emisiuni radio. Mai târziu în anul 2002 a urmat cel de-al doilea disc intitulat «Tinereţe floare albă » înregistrându-l la Cluj cu orchestra «Ardealul» condusă de dl. Urszui Mihai. Au urmat apoi numeroase filmări la televiziune ( TVR2, ETNO, FAVORIT, TVRM).

Rep: Cum apreciaţi că va fi evoluţia folclorului românesc în contextul integrării europene? Ce vom pierde şi ce vom câştiga?

Mărioara Sigheartău: Integrarea în Europa, mai precis în Uniunea Europeană nu cred că ne va aduce pierderi, din contră cred că vom câştiga; acum avem libertatea de a le arăta că ştim să ne preţuim înaintaşii, că ştim să ne păstrăm portul, tradiţiile şi graiul şi că nimic nu ne poate face să uităm identitatea nostră. Eu cred că avem cu ce să ne lăudăm la marea masă a culturilor europene. Poate că avem cel mai bogat tezaur spiritual şi cultural şi ar trebui să ştim să profităm de acest lucru.

Rep: Ce credeţi că este folclorul? Dacă ar trebui să îl definiţi într-o manieră personală cum ar suna această definiţie?

Mărioara Sigheartău: Folclorul, portul şi tradiţiile se pot defini ca o comoară inestimabilă ce caracterizează un popor făcându-l unic şi nemuritor în ciuda trecerii timpului.

Rep: Ce nu aţi face niciodată în muzica populară?

Mărioara Sigheartău: Nu aş lăsa niciodată comercialul să ia locul muzicii populare adevărate, izvorâtă din sufletele înaintaşilor noştri. Folclorul în ansamblul lui este o moştenire pe care am preluat-o şi pe care trebuie să le-o oferim celor ce vin după noi şi evident această moştenire trebuie să fie una curată şi frumoasă.

Rep: Daţi-mi exemple de cinci interpreţi de muzică populară care vă vin în minte.

Mărioara Sigheartău: Maria Butaciu, Sofia Vicoveanca, Leontina Pop, Angela Buciu, Nineta Popa.

Rep: Adresaţi un gând cititorilor noştri mureşeni.

Mărioara Sigheartău: Să vă dea Dumnezeu multă sănătate, prosperitate şi pace sufletească şi sper ca şi cântecele mele să ajungă la sufletele dumneavoastră.

A consemnat Mihai Teodor Naşca

Galerie foto – De prin lume adunate

Prezenţe mureşene la Nunta Zamfirei

De: Mihai Teodor Naşca

Precum odinioară, în poezia lui Coşbuc, s-au adunat la nunta Zamfirei nuntaşi din cel patru zări ale lumii. O nuntă transpusă în festival sau festivalul tot o nuntă, o bucurie a reîntâlnirii dintre oameni şi în fond dintre prieteni. Se schimbă doar mirele şi mireasa, care de la an la an sunt mai frumoşi şi mai primitori. S-a dat de veste că la finele lunii iulie, în Bistriţa se dă nuntă mare, şi că invitaţii sunt aleşi pe sprânceană, numai unul şi unul, iar gazdele s-au pregătit cu straie alese şi bucate pe măsură. Iar dacă invitaţia vine de la oameni buni e şi păcat să nu o onorezi.

Din 25 şi până pe 30 iulie, atât Bistriţa cât şi Năsăudul au fost gazde primitoare pentru Festivalul „Nunta Zamfirei” ajuns anul acesta la cea de-a 14-a ediţie, în organizarea Centrului Cultural Municipal, al Federaţiei Române de Folclor, condusă de către prof. Dr. Dorel Cosma, cel care a făcut şi pe starostele în prima zi de festival. S-a dat de ştire peste mări şi ţări că Zamfira cea frumoasă din poezia lui Coşbuc şi-a găsit alesul şi astfel au fost invitate să participe delegaţii din Croaţia, Cipru, Franţa, Muntenegru, Rusia, Ucraina, Bulgaria, Spania precum şi formaţii de dansuri din România, membre ale Federaţiei Române de Folclor. Judeţul Mureş a avut astfel şansa să participe cu trei ansambluri artistice, apreciate cu aplauze şi cuvinte frumoase de public şi cei implicaţi în manifestare. Este vorba despre Ansamblul „Hora” din Ungheni, condus de către Ilie Ilieş, Grupul folcloric „Coroniţa” din Solovăstru, al cărui mentor este profesoara Silvia Georgică şi Ansamblul „Cununa Mureşeană”, condus de către Simona Chiş. Dacă prima zi a fost dedicată relaţionării şi cunoaşterii dintr grupurile invitate, prima zi a festivalului, cea a deschiderii oficiale cu siguranţă rămâne de referinţă. Pe lângă nuntaşii mureşeni şi cei veniţi de peste mări şi ţări, publicul i-a putut urmării şi pe nuntaşii bistriţeni şi năsăudeni, dar şi pe sălăuani deopotrivă. Mă gândeam atunci că descrierile lirice ale lui Coşbuc nu se deosebesc cu mult de ceea ce  se desfăşura în faţa ochilor. Păunul mirelui bine scuturat de paşii de joc, mirese mândre împănate, poale cu cipca lată, mândria că aparţii acelui loc şi fericirea sufletească pe care o degajă aceşti oameni. Nimic forţat, nimic de formă, ci totul făcut din pasiune şi respect faţă de cel de lângă tine.

În faţa Centrului Cultural Municipal Bistriţa, s-a amenajat o scenă, din care nu a lipsit carul cu zestre al miresei şi cu toată criza de care tot auzim mai des, şi în acest an , Zamfira s-a prezentat onorabil, semn că o să aibă o căsnicie trainică. De jur împrejurul acestei locaţii s-au aflat tarabe cu meşteri populari din judeţ, ţară şi străinătate. Ruşii ne îmbiau cu păpuşi tradiţionale, meşterii populari din Salva cu costume populare şi accesorii, cei din Runcu Salvei cu opinci, cei din Argeş cu turtă dulce, iar cei din Prundu Bârgăului cu ţesături şi lucru de mână făcut în chelin. Cum au ajuns mai târziu, ciprioţii din Limasol nu au pierdut timpul şi au încercat să recupereze prin  faptul că au oferit trecătorilor o băutură tradiţională din struguri numită Zivani şi un soi de rahat cu alune şi migdale, lucruri ce aduc cu ele mireasma mediteraniană. Şi cum îi ştim pe exuberanţii ciprioţi plini de viaţă, acest lucru  se simţea şi prin atitudinea lor. Deşi erau pentru prima dată oaspeţi aici, se purtau de parcă ne-ar fi cunoscut de o viaţă.
Revenind la prima zi a festivalului, trebuie să spunem că a fost un moment unic de culoare şi ritmuri pe străzile Bistriţei, defilarea a adus în stradă mulţi bistriţeni curioşi de oaspeţii de seamă veniţi în burgul lor. O etalare a  bunului gust, a valorilor aduse de la ei de acasă, a cântecului şi în fond esenţa etnică a fiecăruia. Mureşenii noştri au fost şi ei poate peste măsura aşteptărilor, cele două ansambluri târgumureşene fiind noi primmite în cadrul Federaţiei Române de Folclor. Au adus cu ei suite de jocuri din zona Tîrnavelor, completate de cele de Beica şi Câmpie, într-un tablou bine organizat, asemeni unei piese de teatru, gândită până la ultimul detaliu. Frumoşi la suflet şi chip, membrii ansamblurilor târgumureşene au reuşit să îi facă pe numeroşii spectatori să îi aplaude, în semn de respect pentru munca depusă şi mai ales graţia cu care şi-au prezentat programul. Am spus că am avut trei reprezentanţi mureşeni şi nu am vorbit decât de doi, cel de-al treilea membru mureşean, grupul din Solovăstru, a fost defapt şi cel care a indus ideea de poveste, cei care au pregătit intrarea dansatorilor târgumureşeni. Pentru că nu am decât cuvinte de laudă la adresa lor şi m-au făcut să fiu mândru că am avut ocazia să îi cunosc. Grupul din Solovăstru a prezentat un obicei al cununii de grâu şi câteva cântece tradiţionale.

Am afirmat de mai multe ori că, la Bistriţa totul se desfăşoară pe un fond folcloric, că oamenii sunt mai aproape de folclor şi că toată lumea  face parte dintr-un mare bun numit tradiţie. Festivalul  a oferit ocazia celor ce nu ştiau că atât primarul de Bistriţa cât şi preşedintele Consiliului Judeţean sunt buni jucăuşi, după ce au rostit cuvintele de bun venit, pe scenă, cu mirii s-a încins şi jocul, cele două oficialităţi fiind numite simbolic naşii mirilor. Şi mai ştiţi că la o nuntă lumea se uită la mireasă, ea este în centrul atenţiei, ei bine mireasa a luat ochii cu siguranţă, Doris Cosma reuşind  să atragă atenţia nuntaşilor mai ales prin lumina feţei şi frumuseţea specifică bistriţencelor.

Nunta s-a desfăşurat atât la Năsăud cât şi la Bistriţa, grupurile folclorice fiind împărţite aşa încât să fie văzute de cât mai multă lume. La Năsăud, primarul urbei le-a oferit invitaţilor suveniruri şi, aşa cum de foarte multe ori am zis, nu e nevoie de tratate de pace între oameni atâta timp cât avem folclor. Acesta este liantul între culturi şi popoare. Ne adună dragostea de frumos şi nu trebuie să facem prea multe traduceri. Limbajul nonverbal face uneori mai mult decât miile de discursuri. Seara de miercuri a fost dedicată galei finale şi concursului Miss Zamfira.Criteriile pentru obţinerea titlului fiind altele decât ştiam noi la astfel de concursuri. Şi cortina cade, însă numai până anul viitor.

Valerica Ianoşi Marian: “Românul s-a hrănit din folclor şi a trăit prin folclor”

A consemnat Mihai Teodor Naşca

Artiştii vin şi pleacă, mereu între două spectacole sau înregistrări, mereu cu sacrificiul unuia dintre pilonii existenţial. Am spus de multe ori că harul nu ţi se dă degeaba ci vei plăti însutit pentru el. Între două drumuri, între două localităţi, judeţe sau ce or mai fi am găsit-o şi noi pe Valerica Ianoşi Marian. Solista de muzică populară s-a născut în localitatea Râciu, însă de peste trei decenii locuieşte în Hunedoara. Aşa a fost destinul, aşa a trebuit să fie, pentru că în acest mod a reuşit să continue pasiunea ei de a cânta muzică populară. Poate că una dintre piesele cu care o asociezi pe Valerica este „La moară la Lechincioara”, însă repertoriul ei este unul destul de bogat. Provine dintr-o familie în care muzica populară şi dansul nu au fost străine şi susţine că oricât de departe merge şi cântă, locul ei e tot acasă, la Râciu.

Rep: De unde începe povestea propriu-zisă a Valericăi Ianoşi Marian?
Valerica Ianoşi Marian: Povestea mea începe de atunci de când am venit pe lume. Eu susţin că m-am născut din dragoste şi din cântec. Părinţii mei au fost iubitori de cântec popular, iar dragostea lor pentru mine şi pentru cântec m-au făcut să cred acest lucru.
Rep: De unde vine această poveste?
Valerica Ianoşi Marian: Această poveste vine din localitatea Râciu, aflată la 25 km de Tîrgu Mureş, în direcţia Tîrgu Mureş – Sărmaş. Am spus şi spun că localitatea în care m-am născut este cea mai minunată localitatea de pe pământ. Aşa am simţit şi aşa voi simţii în continuare.
Rep: Cât de mult îşi pune amprenta asupra unui artist, locul în care se naşte?
Valerica Ianoşi Marian: Cel mai mult. Este adevărată expresia “cei şapte ani de acasă” deoarece în această perioadă eşti atras de farmecul copilăriei, de frumuseţea şi înţelepciunea oamenilor, de locurile minunate şi de valoarea lor pe care nu o poţi traduce în cuvinte.
Rep: În general spunem şi afirmăm că ne trezim cu cântecul popular. Cum s-a produs întâlnirea cu cântecul. Care spre care a venit?
Valerica Ianoşi Marian: În localitatea Râciu, unde m-am născut, odată cu înaintarea în vârstă mi-am dat seama că toţi oamenii din comună erau talentaţi, aveau calităţi sportive şi mă refer la faptul că am participat ca spectator în anii copilăriei, apoi în anii adolescenţei la foarte multe manifestări sportive. Apoi toată lumea cânta, juca jocuri tradiţionale, purtata, de-a lungu, bărbuncu, rara, româneşte. Era o plăcere să participi la o manifestare culturală, religioasă, istorică care se finaliza cu jocurile şi cântecele tradiţionale. În acea vreme oamenii cântau foarte mult în grup, la diferite ocazii şi evenimente.
Rep: Care a fost cântecul care l-aţi învăţat prima dată şi l-aţi interpretat pe scenă?
Valerica Ianoşi Marian: Primele cântece pe care eu mi le aduc aminte au fost «Alunelu» şi «Bordeiaşul». Acestea au fost cântecele pe care le cântam pe la patru ani. Erau învăţate de la mama mea, care mă ţinea în braţe şi îmi cânta. Apoi am învâţat “Radu mamii”. Ascultam la radio interpreţii cunoscuţi din acea vreme: Ion Cristoreanu, Petre Săbădeanu, Maria Ciobanu, Ion Dolănescu, Tiberiu Ceia.
Rep: Există pe lângă cântece şi repertoriu oameni de la care aţi învăţat, oameni care v-au susţinut, văzut sau nevăzut.
Valerica Ianoşi Marian: Preotul din sat, părintele Dulău, directorul şcolii Ioan Vasile, apoi profesorii mei care m-au susţinut şi îmi îngăduiau plecările mele de la şcoală, pentru a participa la diferite concursuri, festivaluri la care eram prezentă.
Rep: Când consideraţi că a venit acel moment al debutului?
Valerica Ianoşi Marian: Până a ajunge la profesionişti a fost o perioadă lungă, în care am participat la foarte multe spectacole, concursuri şi festivaluri. În anii de liceu a fost prima mea ieşire, la Gheorgheni, într-o tabără. Acolo erau tineri din toată ţara, iar eu am luat locul I la concursul de muzică populară organizat în acea tabără, cu melodia “Măi bădiţă din Ardeal” din repertoriul Mariei Butaciu. Atunci a fost primul «semnal de alarmă». După acest eveniment am început să colaborez cu toate ansamblurile de amatori din Tîrgu Mureş. Mergeam cu spectacole în toate localităţile învecinate. Eu am urmat cursurile Şcolii populare de Arte la clasa profesorului Vasile Conţiu, care era consătean cu mine, apoi în acea perioadă am participat la un festival la Bacău la care am luat premiul II. Cu un an mai târziu am participat la Costeşti, la Festivalul “Voci tinere” unde am luat locul II. Locul I a fost luat de Nicoleta Voica, apoi am participat la concursul pentru ocuparea postului de solist vocal profesionist la Orchesta populară «Haţegana» din Hunedoara şi la Ansamblul «Mureşul», dar s-a văzut faptul că nu au fost interesat de prezenţa mea în acel ansamblu cu toate că activitatea mea artistică era tot mai evidentă. În Hunedoara mi s-a oferit un loc în ansamblu, un salar bun, o casă şi de aici au plecat toate.
Rep: Când aţi făcut primele înregistrări, ce aveţi înregistrat până acum, de unde v-aţi ales repertoriul?
Valerica Ianoşi Marian: Toate melodiile le compun eu, atât linia melodică cât şi textul. Aşa am simţit eu, pentru fiecare melodie am un sentiment aparte, fiecare transmite ceva, fiecare este o poveste, o poveste adevărată din viaţa mea sau a fiecărui om.
Rep: Câte albume s-au adunat până acum?
Valerica Ianoşi Marian: Am două de muzică populară şi unul cu muzică religioasă, dar cântece neînregistrate am mai multe.
Rep : Cinci interpreţi de muzică populară care vă vin în minte.
Valerica Ianoşi Marian: Fratele meu, Ioan Ianoşi Moldovan şi Mărioara Precup de care am fost foarte apropiaţi în anii copilăriei şi ai adolescenţei. Alţii ar fi Petre Săbădeanu, Ion Cristoreanu, Emil Gavriş, Alexandru Grozuţă care m-a încurajat foarte mult. Am cântat cu el într-un spectacol şi m-a apreciat mult. Pe  Irina Loghin am avut-o ca model, chiar dacă nu era din zona mea. Cred că mulţi interpreţi au avut-o ca model pe Irina Loghin. Cântelele ei le cântam şi eu în timpul şcolii, cântecele ei au fost iubite în toate zonele ţării.
Rep: Ce este folclor pentru Valerica Ianoşi Marian?
Valerica Ianoşi Marian: Îmi este greu să spun ce este folclorul. Folclorul este atât de nobil şi atât de pur, este identitatea unui popor, a unei naţiuni. Pentru mine ca şi interpret care mă hrănesc din cântecul popular, care a făcut o profesie din cântecul popular este la fel ca şi familia. Românul s-a hrănit din folclor, a trăit prin folclor, folclorul a însoţit omul de la naştere până la moarte.
Rep: Câteva gânduri pentru cititori.
Valerica Ianoşi Marian: Să fie alături de tradiţia populară, de arta meşteşugărească populară, să fie alături de interpreţii de cântec popular şi de cei care îl promovează, de dumneavoastră de realizatori.

Alexandru Pugna: “Unii interpreţi slujesc folclorul şi unii se slujesc de folclor”

De: A consemnat Mihai Teodor Naşca

Vorbim în cele ce urmează cu Alexandru Pugna, realizatorul de emisiuni. Un altfel de dialog, însă unul plin de înţelesuri. O plăcere de a discuta, la umbra răcoroasă a verii cu un om ce ştie ce face şi face lucruri bune. Construieşte acel zid despre care am mai vorbit, un zid puternic al culturii naţionale.O viziune asupra patrimoniului cultural şi mai ales o privire de ansamblu asupra stării de fapt al folclorului în secolul 21.

Rep: Cum priveşte cel care se ocupă de păstrare şi valorificare, această muncă de adunare păstrare şi de ce nu de disimulare spre ceilalţi a folclorului?

Alexandru Pugna: Fără îndoială este una dintre cele mai importante activităţi care ar trebui să se desfăşoare la un nivel cu totul aparte în toate zonele folclorice ale ţării. Vorbeam de politica paşilor mărunţi. Aşa este, dacă ne gândim la cultura neamului românesc, putem spune că această cultură cu care astăzi ne mândrim a fost sedimentată pe parcursul a generaţii şi generaţii de oameni trăitori pe aceste meleaguri. Fiecare generaţie a adunat din preaplinul sufletului său câte o părticică la cultura neamului nostru  românesc făcând acest întreg cu care astăzi ne mândrim. Avem datoria morală de a salva cât se poate din ceea ce ne-a mai rămas frumos din punct de vedere spiritual de la înaintaşii noştri şi este o datorie de onoare pentru fiecare dintre noi să încercăm să facem în  aşa fel încât creaţia populară născută în sânul satului românesc să fie dusă mai departe. Foarte mult contează oamenii care sunt puşi la conducerea instituţiilor de acest gen din judeţ. Este vorba în primul rând de Centrul Judeţean de  Conservare şi Valorificare a Creaţiei şi Tradiţiei Populare. Este important ca acolo să lucreze oameni care cunosc acest fenomen şi care să dorească să salveze pe cât este posibil şi să repună în scenă ceea ce au creat mai frumos din punct de vedere spiritual oamenii acestor locuri. Cred că aceasta este o misiune nobilă şi pentru fiecare dintre noi este o datorie de onoare, şi mai ales pentru cei care conduc destinele judeţelor este important ca la conducerea acestor instituţii să fie oameni care să fie specialişti în domeniu, oameni care să îşi dorească acest lucru.
Rep: Cei care vin din urmă se apleacă poate mai puţin în valorificarea culturii, păstrare a obiceiurilor şi a tradiţiilor, să fie oare apectul acesta, faptul că văd muzică populară sau nu, dar prezentată ca fiind muzică populară la televizor, să fie acesta motivul pentru care să nu mai fie interesaţi de epurarea aceea necesară, de filtrul acela care trebuie să existe şi totodată obiceiurile noastre, pentru că de cele mai multe ori, din postura pe care o am, obiceiurile le mai vedem doar la televizor înregistrate, nu făcute spontan, pentru că aşa făcea mama şi tata odată, ci pentru ca să rămână document audio-video a ceea ce a fost odată.
A.P.: Tineretul din ziua de azi este mai puţin cunoscător al fenomenului folcloric, al tradiţiilor, a ceea ce au lăsat înaintaşii noştri mai frumos din punct de vedere spiritual. Este o datorie a noastră să încercăm să îi apropiem de folclor, să îi facem să înţeleagă ce reprezintă pentru ei, pentru cei care fac parte din acest neam al românilor, aceastră zestre lăsată de înaintaşii noştri. Sunt convins că dacă în alte domenii, cum ar fi cel economic sau chiar şi cel social, stăm puţin mai rău, la acest domeniu al bagajului stăm foarte bine. Suntem în fruntea naţiunilor Europei care se vrea unită, şi bogăţia spirituală a românilor este cu totul deosebită. Am văzut acest lucru în turneele pe care le-am efectuat împreună cu Ansamblul “Cununa de pe Someş” în foarte multe ţări din Europa şi nu numai şi am văzut cât de bine era primit folclorul românesc acolo şi am văzut că alte naţiuni ne-au dus în muzeu să ne mai arate cum era odinioară popular. La noi mai există sate unde oamenii în lada de zestre mai au aceste costume. Există sate în care oamenii se mai îmbracă la marile sărbătători în costumul popular. Avem o zestre spirituală deosebită, de aceea este de datoria noastră să ne-o păstrăm şi chiar dacă „satul românesc încet se retrage în cărţi, iar cărţile în bibliotecă”, aşa cum spunea poetul Ioan Mureşan de la Cluj, este un mare adevăr. Satul românesc contemporan nu mai poate fi cel de odinioară. Creaţia populară care se năştea în satul românesc de odinioară, acum în această perioadă nu mai poate avea loc. Satul se modernizează, oamenii îşi schimbă viaţa, de aceea avem datoria ca aceste datini, obiceiuri, toate aceste lucruri frumoase, costumele populare, arhitectura satului românesc să încercăm să o salvăm. Casele să se construiască în stilul adevărat, autentic, tinerii să îmbrace costumul popular. Aici vor avea şi preoţii o misiune deosebită. Măcar la marile sărbători de peste an să îi convingem pe tineri să îmbrace portul popular.

Rep: Vreau să vă mai întreb pe final, în contextul faptului că sunt foarte multe emisiuni audio, video, foarte multă presă scrie acum despre folclor, dacă nu cumva este o modă să scrii, să vorbeşti despre folclor?
A.P.: Aici aveţi mare dreptate, pentru că nu tot ceea ce se pre-zintă ca fiind folclor şi muzică populară, nu este folclor şi mu-zică populară. Vedem la unele posturi private mai ales gen un anumit gen de muzică, care se vrea folclor dar nu este. Aici este marea greşeală, deoarece dău-nează mult folclorului adevărat, aceste producţii comerciale.
Vreau să vă spun că în opinia mea personală există două categorii de interpreţi de folclor: unii care slujesc folclorul şi unii care se slujesc de folclor. Cred că aţi înţeles bine acest aspect şi ceea ce voiam să spun. La fel şi în emisiuni, sunt unele televiziuni care promovează folclorul autentic, promovează adevărul din această spiritualitate a satului românesc şi unele care sun că fac acest lucru dar de fapt fac un deserviciu prin tot felul de interpreţi şi producţii muzicale nu fac parte din spiritualitatea româ-nească. Ei ar vrea să facă parte dar nu fac prin text, linie melodică, mesaj. Aici cred că este cheia întregului răspuns. Atunci când se vrea să se promoveze folclorul autentic nu sunt prea multe emisiuni care să promoveze autenticul şi adevărul.
Rep: Dacă se spune că folclorul este un organism viu, atunci nu înseamnă că în câţiva ani tot ceea ce încearcă acum să intre în folclor ar putea să şi pătrundă în această entitate?
A.P.: Există şi acest risc, ca să spunem aşa, de a se deturna drumul folclorului, pentru că acest cuvânt folclor, este unul foarte complex care cuprinde foarte multe aspecte. Când spunem folclor nu ne gândim numai la cântecul popular, ne gândim la întreaga paletă care îl cuprinde  acest cuvânt. Există acest risc, ca să existe o detuturnare a adevărului. De aceea spun eu că este foarte important ca profesorii care se ocupă de acest aspect, ca oamenii de radio şi de televiziune care se ocupă de promovarea folclorului autentic adevărat să aibă grijă pentru a nu fi deturnat şi pentru a nu crede peste ani, că ceea ce s-a creat astăzi este folclor autentic.

Cornelia Ardelean Archiudean: “Dacă aş trăi o mie de vieţi, aş dori să mă nasc tot aici, în Ocniţa, în Bistriţa Năsăud”

A consemnat Mihai Teodor Naşca

Aşa se întâmplă, din când în când să asculţi oameni şi să intri cu totul în povestea lor. O poveste emoţionantă vă propun în cele ce urmează, alături de Cornelia Ardelean Archiudean. Despre emoţii, succese, despre destin şi dragostea de viaţă, cu această artistă a zonei de Câmpie a judeţului Bistriţa Năsăud, în cele ce urmează.

Rep: Cum a  apreciat Cornelia Archiudean primele momente de glorie pe scenă?
Cornelia Ardelean Archiudean: Într-adevăr scena îţi dă o fascinaţie deosebită şi atunci când iei contactul cu ea îţi doreşti mereu şi mereu să revii acolo, în faţa publicului deşi emoţiile sunt atât de puternice încât uneori se învecinează cu tracul. Trebuie să fii în stare să le stăpâneşti. Sunt nişte trăiri deosebite, unice. Toată viaţa mea am avut emoţii pe scenă, mai ales când a fost vorba de concursuri când picioarele nu-mi puteau sta pe scândura scenei! M-am stăpânit cu mare greutate… Gândindu-mă cu respect la cei ce-mi stăteau în faţă, juriu sau spectatori, cu sala plină sau aproape goală am cântat la fel, cu pasiune şi respect. Mărturisesc însă că mă simt cel mai bine în mijlocul oamenilor, nu neapărat pe scenă ci în mijlocul lor, să mă uit în ochii lor şi să văd daca le place ceea ce le transmit eu, să comunic sufleteşte cu ei. Acest lucru m-a încântat toată viaţa cel mai mult: când am văzut că oamenii au răspuns la sentimentele mele, transmise de cântecele mele…

Rep: S-a întâmplat vreodată sa regretaţi faptul ca aţi luat-o pe acest drum al folclorului?
Cornelia Ardelean Archiudean: Mi s-a întâmplat de mai multe ori! Dar nu pentru că aş fi trădat folclorul ci pentru că uneori, din cauze care nu ţineau de mine, am fost dezamăgită de cele ce se întâmplau în jurul meu. Mi s-a întâmplat după 1990 când eram foarte dezamăgită că ascultam radiourile şi televiziunile cum ne intoxicau cu fel de fel de producţii îndoielnice, mi-am pus întrebarea dacă mai are rost să continui, nu vedeam cui mai foloseşte folclorul adevărat. Nu ştiam dacă ceea ce cântam eu mai interesa pe cineva. Miracolul s-a produs într-o zi când mă aflam în munţii Rarăului, lângă Pietrele Doamnei. Am cântat acolo militarilor vânători de munte aflaţi într-o  tabără de instrucţie. Oferisem cu o zi înainte o casetă cabanierului de acolo, Gavril Ţâmpău, iar când urcam spre Pietrele Doamnei am auzit deodată cântecele mele răsunând peste tot muntele. Atunci am realizat că acele cântece aveau o valoare deosebită, răsunau de parcă se înfrăţiseră cu munţii, ecoul lor se întorcea spre mine din toate văile… Am simţit, cu tot sufletul meu, că truda mea de o viaţă nu a fost în zadar! Atunci mi-am zis că trebuie să continui, să cânt, să caut alte şi alte cântece frumoase de pe plaiurile mele.

Rep: Ce a cântărit mai mult în luarea deciziei de a vă întoarce din Bucureşti înapoi la Bistriţa, dat fiind faptul că acolo şansa de promovare era mai mare?
Cornelia Ardelean Archiudean: Viaţa! Voiam să fiu acasă, voiam să fiu mai aproape de satul meu, de părinţi. Atunci în 1975, când am decis să revin acasă, la Bistriţa, m-am gândit că şansele vor fi egale deşi în Bucureşti erau 1001 de posibilităţi de a fi şi de a trăi în miezul activităţilor artistice. Fiind o singură televiziune şi un singur post de radio la nivel naţional mă gândeam că o să am aceleaşi şanse şi la Bistriţa. Credeam atunci că redactorii emisiunilor de folclor vor fi imparţiali şi nu mă vor uita, nu vor intra în jungla care s-a format în acest domeniu artistic. Pentru mine lucrurile nu au mers însă aşa cum mi-am închipuit şi cum ar fi trebuit. Sistematic am fost înlăturată fără să mi se spună motivele. Este adevărat că nu am insistat nici eu cât ar fi trebuit! Nu ştiam, nu era în caracterul meu să fiu scoasă afară pe uşă şi să intru pe geam înapoi.

Rep: Ce îl face pe un artist sa depăşească pragul orgoliului propriu şi să împartă şi altora din talentul său?
Cornelia Ardelean Archiudean: Întotdeauna mi-a făcut plăcere să împart cu cei din jur bucuriile şi satisfacţiile  mele gândindu-mă că tot ceea ce se întâmplă frumos mie trebuie să împart cu cei din jurul meu. A fost credinţa mea şi este şi acum! Nu am fost niciodată secretoasă, cum se întâmplă multor colegi de breaslă care se duc pe tăcute  pe unde pot, vor să fie numai ei în frunte, nu le face plăcere să împartă bucuriile cu cei din jur. Eu am fost mereu deschisă spre tineri spre toţi colegii de cântec. Pentru mine a fost o binefacere că un copil de la ţară a ajuns în Bucureşti, eleva profesoarei Angela Moldovan, de la care am învăţat arta cântului. De aceea m-am dăruit celor care voiau să înveţe să cânte, celor pe care i-am simţit cu dragoste pentru folclor. Iată, au trecut douăzeci de ani de când  lucrez cu copii din tot judeţul aici la Cercul Militar Bistriţa.

Rep: Dacă destinul ar fi putut fi schimbat, v-aţi fi dorit să vă naşteţi într-o altă zona a ţării sau a lumii?
Cornelia Ardelean Archiudean: Dacă aş trăi o mie de vieţi, aş dori să mă nasc tot aici, în Ocniţa, în Bistriţa Năsăud, în România! Dacă aş vrea să schimb ceva? Aş vrea să fiu iarăşi copilă în satul meu, să urc pe uliţa plină de noroi spre casa părinţilor mei şi acolo, la căsuţa de sub vii să mă aştepte tata în pragul grajdului, iar mama cu o “dărabă de mălai” şi cu zâmbetele pe faţă…

Rep: În viaţă sunt multe lecţii pe care aceasta ni le dă, apreciaţi altfel viaţa după ce treceţi printr-un nenoroc?
Cornelia Ardelean Archiudean: Am avut foarte multe încercări în viaţa mea. Dar parcă ultima este cea mai grea… Încercările ni le dă Dumnezeu pentru a ne apropia de El. Trăiesc cu speranţa, ba nu… sunt sigură, absolut sigură că totul va fi bine…

Rep: Aţi adunat multe cântece din zona natală, ce pas următor vede artistul că mai trebuie să îl facă?
Cornelia Ardelean Archiudean: Încă nu am reuşit până acum să realizez un CD cu obiceiurile de nuntă din zona în care m-am născut, din Câmpia Transilvană. Mai am multe doine şi balade pe care trebuie să le înregistrez, să le las tinerilor care vor voi să urmeze calea cântecului popular.

Rep: Când se simte un solist împlinit profesional?
Cornelia Ardelean Archiudean: Probabil atunci când şi-a împlinit visele când a realizat tot ceea ce şi-a propus! Ceea ce nu este cazul meu! Cred că aş fi putut realiza mai multe.
Rep: Privind în urmă care este cel mai amar regret?
Cornelia Ardelean Archiudean: Să nu spunem regret. Aş fi vrut să am copii, aş fi avut acum nepoţi deja. Aş fi fost mai mulţumită sufleteşte dacă specialiştii şi-ar fi îndreptat mai mult atenţia spre mine, spre munca mea, să mă aprecieze corect şi, implicit, să fie alături de mine, să tragem împreună la plug pe acest minunat ogor al cântecului popular, al tradiţiilor populare româneşti.

Rep: Un gând pentru cititori.
Cornelia Ardelean Archiudean: Spectatorii mureşeni au avut întotdeauna un loc aparte în sufletul meu! Îi asigur de toată dragostea şi consideraţia mea şi le mulţumesc pentru dragostea cu care m-au înconjurat. Ei au fost mereu specialiştii cei mai calificaţi care au apreciat munca mea. Le doresc tuturor, şi ţie Mihai, multă, multă sănătate! Mai înainte m-ai întrebat ce  regrete mai am! Am regretul că nu mai vin, ca altădată, lunar de două ori să cânt în faţa unei săli arhipline în Tîrgu Mureş la Teatrul Naţional.

Jurnal de calatorie: Între două lumi

De: Mihai Teodor Naşca

Între două lumi

Nu vreau să vorbesc în continuare despre trecerea dintr-o lume în alta, acea clasică ci despre două civilizaţii. Un popas şi un răgaz la mijloc de vară, într-o vreme a concediilor, o călătorie la care puteţi fi părtaşi chiar şi prin intermediul acestor rânduri. Între două lumi, pentru că vorbim de două ţări vecine şi atât de diferite din foarte multe puncte de vedere, una cu vechi state în Uniunea Europeană, alta mai nou venită în marea familie. Când toată lumea face comparaţii între România şi alte ţări, noi vă propunem să vedeţi diferenţele dintre Grecia şi Bulgaria. Ne plimbăm puţin prin Prefectura Karditsa din Grecia, însă nu vom omite faptul că până în Karditsa a trebuit să trec şi prin Bulgaria. O vorbă străbună spune că la pomul lăudat să nu mergi niciodată cu sacul, însă pe de altă parte fiecare pădure îşi are uscăturile sale. Am simţit dintotdeauna o atracţie vizavi de tărâmurile elene, însă nu aş putea spune că locurile pitoreşti sau peisajele m-au făcut să mă simt acolo ca acasă, ci altceva, acel altceva pe care încă nu am reuşit să îl dibuiesc. Dar vremea nu este târzie. Au oamenii aceia ceva ce te face să te simţi ca acasă, fără să ai vreun moment impresia că eşti doar tolerat acolo. Grecia este o ţară mai săracă în resurse şi atunci e normal că de foarte mult timp au învăţat să fie gazde primitoare pentru toţi turiştii. De dragul lor au învăţat limba engleză, în mare parte, au învăţat să respecte culturile altor popoare şi, mai ales cred că de-a lungul timpului, această formă de găzduire, că le-a intrat în gene. Aşa am avut eu impresia pentru că nu au acel zâmbet fals cu care suntem obişnuiţi mai ales în zona comercială din România.

În oraşul Elenei Paparizou

Se ştie faptul că în bătrâna Elladă plouă mai puţin de 30 de zile pe an, însă din cele zece zile cât am stat acolo, cred că am prins doar două zile fără ploaie. Eram pregătit pentru zile caniculare, cu temperaturi peste 35 de grade, însă încă o dată miturile au fost sparte. Nu am avut de ce să mă plâng, eu fiind mai obişnuit cu răcoarea. Şi grecii erau deja sătui de atâta ploaie şi ce contradicţie în gândire. Românii s-ar fi bucurat de un pic de ploaie după atâta caniculă, însă într-o ţară semiaridă aşa cum e Grecia, iată că ploaia nu e întotdeauna binevenită. Preferă să aibă un sistem de irigaţie bine pus la punct decât să aştepte mila divină. E de preferat vremea bună, soare mult, perioadă de plajă, care este o obişnuinţă pentru cei care locuiesc aproape de mare. Condiţiile meteo fiind numai bune pentru un nordic zic să pătrundem puţin în Prefectura Karditsa din Grecia şi prin ochii mei să explorăm lumea aceasta. Karditsa este una dintre prefecturile Greciei, în sud-vestul Thessaliei, o zonă preponderent agricolă, unde predomină culturile de bumbac şi cele de cartofi şi fasole. Numele prefecturii e luat de la capitala regiunii, Karditsa, un orăşel cu aproximativ 35 de mii de locuitori, recunoscut mai ales pentru un monument UNESCO, numit Piaţa Publică (Dimotiki Agora), dar şi şcolile cu profil tehnologic, veterinar şi de silvicultură sunt renumite. Dacă ar fi să analizăm un pic mai bine acest loc, trebuie spus că din acest loc s-a ridicat Elena Paparizou, solista trupei “Antique”. Mama ei este din Karditsa, iar tatăl din Mouzaki, un mic orăşel la 30 de kilometri de capitala prefecturii. Sub semeţia munţilor Pinzi, ce închid asemenea unei coroane partea plană de câmpie a regiunii, prefectura Karditsa este un amestec oarecum ciudat între câmpurile foarte bune pentru recoltă şi munţii abrupţi ce îţi aduc aminte de stâncile drepte ale Meteorei, obiectiv aflat nu foarte departe de aceste locuri. La doar 300 de kilometri de Atena şi alţi 60 de Larisa, Karditsa reprezintă pentru cunoscători un loc al culturii, şi mai ales cei care au activat în formaţiile de muzică cultă ştiu că aici se organizau şi se mai organizează şi acum festivaluri de profil.

Cald la greci

Şi cum grecii au câte o poveste despre fiecare piatră, despre fiecare loc, cunoscând foarte bine importanţa turistică în propria lor dezvoltare, poate că dacă tot aici ne aflăm să vă spun câteva cuvinte despre un alt loc Mavromati (Ochi negri). Ei bine, acesta e locul de unde un erou al Greciei centrale, în Războiul de Independenţă din 1821 s-a făcut remarcat şi ulterior divinizat. Este vorba despre Giorgos Karaiskakis, cel în cinstea căruia se organizează de 42 de ani un festival internaţional de folclor, în capitala prefecturii. La alţi câţiva kilometri de Karditsa, mai precis 30, dar înspre sud-vest găsim lacul artificial Plastira, denumit aşa după numele unui general Nikolaou Plastira, fost prim ministru al Greciei, loc de unde apa ajunge în multe localităţi ale prefecturii, un fel de mini-mare a zonei. Fiecare călătorie îşi are farmecul ei, însă în zona aceasta despre care vorbim parcă e o întoarcere în timp. Pe un vârf de deal, asta ca să nu folosesc cuvântul munte, se află un orăşel cochet, format în jurul unei cetăţi cu renume: Fanari (lumini, lămpaş). Seara, de la baza dealului e o plăcere să vezi acest oraş, aducând aminte de un vechi cartier al Bizanţului de unde erau trimişi domnitori pentru Ţările Române. La pacea şi liniştea din jur îmi spuneam că aici oamenii sunt feriţi de orice stres politic sau social. Că aici nu a pătruns criza de nici un fel, că aşa cum trăiau acum o sută de ani aşa trăiesc şi acum. Doar o clădire dărăpănată a unei foste gări aduce aminte de o lume de demult, în care transportul se făcea şi pe căi ferate. Mouzaki e un orăşel ce are tot ce vrei pentru a te simţi departe de lumea aglomerată. Aici simţi calmul oamenilor în cel mai firesc mod, aici masa este precum o rugăciune, când nimeni nu are voie să te deranjeze şi mai presus de toate, nimeni nu are treabă cu tine atât timp cât nu deranjezi pe nimeni. Aduni tot calmul oamenilor, îl condimentezi bine cu briza locului şi peisajul din jur şi mai adaugi câteva reţete greceşti şi obţii starea de spirit a grecilor thessalieni.

Rece în Bulgaria

Vorbeam la început de o călătorie între două lumi şi aici voiam să fac o paralelă cu ţinuturile Bulgariei, ţara de tranzit în această călătorie, vestită pentru legumele şi trandafirii săi. Sincer, cu riscul de a deranja pe unii sau alţii eu nu aş merge acolo în vacanţe. Şi nu pentru peisaje ci pentru modul în care eşti primit. Neîncrederea vameşilor bulgari şi faptul că prin toate locurile pe unde am trecut nu am găsit un vorbitor de engleză să ne putem înţelege. Chiar mi-aş fi dorit să găsesc un dram din ospitalitatea bulgară, cea pe care o vedeam prin reclamele televizate. Poate asta se găseşte doar pe malul mării… că dacă te afli într-o maşină pe şoselele ei, şi mai ai şi număr de România e foarte posibil să faci multe popasuri. Şi din cauza poliţiştilor, dar şi a drumarilor sau a altor probleme de trafic. Bulgarii trăiesc după alte reguli şi alte tabieturi, din păcate nu sunt atât de ospitalieri ca grecii. Totuşi pentru a ajunge în locurile pe unde v-am plimbat, în Prefectura Karditsa, poţi să iei un avion până la Thessaloniki sau Atena, iar de acolo cu un autobuz ajungi destul de repede. Cazarea nu este scumpă, şi cred că o investiţie în această vacanţă merită toţi banii. Kalo taxidi!

Istoria târgului din Sînpetru

De: Prof. Cornel Banu,  Mihai Teodor Naşca

Târgul de vară a rămas o tradiţie vie pentru sânpetreni şi toţi cei care participă an de an la această manifestare ce se desfăşoară în localitatea Sinpetru de Cîmpie, între 10 şi 15 iulie. Acum câteva decenii existau de fapt, trei târguri de ţară: cel de primăvară care se desfăşura în luna aprilie, cel de vară, în luna iulie, şi cel de toamnă, în luna octombrie, de obicei pe data de 26, de Sfântul Dimitrie izvorâtorul de mir. Târgurile din Sînpetru de Câmpie au o vechime destul de mare şi au fost recunoscute nu numai în ţară, ci şi peste hotare. Bătrânii povestesc faptul că târgul de cai ce se desfăşoară în data de 10 iulie era printre cele mai vestite din sud-estul Europei.

De referinţă rămâne însă târgul de vară, care se desfăşoară în luna iulie, unde pe lângă târgoveţi şi sfârnarii străini se adunau şi se mai adună şi astăzi oamenii din sat plecaţi pe alte meleaguri, care revin pentru a se întâlni cu rudele dar şi consătenii. Târgurile de primăvară şi toamnă au dispărut prin anii 1950, datorită noilor orientări ale regimului comunist. Date despre târgul de vară din Sînpetru de Cîmpie se găsesc şi în lucrarea scrisă de dr. Augustin Bunea, în 1932, editată la Blaj şi intitulată “Episcopii Petru Paul Aron şi Dionisos Novacovici sau Istoria românilor transilvăneni de la 1751 la 1764”. Revenind la istoria târgului Sînpetrului, avem o informaţie care ne spune că în anul 1760 la acest târg au fost prezenţi peste 600 de oameni. Din relatările bătrânilor reiese faptul că la acest eveniment participa teatrul de marionete “Vasilache şi Mărioara”, atracţie nu numai pentru copii, ci şi pentru cei mari.
Locul de desfăşurare al târgului era odinioară pe actualul “Deal al Târgului”, situat la nord est de Bise­rica Reformată, şi se întindea pe o suprafaţă de peste cinci hectare. Toată această suprafaţă era înconjurată de “corfauă”, un fel de gard din bârne groase, de care erau legate animalele aduse spre vânzare. Exista de asemenea un “umbrar” de 50-60 de metri, un şopron “berluit” (căptuşit) cu scândură şi acoperit cu şindrilă. În plus, în acest spaţiu al târgului mai exista şi un fel de grădină de vară, unde se bea, se mânca şi se juca, dar şi un loc de adăpost pentru comercianţi sau târgoveţi pe timp nefavorabil. Când timpul era favorabil, jocul duminical se făcea la acest “umbrar” din “dealul târgului”. Pe Dealul Târgului se construiau şetre (tarabe) pentru mărfuri şi se montau cele două “comegii” – linghişpir-uri – una cu cai şi cealaltă cu lanţuri şi mişcată de un motor. Târgul ţinea de obicei cinci zile dar din relatările bătrânilor reiese că înainte de primul război mondial şi în perioada interbelică acesta avea o durată de 2-3 săptămâni.
Prima zi a târgului era destinată vânzării şi cumpărării cailor. În această zi se vindeau sute de cai. Farmecul acestei zile consta în ţiganii care veneau la târg într-un număr foarte mare, chiar din Ungaria şi Serbia. Se vindeau mulţi pentru sacrificarea lor în Italia dar cei mai mulţi erau vânduţi pentru muncă. Ţiganii erau consideraţi geambaşi de cai, aceştia demonstrau valoarea cailor încărcând căruţele şi punând caii să tragă până pe culmea dealului. De la aceste încercări ale patrupedelor cabaline se ajungea la neînţelegeri şi chiar scandaluri între ţigani şi cumpărători, intervenţia jandar­milor fiind absolut necesară, mai ales că se şi fura. La umbrar, tarafurile cântau “de rupeau pământul” pe toate gusturile: româneşte, ţigăneşte şi ungureşte.
Pe 12 iulie se desfăşura târgul de vite, care pe măsura trecerii timpului nu a mai avut importanţa şi anvergura perioadei amintite.
Ziua cea mare era însă 15 iulie, “ziua târgului”, destinată şetrelor, tarabelor, vânzătorilor ambulanţi, jocurilor populare şi bunei dispo­ziţii, începând cu copii şi până la cei maturi.
În perioada anilor 1930 – 1950 veneau la acest târg locuitorii din aproape toate satele limitrofe, cu jucăuşii şi tarafurile lor, fiind un veritabil concurs fără jurizare. Cele mai vestite şi frumoase jocuri earu ale celor din Ţagu şi Silivaşu, iar din comuna Sînpetru erau dan-satorii din Dîmbu, această formaţie fiind cunoscută la nivel judeţean şi naţional, participând la mai multe ediţii ale concursului “Cântarea României”. Feciorii şi fetele purtau frumoase costume populare, fie­care sat etalându-şi tot ceea ce avea mai valoros.
“Ziua târgului”- 15 iulie era o adevărată sărbătoare a portului şi jocului popular. Târgul Sînpetrului se încheia cu renumitul “Bal al târgului”, unde se jucau patru jocuri.

Ramona Fabian: “De dragul celor ce m-ascultă…”

A consemnat Mihai Teodor Naşca

Ambiţioasă, mereu într-o continuă perfecţionare, mereu într-o luptă cu propria-i voinţă şi destul de obiectivă în ceea ce priveşte propria-i persoană. Aceasta este invitata de azi în Lada de zestre, Ramona Fabian, fata cu chip de înger şi cosiţe şcolăreşti. Ascunzând o serie de trăiri sub un zâmbet artistic, Ramona Fabian mai face un pas în ceea ce înseamnă cântecul popular. A declarat de multe ori că ar fi trebuit să încerce să se plaseze pe un drum al său încă de multă vreme, însă se pare că acum a avut şi imboldul necesar. Anul acesta aduce pentru Ramona, primul său album, în adevăratul sens al cuvântului, cu piese multe şi frumoase, cu orchestraţie profesionistă, totul fiind baza reală pentru consolidarea drumului său în folclor. Curioşi de ceea ce pregăteşte Ramona Fabian i-am adresat câteva întrebări şi iată ce a ieşit.

Rep: De o bună bucată de vreme ştiu că te ocupi de alcătuirea şi imprimarea unui album de folclor…
Ramona Fabian:  Îmi este atât de drag publicul care mă ascultă şi care îmi urmăreşte activitatea, încât mai mult decât pentru mine, mi-aş dori, pentru el, pentru public, să imprim un album cu cântece de pe meleagurile noastre. De acum este unul aş­teptat, deoarece lumea a început să cunoască numele meu şi mereu sunt oprită şi întrebată dacă există sau nu un CD. Dumnezeu a fost bun şi m-a ajutat să încep înregistrările şi chiar să meargă totul foarte bine. Pot să spun că sunt bucuroasă că am în spate cei mai calificaţi oameni ai domeniului, profesionişti care asigură condiţia materialului, atenţi la detaliu şi meticuloşi şi al căror talent va fi resimţit în nivelul calităţii imprimărilor. Chiar dacă este costisitor şi aveam la îndemână posibilităţi mai accesibile, am ales această variantă pentru a fi sigură de atingerea celor mai bune nive­luri. În rest, nu pot să îmi doresc decât să placă oamenilor, o dorin­ţă pe care cred că o au toţi colegii mei interpreţi. Fără aprecierile publicului, nu am avea putere pentru ceea ce facem şi nu am fi aceiaşi.

Rep: Când crezi că va ajunge acest album la cei ce vor să te asculte?
Ramona Fabian:   Sper să finali­zăm munca la acest material, înainte să se împlinească un an de când am demarat. A fost greu să suprapunem timpul atâtor părţi care trebuiau să aducă aportul, în sensul că, atunci când maestrul Ovidiu Barteş, cel care pune viza acompaniamentului orchestral, nu era plecat în capi­tală sau în alte judeţe din ţară cu spectacole, fie era ocupat studioul, fie nu mă puteam deplasa eu la Cluj la studio. Aşa că, totul s-a întamplat destul de încet şi anevoie, dar, zic eu, sigur.

Rep: Melodiile tale reprezintă o zonă anume? Ce spun versurile lor? Ce teme ai abordat?
Ramona Fabian:  Eu, născându-mă, crescând şi copilărind în Tîrgu Mureş, nu pot spune ca aş dori să reprezint numai o anumită zonă folclorică a judeţului nostru, deşi apartenenţa mea este a aşezărilor de pe câmpie, privind spre linia ascendenţilor. Albumul va cuprinde un mănunchi de cincisprezece cântece, acoperind o rază mai mare a subunităţilor etnofolclorice ale judeţului Mureş. Aşadar, înre­gistrez atât învârtită iute, cât şi învârtită rară, şi atât purtată, cât şi de-a lungu, sau chiar şi ceardaş românesc. Melodiile au sursa şi rădăcinile în autenticitatea folclorului mureşan, fiind adaptate calităţilor mele vocale şi lipite de sufletul şi inima mea. Textele acestor cantece au fost alese astfel încat să mă reprezinte pe mine, să oglindească interiorul personalităţii mele, precum şi trăirile specifice vârstei pe care o am. În cântecele vesele se va putea observa un optimism puternic, capabil să transforme orice “necaz” în ”haz” şi orice grijă în motiv de bună dispoziţie. Aşa sunt şi eu. Îmi place să transform în umor orice secvenţă din viaţă care ne aduce mâhnire şi supărări. Cântecele mai triste exprimă câte o părticică din realitatea crudă a vieţii şi suferinţele specifice prin care trece omul de-a lungul transformărilor la care este părtaş de la naştere până la moarte. Durerea că viaţa trece pe lângă noi: “M-am trezit ca viaţa-i gata/ Şi n-o să mai fie alta/ Amu cânt şi m-ascultaţi/ De mâine toţi mă uitaţi/ Meriţi la cât ai răbdat/ Încă-un cântec şi-un jucat/ Şi-apoi poţi muri-mpăcat”. Sau din suferinţele ţăra­nilor asupriţi în  vremuri de odinioa­ră: “Nu ne-o pus neamţu` la jug/ Da` ne ţin ai noşti sub plug/ Pentru două sau tri sute/ Le lucrăm pământuri multe/ Şi când ne-a­şe­zăm la masă/ Nu-i o pită albă-n casă”. Purtata “Din Ţara Ardea­lului” va veni să deschidă toate spectacolele mele prin ţară, pentru că acesta este locul sfânt unde m-am născut, unde am crescut şi unde îmi trăieşte familia dragă: “Din Ţara Ardealului/ Din Valea Mureşului/ Am adus cântecul meu/ L-am adus să-l cânt mereu”. Iar printre cântecele de veselie s-au strecurat subiectele legate de năbădăioasa dragoste a fetelor, de “feciorii cu care m-am sfădit/ Aseară la asfinţit”; de noroc, pe care îl întreb “unde mi, să-l iau de chiept/ Că de-o viaţă îl aştept” şi aşa mai departe. Cert este că atunci când am repetat şi lucrat la un cântec şi la textul lui, m-am transpus în totalitate în povestea derulată în el. Am fost acolo trup şi suflet. De fapt aşa se şi defineşte un artist. Cineva care reuşeşte să redea un material adaptându-l caracteristicilor sufleteşti proprii şi exprimându-l plin de trăirile strict personale interioare. În concluzie, stilul resimţit în cântecele de pe album mă reprezintă în totalitate şi nu este altul decât cel pe care l-am promovat şi până acum.

Rep: Cum a fost această primă parte a anului pentru tine?
Ramona Fabian: A fost o jumătate de an plin pentru mine, atât din punct de vedere al activi­tăţilor cât şi din cel al reali­zărilor. Mai presus de toate, compact discul la care lucrez, vine să încununeze toată sârguinţa mea de până acum. Şi, aşa ca fiecare, după atingerea unui ţel, facem ce facem şi ne şi propunem unul nou. Deja mă văd pusă pe alte fapte, mai pretenţioase şi care necesită mult mai mult efort, dar fără de care viaţa noastră nu ar avea aceeaşi culoare intensă. De fapt, cred în provocările vieţii şi am certitudinea şi convingerea că ele au înălţătorul rol de a ne menţine tineri şi sănătoşi. Inclusiv activi­tăţile artiştilor au acelaşi scop: menţinerea tonusului şi a dorin­ţei arzătoare de a trăi! Am simţit acest lucru de fiecare dată când am mai făcut câte un pas. În momentul de faţă am atâta poftă de viaţă, încât parcă nu aş lăsa nici o secundă să treacă netrăită sau fără să fie simţită profund. Şi cred că la acest spirit şi-au adus aportul activităţile mele legate de taina cântecului popular. Mă rog la Dumnezeu să-mi ţină părinţii pe pământ încă atât cât au trăit, pentru că ei mi-au dat ceea ce am, iar mureşenilor le mulţumesc în mod deosebit pentru că m-au primit în inimile lor, prin asta dând strălucire şi frumuseţe vieţii mele!

Două tinere vedete populare: Teodora Suciu şi Ovidiu Furnea

A consemnat Mihai Teodor Naşca

La sfârşitul lunii iunie, Ansamblul “Hora” din Ungheni a participat în Prefectura Karditsa (Grecia) la cea de-a 42 –a ediţie a festivalului dedicat eroului local Giorgos Karaiskaki, festival numit “Karaiskakeia”. Manifestarea s-a desfăşurat pe parcursul a mai multor zile şi în mai multe localităţi din zonă. România a fost reprezentată la acest festival de către Ansamblul “HORA” din Ungheni, condus de către Ilie Ilieş. Şi cum toate ansamblurile serioase au şi solişti vocali, Ansamblul “Hora” a avut pregătit pentru acest moment doi solişti tineri: Teodora Suciu şi Ovidiu Furnea.

Despre Teodora Suciu am mai scris în această rubrică, ea fiind din Subcetate, judeţul Harghita însă adoptată de mureşeni aproape în totalitate. Este studentă în Tîrgu Mureş şi de ceva vreme colaborează cu ansamblul din Ungheni. A participat şi a câştigat şi titlul de “moştenitoare” a Tezaurului Folcloric însă asta nu a ajutat-o prea mult în carieră, probabil drumurile de acum să fie mai bine netezite. Despre Ovidiu Furnea pot spune că  i-a plăcut să cânte de mic, chiar poate înainte de a-i place să şi joace, iar în prezent se pregăteşte să îşi întocmească un repertoriu propriu. Vocea lui promite multe şi sper că îşi va găsi propriul drum în acest domeniu. Amândoi tineri solişti au fost pregătiţi de Dorina Oprea. I-am surprins cu acest interviu după o repetiţie în Mouzaki, înainte de seara cea mare, a românilor la festivalul din Karditsa şi vă invit să aflaţi părerea lor, la cald.

Rep: Părerea voastră despre locurile în care ne aflăm. Suntem în Mouzaki, în Prefectura Karditsa din Grecia, la festivalul internaţional al cântecului şi jocului popular “Karaiskakeia”, cea de-a 42-a ediţie, unde Teodora Suciu şi Ovidiu Furnea sunt potenţialii solişti în ansamblul “Hora” din Ungheni.

• Ovidiu Furnea: Eu cred că este destul de greu pentru noi. Încă nu ne-am obişnuit cu programul pe care îl avem. Este greu dar ne place mult.

• Teodora Suciu: Întradevăr, este foarte frumos. Am văzut multe locuri frumoase. Programul este destul de încărcat.

Rep: În ceea ce priveşte formatul, cântecul, dansul pe care le-aţi putut vedea aici, cum vi se pare folclorul altor state în comparaţie cu ce ce prezentăm noi aici?

• Ovidiu Furnea: Este foarte frumos şi chiar interesant să vedem lucruri noi, oameni buni, dansuri şi cântece frumoase.

• Teodora Suciu: Am avut ocazia să vedem lucruri noi, oameni noi şi evident putem considera asta o experienţă.

Rep: Într-un festival se leagă prietenii, mai mult decât altceva, aveţi vreo ţară preferată cu care aţi reuşit să vă împrieteniţi, să comunicaţi mai bine?

• Ovidiu Furnea: Eu cred că cel mai bine mă înţeleg cu cei din Iordania şi cei din Egipt. Parcă mi-au intrat sub piele, le-am povestit despre ţara noastră, ei despre ţările lor, am făcut un schimb de experienţă, mai cunoaştem astfel şi alte culturi.

• Teodora Suciu: Eu am comunicat mai mult cu cei din Republica Moldova.

Rep: Cu ce cântece v-aţi pregătit pentru acest festival?

• Ovidiu Furnea: Eu m-am pregătit cu două cântece, unul din repertoriul regretatului Petre Săbădeanu. Este vorba despre melodia „Tinereţe de demult”, iar celălalt cântec este din repertoriul lui Ionuţ Fulea, „Toată lumea are un dor”.

• Teodora Suciu: Eu cânt un cântec din repertoriul Andrei, „Eu cânt pentru tine, dragă lume”, şi un ştraier din zona mea natală.

Rep: Ce vi s-a părut cel mai straniu când aţi călcat acest pământ al Greciei, ce v-a marcat cel mai tare în Grecia, Karditsa?

• Ovidiu Furnea: Cel mai mult m-a marcat atitudinea oamenilor care sunt foarte primitori, ospitalieri, ne-au primit cu braţele deschise.

• Teodora Suciu: Mi-au plăcut foarte mult oamenii şi peisajele Greciei, atât de contrastante.

Rep: Fiecare dintre voi aveţi un drum propriu, acum sunteţi solişti ai trupei, susţineţi din punct de vedere vocal Ansamblul „Hora”din Ungheni, dar pe viitor fiecare dintre voi pregăteşte ceva în acest sens?

• Ovidiu Furnea: Acum am făcut câteva înregistrări la Cluj, lucrez la versuri şi sper ca într-o lună-două să am melodiile mele, patru melodii.

• Teodora Suciu: Vreau să înregistrez şi eu câteva melodii. Eu am mai colaborat şi cu Ansamblul „Rapsodia Călimanului” de la Topliţa.

Rep: Dacă ar fi să faceţi o proiecţie a anului acesta şi a anului viitor, cum ar trebui să fie pentru voi. Sunteţi tineri, aveţi tot felul de idei, probabil o să participaţi la tot felul de concursuri, turnee ca şi cel de acum, cum vedeţi voi următorul an şi jumătate?

• Ovidiu Furnea: Îmi doresc să înregistrez cât mai multe melodii, să apar pe mai multe scene ale ţării şi nu numai, să fiu mai cunoscut de oameni.

• Teodora Suciu: Şi eu vreau să fac cât mai multe melodii, să particip la diferite festivaluri.

Rep: Ovidiu, doar pentru tine este această întrebare, eu te ştiu pe tine dansând de ceva vreme, mai precis de şase ani, cum de ai început să şi cânţi?

• Ovidiu Furnea: Eu cânt de la cinci ani. La început a fost dansul iar apoi cântecul.

Rep: Tu, Teodora, eşti din Subcetate, judeţul Harghita, cum de te-ai apropiat de cei de la Ansamblul “Hora”?

• Teodora Suciu: Îmi plac foarte mult cântecele din zona Mureşului şi având în vedere că sunt studentă în Tîrgu Mureş am decis să cânt cu acest ansamblu.

Rep: În viziunea voastră, pentru că sunteţi foarte tineri, în momentul actual, modul de promovare pe canalele media cum vi se pare?

• Ovidiu Furnea: Eu acum încep să mă pregătesc pentru aşa ceva. Întotdeauna se pleacă de jos pentru a ajunge sus. Toate participările la festivaluri ne aduc o promovare, lumea începe să se obişnuiască cu noi, să ne primească în casele lor.

• Teodora Suciu: Am avut şi eu o experienţă destul de neplăcută care m-a făcut să îmi schimb părerea. Eu cred că dacă ai pe cineva în „spate” reuşeşti, dacă nu este destul de greu.

Rep: Sunteţi de acord cu difuzarea în neştire a anumitor persoane pe canalele care promovează cântecul popular?

• Ovidiu Furnea: Eu personal nu prea sunt de acord, deoarece nu toţi cei care apar sunt adevărate valori. Dacă ai bani apari, dacă nu stai mai departe de micile ecrane. Din păcate, talentul nu este scos înainte. Este foarte bine să se facă o selecţie, să fie un juriu în televiziune, să nu intre oricine.

• Teodora Suciu: Dacă ai bani poţi să ajungi undeva, departe. Eu am avut o experienţă de acest gen. Mi s-a promis că voi participa la diferite festivaluri prin ţară dar nu a fost aşa.

Rep: Ce gânduri le transmiteţi celor de acasă?

• Ovidiu Furnea: Vreau să le mulţumesc părinţilor mei că m-au ajutat, m-au sprijinit şi mi-au dat curaj, şi lui Dumnezeu că mi-a dat vocea pe care o am.

• Teodora Suciu: Îi mulţumesc lui Dumnezeu şi mamei mele care m-a crescut destul de greu, deoarece tatăl meu a decedat în urmă cu câţiva ani.

Dorina Oprea: “Tot ce am mai scump pe lume acolo este, la Dumbrava”

Mai deschidem un capitol, încă o fereastră a sufletului Dorinei Oprea, pentru a privi din exterior ceea ce poate nu multă lume reuşeşte să înţeleagă. În Lada de zestre adunăm şi apoi scoatem la lumină gânduri despre un album al Dorinei Oprea, o multitudine de doruri trimise pe Valea Mureşului, care să îşi găsescă ostoirea măcar în aval. Un album, al şaptelea al solistei Ansamblului Profesionist “Mureşul” din Tîrgu Mureş, în care sunteţi purtaţi prin toate subzonele judeţului Mureş. La acestea se mai adaugă câteva amintiri despre familie şi sat, lucruri păstrate cu sfinţenie, aşa cum face orice om ce îşi lasă satul departe, căutându-şi norocul printre străini. Un popas, la o poveste, într-o zi toridă de vară, în luna lui Cireşar, aproape de data de 22 iunie, atunci când Dorina Oprea îşi aniversează ziua de naştere, ocazie cu care o felicităm şi noi.

Rep: Se spune că un album aduce cu el întreaga satisfacţie şi împlinire a unui artist. Al câtelea album din careieră este acesta – „Du-te dor cu Mureşul”?
Dorina Oprea: Este al paisprezecelea, dar individual este al şaptelea. După două săptămâni de la apariţia albumului „Du-te dor cu Mureşul” a mai apărut un nou album pe care eu sunt prezentă alături de alţi colegi de cântec, realizat de Libris Braşov. În total sunt paisprezece albume, şapte individuale, şapte colective.

Rep: Ca şi constituţie, piese culese şi alese…
Dorina Oprea: Cuprinde cântece de pe Valea Mureşului Superior, de pe Câmpie şi chiar şi de pe Târnave. E bine să înmănunchiez aici toate subzonele judeţului. Am şi învârtite în trei timpi, purtate, de-a lungul, doine, învârtite de pe Mureşul de Sus şi fecioresc.

Rep: Există cu siguranţă două-trei cântece de rezistenţă, pe care în momentul în care le-ai înregistrat a existat scânteia sau ideea că vor prinde bine la public. Care au fost cântecele acestea?
Dorina Oprea: M-am gândit la melodia „Se duc anii mei, se duc” însă surpriza a fost să prindă mai bine „Du-te dor cu Mureşul”. Toată lumea îmi spune că este un cântec deosebit şi sper să rămână în sufletul auditoriului.

Rep: Cât de multă transpiraţie, cât de multă inspiraţie, cât de mult efort s-a depus în realizarea acestui album? În ce stare a găsit-o pe Dorina Oprea crearea acestui album? Că de regulă se spune că starea pe care o ai la crearea albumului se transmite prin melodii.
Dorina Oprea: M-a găsit, din nefericire, într-o stare foarte deosebită, eram după înmormântarea tatălui meu, şi puţin se simte nostalgia trecerii timpului. Textele sunt puţin mai melancolice, mai triste, dar am încercat să înmănunchiez pe acest album toate temele, de la dor până la trecerea anilor, am şi cântece  de mamă şi cântece despre sat, şi cântece despre jocul satului şi feciorii acestuia.

Rep: A existat acea dorinţă de a face tabloul satului natal în acest album?
Dorina Oprea: Da şi îmi pare foarte rău că nu am reuşit exact să exprim ceea ce simt. Mi-aş dori să pot să scot un cântec în care să pun toate simţămintele şi trăirile mele când mă gândesc la satul meu natal, pentru că eu îmi iubesc foarte mult satul de unde eu îmi trag seva. Tot ce am mai scump pe lume acolo este, la Dumbrava, unde din păcate numai pe mama o am şi o soră, dar mă întorc acasă foarte des, simt că acolo îmi încarc bateriile şi simt că, fără acest colţ de rai, eu nu aş fi ceea ce sunt astăzi.

Rep: În familia Oprea, cea de la rădăcină, de la Dumbrava, în afară de Dorina şi de cealaltă soră de la Dumbrava, nu ştim nimic despre ceilalţi. Ceilalţi nu şi-au dorit niciodată să cânte, sau cântă doar pentru ei?
Dorina Oprea: Noi suntem patru fraţi, trei fete şi un băiat. Eu sunt cea mai mică din familie. Pe sora mea cea mare tu o cunoşti. Ea cântă în corul bisercii şi în grupul vocal al satului, împreună cu Fluieraşii şi Băciţele. Fratele meu şi sora mea cealaltă, Nelu şi Maia, trăiesc la Topliţa, sunt căsătoriţi, au familiile lor, sunt deja bunici. Au dansat în tinereţe şi ei..

Rep: Rădăcina harului de unde provine?
Dorina Oprea: Cred că moştenesc totuşi harul, pentru că tata cânta foarte frumos. Până a putut să meargă la biserică şi a fost în putere, a cântat în corul bisercii. Mama a cântat şi ea foarte frumos însă de multă vreme nu mai cântă. Îmi amintesc când eram copil că o rugam să îmi cânte ceva iar ea îmi spunea că nu mai poate, că îi tremură vocea. Eu zic că îi moştenesc pe amândoi, mai mult din partea tatălui. De mic copil îmi plăcea să ascult radioul. Pe vremea aceea eram singurii din sat care aveam radio la curent şi ascultam foarte multă muzică, mai ales la prânz, când veneam de la grădiniţă era o emisiune „Întâlnire cu melodia populară şi interpretul preferat” şi mama mă punea să dorm de amiază. Eu mă făceam că dorm, numai ca să ascult cântecele, iar când mă trezeam din aşa-zisul somn îi cântam mamei cântecele auzite la radio. Ea mă întreba de unde ştiu cântecele şi astfel îşi dădea seama că numai m-am prefăcut că dorm. De mică m-a preocupat foarte mult cântecul, şi zic eu că fiecare om vine pe pământ cu un destin şi trebuie să îţi urmezi drumul.

Rep: Prima melodie învăţată cap-coadă care a fost?
Dorina Oprea: Îmi amintesc că la primele serbări de la şcoală cântam melodia „Surioara mea grădină” a Irinei Loghin. O iubeam foarte tare pe Irina Loghin, îi ştiam toate cântecele, iar cu melodia „Cei trei brazi de la Sinaia” eu am intrat la şcoala de muzică din Bucureşti. La examen am interpretat şi melodia „Pe valea Mureşului”.

Rep: Ca şi solist Dorina Oprea este cunoscută, dar ca profesor probabil mai puţin. Ce anume te-a mânat spre acest domeniu, acela de a fi pedagog?
Dorina Oprea: Eu nu am neglijat nici un moment cariera de solist, de peste douăzeci de ani sunt solist profesionist în cadrul Ansamblului “Mureşul”. Dacă îmi ajută Dumnezeu, la anul voi sărbători o sumă rotundă a activităţii mele. Paralel cu cariera de solist profesionist, de zece ani sunt profesor de canto popular la Şcoala Populară de Artă, iar de şapte ani sunt realizator de emisiuni folclorice la două televiziuni. Să fii profesor este o mare responsabilitate, să modelezi glasurile copiilor înseamnă foarte mult pentru mine. Foarte mulţi spun că un interpret de folclor nu trebuie să treacă printr-o şcoală de canto, să cânte aşa cum l-a înzestrat natura. Eu zic că nu este aşa, generaţiile tinere, toate, au trecut printr-o şcoală de muzică. Se vede diferenţa. Să fii solist şi să nu ştii unde este sol pe portativ… Sunt foarte mulţi interpreţi în vârstă care cântă foarte frumos, dar nu au nimic cu muzica, dacă se duc în faţa unei orchestre şi spun că vor să cânte piesa asta, nu ştiu de unde trebuie cântată. Generaţiile care sunt mai proaspete au o cultură muzicală. Eu zic că nu este lipsit de importanţă ca un interpret de muzică populară să ştie măcar din ce tonalitate cântă, să ştie ce înseamnă tonalitatea respectivă şi apoi să îşi modeleze vocea. Trebuie să se „şcolească” în această profesie.

Surorile Guţă, Valeria Nistor şi Felicia Şoş: “Folclorul este satul, asta cred că este cea mai bună definiţie”

Surorile Guţă s-au născut în localitatea Răzoare, comuna Miheşu de Câmpie, iar în prezent locuiesc în Luduş, ambele fiind preocupate de cultură şi educaţie, meseriile lor fiind de învăţătoare, respectiv educatoare. Învaţă să cânte de la mama lor şi chiar au un început promiţător în această direcţie, însă viaţa a făcut să nu profeseze ca şi soliste a unui ansamblu. În ultima vreme acestea însă au reluat o mai veche pasiune, folclorul, şi au editat chiar un album împreună. Primele înregistrări le fac la Bucureşti în anul 1973 şi marea majoritate a cântecelor se leagă de sat şi copilărie. Vorbesc aşa de frumos că e şi păcat să scriu eu prea multe în deschidere.

Rep: Satul ocupă un loc important şi de el se leagă amintirile noastre. Mergem cu gândul în Răzoare, acolo de unde începe povestea fiecăreia.

Felicia: Sigur că satul pentru fiecare este ceva sfânt, acolo ne-am născut, acolo am crescut, am copilărit împreună cu fraţii mei, ne-am jucat, am alergat prin iarbă, am cules flori, mergeam la izvor după apă. De mici am fost la lucrul câmpului, am fost o familie modestă, ne duceau şi la lucru, nu ne era greu, îi ajutam. Satul pentru mine va rămâne în sufletul meu până voi muri.

Valeria: Satul, ca pentru oricare dintre noi, este leagănul copilăriei. Pentru mine a fost puţin mai mult, deoarece primul meu loc de muncă a fost în satul natal. Acolo mi-am cunoscut soţul, acolo am iubit pentru prima dată, acolo m-am căsătorit şi mi-am născut primul copil. Dintre surorile mele eu cred că am fost cea mai legată de sat.

Rep: Cum s-a petrecut întâlnirea  cu muzica, unde a avut loc această întâlnire?

Felicia: Întâlnirea cu cântecul popular a avut loc în leagăn, când mama ne legăna şi ne cânta. Mama cânta foarte frumos. De pe la trei ani am început să fredonăm cu mama împreună doinele pe care ea le ştia. Dragostea pentru doină ne-a transmis-o şi nouă.

Valeria: M-am născut odată cu cântecul. Ştiinţa spune că este o legătură între mamă şi fiu încă din pântecele mamei. Probabil că atunci mi-a transmis mama dragostea de cântec. Mama a cântat la bucurie, la tristeţe şi necazuri. Atunci când era necăjită îşi găsea refugiul în cântec. Nu ştiu când am început să cânt, dar îmi amintesc de serile când stăteam la lampă şi în jurul sobei şi mama ne cânta. Şi noi cântam după ea. Mama a făcut şapte clase, dar ştia să recite foarte frumos. Ştia poeziile lui Coşbuc, ale Otiliei Cazimir. Tot de la mama am învăţat primele rugăciuni, am învăţat să credem în Dumnezeu. Întotdeauna Dumnezeu este cu noi şi ne-a ajutat foarte mult.

Rep: Când sau care a fost evenimentul care v-a transformat din acele fete, care oricum cântau de când se ştiu, în cântăreţe de muzică populară. Cu ce ocazie s-a transformat fiecare dintre voi în cântăreaţă de muzică populară?

Felicia: Momentul a fost atunci când eram la Liceul Pedagogic. Eram solistele liceului, iar în acea perioadă colaboram cu Casa Sindicatelor din Tîrgu Mureş. Valeria: Legătura a fost în şcoala primară, prima dată am cântat în clasa I când am cântat pe scenă „Pupăza din tei”. Eu şi cu sororile mele eram prezente la toate serbările şcolare. Nu se puteau face serbări fără noi. Probabil şi acest lucru, faptul că ştiam cânta m-a determinat să dau la liceul pedagogic. Din tot liceul eu şi cu sora mea eram singurele soliste de muzică populară.

Rep: Să ne povestiţi unde, ce şi când aţi înregistrat.

Felicia: Primele înregistrări le-am făcut la Bucureşti, cu orchestra Radio Televiziunii condusă de George Vancu, în 1973. Acelea au fost primele înregistrări cu o orchestră mare, cu emoţii mari. Atunci pentru prima dată am fost în Bucureşti. Am fost apreciate foarte mult şi chiar au insistat să rămânem în Bucureşti, dar asta a fost. Fiecare om are soarta lui. Eu am ales să merg pe calea meseriei şi nu regret acest lucru.

Valeria: Îmi amintesc că în ultimul an de liceu am fost la un concurs pe judeţ sau pe ţară si am luat locul I. Nu am primit nici o diplomă dar am mers la Costineşti două săptămâni, acela fiind premiul. Atunci am fost pe la studioul de Radio Tîrgu Mureş şi domnul Fabian Alexandru, care era redactor şef la Radio Bucureşti, m-a auzit cântând şi atunci mi-a făcut invitaţia în scris să mergem să înregistrăm la Bucureşti. Aşa am ajuns ca pe la sfârşitul lui august 1973 să înregistrăm primele noastre piese. Eu am cinci piese, Felicia are trei, înregistrate cu orchestra Radio.

Rep: În ceea ce priveşte cântecele, există o piesă care vă este mai dragă, care vă defineşte, care vă este mai apropiată de suflet?

Felicia: Eu zic că fiecare artist are o piesă de care este mai legat. Mie îmi sunt dragi cântecele care spun ceva despre mine, despre satul meu, de exemplu „Călătorule pribeag” unde este descrisă casa noastră, muşcatele, fântâna de la poartă. Bineînţeles şi melodia „Răzoreancă-s, bine-mi pare” se referă la satul meu, la mama, care ne-a lăsat cântecele. Valeria: Mie cel mai mult îmi plac doinele, dar foarte tare îmi place doina de pe primul album „Bade fă-ţi curte şi gard”. Textul era altfel: „Cine n-are noroc, n-are/ De când naşte până moare/ Că eu noroc n-am avut/ De când mama m-o făcut”.

Rep: Există vreun cântec din alte repertorii care v-ar fi plăcut să îl aveţi în repertoriu, să îl ridicaţi la un nivel la care să fie foarte cunoscut?

Felicia: Îmi plac foarte multe cântece, dar mai ales cele din Ardeal. Nu aş înregistra un cântec al altui interpret, nu că nu m-ar ajuta vocea, dar nu mi se pare firesc să fac acest lucru.

Valeria: Dacă ar fi să fac acest lucru, aş cânta cântecele Marianei Drăghicescu, cu toate că nu aş ajunge la nivelul ei.

Rep: Cum definiţi folclorul?Felicia: Folclorul este ceea e autentic, tot ce ţine de datini, de obiceiuri străbune, ce e lăsat din moşi strămoşi şi primit şi transmis de fiecare generaţie până în prezent.

Valeria: Folclorul este satul, asta cred că este cea mai bună definiţie, cu tot ceea ce se leagă de acesta. Tradiţia rămâne totuşi suverană.

Rep: Câteva gânduri pentru mureşeni.

Valeria: Un gând bun şi să rămână aceiaşi păstrători de tradiţii din zonele lor. Mi-aş dori ca cei care se află în ierarhiile superioare să mai pună baza pe cei care se străduiesc să păstreze folclorul aşa cum este. Profesorul de română şi învăţătorul ar trebui să culeagă folclor şi să îl transmită mai departe tinerilor.

Felicia: Ne bucură faptul că în judeţul Mureş sunt oameni care sunt cunoscători ai folclorului, ai cântecului autentic. Pentru aceştia avem un gând bun. Mă bucură faptul că tinerii mureşeni care au pornit pe drumul cântecului popular, cânta cântece autentice, culese.

Vlad Postolea: “Folclorul reprezintă viaţa şi sentimentele ţăranului român”

Fiecare dintre noi avem un har, o calitate. Mulţi dintre noi o ţinem doar pentru sufletul nostru, la alţii o descoperă cei din jur, iar din ultima categorie fac parte cei care sunt conştienţi de harul ce îl poartă şi îl disimulează cu bună ştiinţă. Tânărul interpret, pe care îl scoatem azi la lumină din lada de zestre are 26 de ani, îl cheamă Vlad Postolea şi se pregăteşte să devină preot. Dacă v-aş spune că în adolescenţă i-a plăcut muzica rapp şi hip-hop şi că apoi, mai mult din dorinţa mamei, a apucat pe un nou drum, spre folclor şi muzica populară, combinată cu o şcoală din domeniul silvic, poate vă va fi destul de greu să vă daţi seama care din harurile sale predomină. În prezent locuieşte la Rotbav, lângă Braşov, însă sufletul şi cântecul lui rezonează cu Valea Secaşelor din judeţul Sibiu, acolo unde a copilărit în vacanţele şcolare. De acolo şi-a cules cântecele şi a reuşit să editeze un prim album. Nu ştie cât timp va mai putea să acorde muzicii populare, în condiţiile în care va ajunge preot într-o bună zi. Haideţi să îi aflam împreună această povestea.

Rep: Cine eşti tu defapt şi de unde vine Vlad Postolea, o întrebare la care aşteptăm răspunsul, mai ales pentru cei care aud pentru prima dată de tine ca interpret de muzică populară?
Vlad Postolea: Doamne ajută! Sunt un tânăr de pe Valea Secaşelor. În prezent locuiesc în Braşov, dar de acolo, din zona Sibiului, mi-am cules cântecele. Vorbeaţi de începuturi. Am început cursurile Şcolii Populare de Artă din Braşov în anul 1996, la insistenţele mamei mele. Până în acel an ascultam alte genuri muzicale (rapp, hip-hop). Am ajuns la Şcoala de Artă  şi din primul an de şcoală am început să culeg cântece şi să încep să învăţ să cânt. Talentul şi darul ţi-l dă Dumnezeu, dar trebuie cultivat. Am început să particip la diferite concursuri în ţară. Nu au fost foarte multe concursurile la care am participat, dar premiile obţinute au fost luate pe bună dreptate. Încet, încet, am apucat pe drumul folclorului.

Rep: Mai exact de unde vii tu? Locurile natale şi-au pus amprenta asupra carierei tale?
Vlad Postolea: Mai exact vin din judeţul Sibiu, de pe Valea Secaşelor, din satul Sîngătin, de acolo sunt bunicii mei. Acolo îmi petreceam vacanţele de vară şi din acest motiv m-am ataşat de oamenii de acolo, de obiceiurile locului.
Rep: Întâlnirea ta cu muzica populară s-a produs atunci când ai intrat la Şcoala de Artă sau înainte?
Vlad Postolea: Întâlnirea a avut loc cu mult timp înainte. De când mă ştiu, mamei mele i-a plăcut foarte mult folclorul, asculta emisiunile de la televiziune şi radio, îşi cumpăra plăci de vinil şi casete cu interpreţi de folclor. După ce am intrat la Şcoala de Artă am început să cânt şi la strană, în biserică.

Rep: Apropierea de silvicultură a fost influenţată de locul în care te-ai născut şi ai crescut?
Vlad Postolea : Aşa este. Cea mai mare facultate de silvicultură din ţară este la Braşov iar eu terminând cursurile clasei de ştiinţe ale naturii, mi-a fost mai uşor să mă apropii de acest domeniu, de silvicultură.
Rep: Spuneai la început că tu ai luat concursurile pe bune. Care a fost concursul de la care poţi să spui că ai început să priveşti mai serios lucrurile în domeniul acesta al folclorului?
Vlad Postolea: Am început să privesc lucrurile altfel de la primul concurs. Mie îmi place foarte mult doina. Eu mi-aş fi făcut un album numai cu doine. La primul concurs, la Slatina, „Doine şi balade” ,am început să văd altfel lucrurile. Toată lumea care m-a auzit mi-a spus că doinesc extraordinar. Am “doinit extraordinar” până la primul concurs, până în momentul în care a avut loc primul impact cu scena, cu orchestra, cu juriul. Fiecare concurs a fost important. Semnalul de alarmă se trăgea atunci când nu luai nici un premiu, dar când luai premii erai foarte fericit. Din păcate, eu sunt o persoana foarte emotivă şi au fost momente când pur şi simplu m-am blocat, nu am putut să cânt, am ratat şi concursuri şi preselecţii din motivul acesta.

Rep: Cu ce doină te-ai prezentat în faţa primului juriu, sau din repertoriul cui era?
Vlad Postolea: Doina era culeasă de mine -  „Foaie verde foi de fân”.
Rep: Care a fost părerea juriului, atunci, la primul festival?
Vlad Postolea: La primul festival nu am luat nimic dar am fost încurajat de doamna Elize Stan, care era preşedinta juriului. Poate dacă nu mă încuraja ea mă pierdeam. La concursuri nu mai merg, deoarece nu mai am acea stare de concurs pe care o simte un candidat.

Rep: Nunţile sau spectacolele vă mai denaturează stilul de a cânta, vouă, interpreţilor…
Vlad Postolea: Vocea sigur se căleşte şi lucrul acesta îl spun cu toată responsabilitatea. Nunta te căleşte, spectacolele nu denaturează interpretarea.
Rep: Care este cel mai important premiu obţinut vreodată într-un concurs?
Vlad Postolea: Au fost mai multe. În 2001 am luat la Bucureşti premiul I, apoi la Sibiu când am luat marele premiu la festivalul „Vară, vară, primăvară”. Am mai participat la un concurs al postului de televiziune Romantica. Juriul de acolo a fost format numai din profesori de muzică şi realizatori de televiziune. Nu am câştigat nici un premiu la acel festival dar sfaturile pe care le-am primit atunci m-au ajutat foarte mult în cariera mea.

Rep: Ai avut vreun model din lumea cântecului popular?
Vlad Postolea: La Şcoala de Artă când am dat concurs, am cântat piesele domnului Ioan Bocşa. Am cântat şi cânt şi acuma unde se poate din repertoriul domnului Ioan Bocşa. Mi-a plăcut foarte mult şi Drăgan Muntean, pe care l-am urmărit foarte mult, i-am urmărit tehnica de interpretare, totul. Am învăţat mult de la Drăgan Muntean.

Rep: Ce alte zone şi interpreţi de folclor preferi?
Vlad Postolea: Îmi place mult  zona Bucovinei, iar de acolo interpreta Ştefania Rareş, care a fost “mama mea din muzica populară”. Din Banat îmi place Nicoleta Voica, din Mehedinţi, Petrică Mâţu Stoian. Din Ardeal, Drăgan Muntean şi apoi, Ioan Bocşa.

Rep: Ce este folclorul, dacă ar trebui ca tu să îi dai o definiţie proprie?
Vlad Postolea: Folclorul este trăirea ţăranului român, viaţa ţăranului român, toate sentimentele ţăranului român.

Rep: Un gând pentru cititorii noştri.
Vlad Postolea: Să le dea Dumnezeu sănătate, numai bine şi să fie aproape de cei care încă mai cântă folclor.

Larisa Lup: “Folclorul este cea mai mare avere a neamului românesc”

Despre Larisa Lup cu siguranţă se va vorbi în anii ce vin, dar pentru acest lucru un rol important îi va reveni şi ei. Tânara solistă de muzică populară s-a născut în Sighişoara, pe 29 mai, şi o parte din rădăcini le are pe Valea Mureşului Superior. Mai are înţelepciunea omului matur, chiar dacă nu a ajuns nici la vârsta majoratului şi dialogul devine chiar o plăcere. În prezent activează la Ansamblul “Ţara cântecelor mele” din localitatea Seleuş, comuna Daneş. E de ajuns să o asculţi doinind pentru a-ţi da seama de calităţile vocale pe care le posedă. Îi place foarte mult zona Sibiului, pe care o şi cântă, şi recunoaşte că cea care i-a dat imboldul de a cânta a fost, Doamna Munţilor, Lucreţia Ciobanu. A început să cânte la vârsta de 12 ani şi de curând a reuşit să imprime opt piese, două dintre acestea fiind din repertoriul personal.

Rep: Ai început să cânţi nu de foarte mult timp. Pentru cei care nu ştiu prea multe lucruri despre tine, cum ai putea să te prezinţi în câteva cuvinte?
Larisa Lup: Am 15 ani şi sunt elevă în Sighişoara la Gimnaziul “Zaharia Boiu”. Îmi place foarte mult să cânt şi mă bucur că m-a înzestrat Dumnezeu cu acest har.
Rep: Acest har despre care vorbeai, acela de a cânta, este moştenit din familie sau pur şi simplu ai îndrăgit muzica populară?
Larisa Lup: Bunica mea a cântat în tinereţe iar mama mea în perioada liceului, la grupul vocal, însă cred că m-a atras mai mult Lucreţia Ciobanu. Atunci când am văzut-o pentru prima dată m-am îndrăgostit de cântec şi mi-a plăcut atât de mult încât mi-am spus că şi eu vreau să cânt.
Rep: Tu locuieşti acum în acea zonă a Târnavei Mari. În ceea ce priveşte cântecul popular, care zonă îţi este cea mai dragă?
Larisa Lup: Sibiul şi Mărginimea Sibiului.
Rep: Pentru că acolo îţi sunt modelele sau simţi că acea zonă îţi cade mai bine pe voce?
Larisa Lup: Din ambele motive. Aşa cum primul album al Gabrielei Tuţă, o domnişoară pe care o admir foarte mult, se numeşte “Eu sunt de prin Mărginime”, ei bine eu nu sunt din acele locuri dar am ajuns cu sufletul pe acolo şi cred că acolo voi rămâne.
Rep: Pentru tine când a fost prima ieşire pe o scenă, cu public, întrucât tu nu ai o experienţă foarte mare în spate în ceea ce înseamnă cântecul popular?
Larisa Lup: Eu am început să cânt destul de târziu, pentru că la vârsta aceea de 12 ani poate mulţi dintre copiii care cântau aveau deja o anumită experienţă. Primea mea “ieşire” pe o scenă cu public a fost la Mârşa, lângă Sibiu.
Rep: Îţi mai aduci aminte şi ce piesă cântai?
Larisa Lup: Dacă îmi aduc aminte bine era vorba despre piesa “De dor bade şi de drag” a Gabrielei Tuţă.
Rep: De curând ai reuşit să realizezi câteva înregistrări. Încă nu ai atâtea cât să formeze un album, însă aş dori să te întreb de unde sunt aceste piese  pe care le-ai înregistrat?
Larisa Lup: Piesele acestea sunt mai puţin cunoscute, nu pot spune că sunt culese întrucât ele sunt cântate de alţi interpreţi, la care se adaugă două piese din repertoriul personal şi au fost înregistrate la Radio Tîrgu Mureş.
Rep: Ce interpreţi îşi vor regăsi piesele în vocea ta?
Larisa Lup: Natalia Gliga, Gabriela Tuţă şi Lucreţia Ciobanu.
Rep: Îmi spuneai că îţi place foarte mult zona Sibiului. Cum se face că ai preluat piese şi de aici din zona Mureşului Superior?
Larisa Lup: Pe Natalia Gliga am descoperit-o în casa bunicilor, unde era un pick-up foarte vechi la care am ascultat o placă de vinil şi m-a impresionat timbrul vocal şi vocea atât de perfectă şi mi-a plăcut foarte mult. Şi pentru că bunicii mei sunt de pe Valea Mureşului mi-am zis că de ce nu aş cânta şi această zonă. În plus, ansamblul în care activez în prezent se numeşte “Ţara cântecelor mele”, deci putem cânta din toată ţara pentru că sunt cântecele noastre ale românilor, ale neamului românesc.
Rep: Ce părere ai despre mediatizarea folclorului în rândul tinerilor şi a copiilor?
Larisa Lup: Părerea mea este că atâta vreme cât nu ai cu ce să te afirmi la o televiziune sau la un post de radio, mai bine stai acasă. Decât să te duci cu melodiile altui interpret şi să spui că sunt ale tale sau dacă tu nu ai voce şi vrei să cânţi, întâi fă exerciţii, accentuează-ţi valorile şi exersează pentru a te putea afirma, dacă într-adevăr îţi doreşti acest lucru. Muzica pe care o ascultăm mulţi dintre noi astăzi este una poluată, pentru că este o muzică compusă, făcută aşa, în doi timpi.
Rep: Până să ajungi să imprimi cele opt piese despre care ne spuneai a trebuit să te pregăteşti şi să te perfecţionezi continuu. Cu cine te pregăteşti pentru a participa la concursuri şi festivaluri?
Larisa Lup: Mă pregătesc cu domnul profesor Ştefan Costea şi cu doamna profesoară Viorica Secetă, profesori la Ansamblul “Ţara cântecelor mele” din Daneş – Seleuş.
Rep: Te vezi peste ani un interpret de muzică populară sau ţi-ai dori şi altceva de la această viaţă?
Larisa Lup: Mi-ar plăcea să continui cu  cariera de solist de muzică populară, însă bineînţeles, pe lângă acest lucru, trebuie să am o meserie de bază. Va trebui să avem şi o altă alternativă pentru a ne putea duce traiul.
Rep: Din perspectiva ta, crezi că cei mai mulţi slujesc folclorul sau se slujesc de el?
Larisa Lup: Cred că mulţi se slujesc de el. Puţini sunt interpreţii care trăiesc muzica şi simt folclorul aşa  cum este el, pur, lăsat de la bătrâni, de la neamuri, de la bunici. Sunt mai mulţi aceia care poluează folclorul şi se slujesc de el.
Rep: Ce crezi că i-ar trebui unui tânăr pentru a ajunge să slujească folclorul?
Larisa Lup: În primul rând harul de la Dumnezeu pentru că aşa, cum spunea cineva, singurele lucruri care ne-au rămas întregi şi pure sunt credinţa şi tradiţia. Ai nevoie de exerciţiu şi perseverenţă pentru că fără muncă nu se face nimic şi mai important e să iubeşti ceea ce faci, pentru că dacă nu îţi place ceea ce faci nu ai cum să te perfecţionezi.
Rep: Ce modele ţi-au servit?
Larisa Lup: Eu am început să cânt întâmplător, îndrăgostindu-mă de Lucreţia Ciobanu şi Gabriela Tuţă, dar au existat şi alte personalităţi ale folclorului de la care am avut ce să învăţ.
Rep: Ce crezi tu că e folclorul?
Larisa Lup: Folclorul este cea mai mare avere a neamului românesc. Este modul prin care omul îşi exprimă dragostea pentru patrie. Folclorul este cântecul acela vechi lăsat din bătrâni, toate lucrurile care ţin de un anumit popor.
Rep: Un gând pentru mureşeni.
Larisa Lup: Sănătate multă şi sper să mai audă de Larisa Lup.

Radu Arcălean: “Tradiţia populară trebuie păstrată aşa cum ne-au lăsat-o străbunii noştri”

Din lada de zestre îl scoatem azi pe Radu Arcălean din Arcalia, comuna Şieu Măgheruş, judeţul Bistriţa Năsăud, cel care s-a făcut cunoscut în momentul în care a decis să participe la o emisiune-concurs difuzată pe TVR, “Ploaia de stele”. Fiind unul dintre câştigători, a căpătat încredere şi a continuat să cânte muzică populară. Debutează pe scenă cu piesele “Ceteraşule vestit” şi “Murguleţ cu coamă rară”. Primul album îi apare în anul 2006, iar de curând a scos pe piaţă un alt album cu piese din folclorul bistriţean.

 

Rep: Unde a început povestea ta, Radu Arcălean?
Radu Arcălean: Povestea mea începe de acolo, din satul meu natal, unde de mic copil am început cu cântecul popular şi sunt foarte bucuros că am putut să aduc în faţa publicului drag şi iubitor de cântec tot ce am avut mai bun şi mândria mea de a duce la aceşti minunaţi oameni, noi valori.
Rep: Valori din ce sat, pentru că ne referim la un sat acum, la un loc unde te-ai născut.
Radu Arcălean: “Valoarea” mea vine din satul Arcalia, judeţul Bistriţa Năsăud, unde acolo mă regăsesc totdeauna cel mai bine şi mă simt acasă.
Rep: De fiecare dată spunem că începem să cântăm din grădiniţă, tu când ai început să cânţi? Cum s-a produs întâlnirea ta cu muzica populară?
Radu Arcălean: De mic copil mi-a plăcut să ascult la radio emisiunile de muzică populară, care erau pe atunci, spre  exemplu la Radio Antena Satelor. Şi de acolo am început. Am fost îndrumat de mama la serbările şcolare şi aşa am continuat să cânt. Primul pas l-am făcut la emisiunea “Ploaia de Stele”, difuzată la televiziunea publică, în urmă cu mai mulţi ani.
Rep: Revenim la  acel spectacol ce căuta  vedete în devenire, “Ploaia de Stele” şi putem să spunem că acest concurs este trambulina existenţei tale ca şi artist. Cum ai ajuns la acest concurs?
Radu Arcălean: Înainte de a participa la acest concurs mi-am dorit foarte mult să merg în spectacole şi festivaluri de folclor. Am vrut să văd dacă pot face faţă unor astfel de provocări. Doamna Mărioara Murărescu a fost persoana care mi-a spus că pot continua pe acest drum, că am voce şi pot prezenta în faţa publicului cântecele mele.
Rep: La ce spectacole şi festivaluri ai participat înainte de a ajunge la “Ploaia de stele”? De cine ai fost apreciat atunci?
Radu Arcălean: Am fost la festivalul “De Ispas, la Năsăud”, “Maria Tănase”, am fost la festivalul de la Cicârlău şi “Pană de păun”, desfăşurat la Bistiţa.
Rep: În ceea ce priveşte momentul în care poţi să spui că ai trecut în rândul interpreţilor, când a fost momentul oficial al lansării?
Radu Arcălean: Momentul oficial al lansării mele a fost atunci când a apărut primul meu album numit “Radu Arcălean” şi după lansarea acestui album m-am putut şi eu încadra în rândul tinerilor interpreţi de muzică populară.
Rep: Un an sau un eveniment care se leagă de acest lucru…
Radu Arcălean: Anul 2006.
Rep: Cine ţi-a servit drept model în acea perioadă, ca cine ai vrut să ajungi, cu cine ai vrut să semeni din punct de vedere artistic?
Radu Arcălean: Spre exemplu: Nicolae Mureşan, Cristian Pomohaci, Alexandru Pugna, Ioan Conea şi mulţi alţii.
Rep: În ceea ce priveşte oamenii care te-au ajutat, te-au sprijinit şi te-au îndrumat, oameni care ţi-au dat o mână de ajutor, din Bistriţa sau din celelalte locuri pe unde ai ajuns, despre cine vrei să ne spui?
Radu Arcălean: Au fost Cornelia Ardelean Archiudean, Valeria Peter Predescu, fie iertată, Nicolae Mureşan şi mulţi alţi colegi de cântec.
Rep: Cu ce piesă ai început, care a fost piesa cu care ai urcat pe scenă?
Radu Arcălean: A fost “Ceteraşule vestit” a lui Cristian Pomohaci şi “Murguleţ cu coamă rară”.
Rep: Acea zonă pe care o reprezinţi tu are condiţile propice pentru a culege folclor, pentru a valorifica ceea ce există acolo?
Radu Arcălean: Într-adevăr, la mine în zonă nu mai sunt oameni de la care să culegi folclor dar, cu timpul, eu am încercat din tot sufletul în cursul anului, cum sunt sărbătorile mari, să punctez câteva momente, aşa cum sunt la noi, în Arcalia, obiceiul  “Împănatul fetelor”, “Udatul fetelor”, am încercat să îi conving pe tinerii satului să poarte straiul de sărbătoare, să mergem să împănăm fetele, cu căruţe trase de cai înstruţaţi. Fetele ne pregătesc de mâncare, de băut şi sărbătorim împreună acel frumos eveniment.
Rep: Vorbim în câteva cuvinte despre înregistrările pe care le-ai făcut, ce ai înregistrat până acum, în ce constă repertoriul tău şi de unde l-ai luat?
Radu Arcălean: Aceste piese le-am cules din zona mea, zona Arcaliei, zona de Câmpie, cum spunem noi. Am înregistrat şase albune, trei de folclor, unul de colinde şi două de pricesne şi vreau să aduc publicului, dacă Dumnezeu îmi ajută, şi videoclipuri cu toate piesele mele pe care le-am  realizat.
Rep: Cam câte piese ai în repertoriul propriu?
Radu Arcălean: Am 48 de piese.
Rep: Ai spus că o parte din repertoriul tău aparţine regretatului, Ion Conea.
Radu Arcălean: Aşa este. Douăzeci şi două de piese aparţin regretatului, Ion Conea.
Rep : Care crezi că este piesa după care te recunoaşte publicul, chiar dacă nu ai o vechime foarte mare în acest domeniu?
Radu Arcălean: După şlagărul “Mulţumesc, mamă, frumos”, o piesă care place în mod deosebit publicului.
Rep: Dacă ar fi să te gândeşti acum la cinci interpreţi de muzică populară, care ar fi aceştia?
Radu Arcălean: Nicolae Furdui Iancu, Ionuţ Fulea, Mariana Deac, Sava Negrean Brudaşcu, Cornelia Ardelean Archiudean.
Rep: În această lume în care ne mişcăm şi noi, în care modernul a pătruns foarte mult, care crezi că este rostul folclorului?
Radu Arcălean: Tradiţia populară trebuie păstrată aşa cum ne-au lăsat-o străbunii noştri şi noi trebuie să ducem cântecul popular adevărat în faţa publicului, să prezentăm ceea ce e al nostru. E foarte important să urci pe scenă cu piesele tale, nu cu ale altora. Trebuie să aduci publicului ceva nou.
Rep: Ce este folclorul?
Radu Arcălean: Folclorul este o tradiţie populară, lăsată de înaintaşii noştri şi păstrată cu sfinţenie. Din păcate nu toţi păstrează cu sfinţenie cântecul popular.
Rep: Cam câţi la sută din tinerii interpreţi se slujesc de folclor şi câţi slujesc folclorulului ?
Radu Arcălean: Cam 25% sunt pentru folclorul autentic.
Rep: Când priveşti în urmă de ce îţi este cel mai dor?
Radu Arcălean: Îmi aduc aminte de începutul meu în lumea cântecului şi de acasă.
Rep : Un gând adresat mureşenilor.
Radu Arcălean: Le doresc tuturor mureşenilor să aibă parte de bine, sănătate şi belşug în toate.

Florina Trif: “Folclorul este fântâna tinereţii fără bătrâneţe a acestui popor”

Încercăm şi de această dată să vă captăm atenţia cu un interpret al cântecului popular, o reprezentantă a zonei Huedinului, venită mai nou pe scena muzicii populare, care însă are toate şansele să recupereze timpul pierdut. Este vorba de educatoarea din Rogojel (judeţul Cluj), Florina Trif, născută în Săcuieu. În prezent urmează Academia de Muzică “Gheorghe Dima” din Cluj Napoca, la secţia pedagogie muzicală. Susţine că s-a apucat de Şcoala Populară de Artă însă a abandonat-o ulterior, dar dragostea de cântec nu şi-a putut-o scoate din suflet, aşa că a revenit la o mai veche pasiune: folclorul. Reprezintă zona de interferenţă a judeţului Cluj cu Bihorul, Alba şi Sălajul, însă poate cea mai mare influenţă asupra cântecului său o are judeţul Bihor. În activitatea de interpret de folclor le-a avut drept modele pe Valeria Peter Predescu şi Veta Biriş, despre care spune că şi-ar dori foarte mult să o întâlnească.

Rep: Ce zonă folclorică reprezentaţi şi de unde începe cântecul dumneavoastră? Spuneţi-ne câteva cuvinte despre omul Florina Trif, pentru ca cititorii noştri să poată afla mai multe despre dumneavoastră.

Florina Trif: De profesie sunt educatoare la Grădiniţa cu program normal din localitatea Rogojel, judeţul Cluj, sat aflat la poalele munţilor Vlădeasa. Sunt totodată şi studentă la Academia de Muzică “Gheorghe  Dima” din  Cluj Napoca, secţia  pedagogie muzicală. Sunt căsătorită şi am doi copii. Reprezint zona folclorică a Huedinului, o zonă de interferenţă a altor patru mari zone: a Clujului, Albei, Bihorului si Sălajului. Poate o influenţă mai mare, în ceea ce înseamnă repertoriul meu muzical, o au judeţele Bihor şi Sălaj, păstrând totuşi şi o anume personalitate proprie.
Rep: Care ar fi principalele trăsături care definesc cântecul zonei pe care o reprezentaţi?
Florina Trif: Cântecul neocazional numit şi liric, care este un mod propriu de exprimare al conţinutului de viaţă în care accentul cade pe mişcările sufleteşti ale celui ce interpretează cântecul, cuprinde întreaga gamă de sentimente. Aici distingem trei genuri: doina, cântecul propriu-zis şi cântecul de joc. Cântecul neocazional, în special doina şi cântecul propriu-zis, se execută individual, mai rar în grup, folosindu-se prin anumite zone termenul de „horă”. Trăsăturile acestuia mai păstrează cântecul de stil vechi dar al căror principali interpreţi de la sate sunt astăzi de vârstă înaintată.
Rep: Aveţi un model în ceea ce a însemnat activitatea de interpret de folclor?
Florina Trif: Am atâtea modele de mari interpreţi care prin munca lor şi-au câştigat un loc binemeritat în muzica populară românească. De curând am mai pierdut un model, pe „Doamna cântecului năsăudean”, Valeria Peter Predescu, de la care atât eu cât şi ceilalţi interpreţi am avut multe de învăţat. Deşi nu face parte din zona mea folclorică, ci din zona Târnavelor, modelul meu a fost de mică, doamna Veta Biriş (nu am întâlnit-o niciodată până acum dar mi-aş dori din tot sufletul să o întâlnesc măcar o dată-n viaţă).
Rep: Cum vede interpretul de muzică populară satul românesc contemporan? Mai păstrează el tradiţiile care l-au definit?

Florina Trif: Un sat îmbătrânit, unde tineretul, într-o foarte mică măsură, mai este interesat de folclor. Doar bătrânii mai încearcă să păstreze tradiţii moştenite din moşi-strămoşi dar numărul lor, din păcate, este din ce în ce mai mic.
Rep: Ale cui doruri le cântaţi?  De unde v-aţi cules cântecele?
Florina Trif: Ca fiecare om „îmi cânt dorurile mele, cu bune şi cu rele”, dar prin cântecele mele cânt poate şi dorurile celor care mă ascultă. Mi-am cules cântecele din zona etnofolclorică Huedin, satele Săcuieu, Rogojel şi Vişagu; aici aş aminti şi pe câţiva dintre rapsozii acestor sate: Anicuţa Moşii (85 de ani), Năstăsica Prianului (73 de ani), Pleş Teodora a lui Cherecheş (84 de ani).
Rep: Cine v-a influenţat în mod pozitiv activitatea artistică?
Florina Trif: Activitatea mea artistică a fost influenţată de două persoane, cărora le mulţumesc pentru că exist astăzi ca interpretă de muzică populară. Este vorba despre o artistă cu suflet mare din zona mea, doamna Maria Golban Dan, care m-a înţeles şi m-a recomandat domnului profesor Gelu Furdui, redactor muzical emisiuni folclorice la Radio Cluj. Împreună cu acesta am lucrat la textele cântecelor care au fost alese cu grijă şi la linia melodică a fiecărui cântec în parte. Le mulţumesc încă o dată şi Dumnezeu să-i aibă în pază mereu în tot ceea ce fac.
Rep: Vorbiţi-ne puţin despre activitatea artistică. Discuri editate dar şi spectacole şi înregistrări.

Florina Trif: Spuneam mai la început „cânt de când mă ştiu” dar totuşi cânt de la cinci ani, de la gradiniţă, apoi în şcoala generală şi liceu. Am participat la multe festivaluri de folclor între anii 1990 – 1997, unde am obţinut premii importante. Apoi a urmat o pauză de zece ani, reluând cântecul abia în 2007, în cadrul „Caravanei Favorit”. În prezent activez în Ansamblul folcloric „Cununa Vlădesei” al Casei de Cultură Huedin, în calitate de solistă vocală. În anul 2008 am înregistrat 17 cântece la studioul clujean „Glas Transilvan” împreună cu Grupul „Ardealul”, condus de către talentatul violonist Mihai Emil, având ca redactor muzical pe domnul, Gelu Furdui de la Radio Cluj. Actualul CD, primul de altfel de până acum, a apărut la “Libris Braşov”, de curând, fiind intitulat „Dorul meu de l-aş cânta”.
Rep: Cum apreciaţi că va fi evoluţia folclorului românesc în contextul integrării europene? Ce vom pierde şi ce vom câştiga?
Florina Trif: Vom pierde mult şi nu vom câştiga nimic. Vom fi mai săraci spiritual, nici nu ne închipuim cât.

Rep: Ce credeţi că este folclorul? Dacă ar trebui să îi daţi o definiţie proprie, cum ar suna aceasta?

Florina Trif: Creaţia colectivă a poporului român, în special al celor de la sate, adunată într-un depozit milenar şi care are un farmec nespus, autenticitate şi o mare spontaneitate. Acest depozit este de fapt „fântâna tinereţii fără bătrâneţe a acestui popor”, pentru că poezia noastră populară (doina, balada, strigătura, cântecul, basmul, ghicitoarea, etc…) au trecut prin filtrele tuturor generaţiilor care ne-au precedat.
Rep: Ce nu aţi face niciodată în muzica populară? La ce anume nu aţi recurge, în ceea ce priveşte cariera de interpret al cântecului popular tradiţional?
Florina Trif: Nu aş renunţa la cântecele populare autentice în favoarea aşa-zisului cântec comercial care, de cele mai multe ori, nu are nimic în comun cu adevăratul cântec popular românesc.
Rep: Daţi-mi exemple de cinci interpreţi de muzică populară care vă vin în minte.
Florina Trif: Veta Biriş, Maria Golban Dan, Mariana Deac, Mia Dan, Cristian Pomohaci.
Rep: Adresaţi un gând cititorilor noştri mureşeni.
Florina Trif: Cititorilor mureşeni vreau să le mulţumesc pentru că m-au primit în sufletul lor cald şi plin de dragoste (mulţi dintre ei nu mă cunosc dar sper să mai audă de mine). Le doresc sănătate, pace în suflet, să nu uite de marii artişti pe care încă îi mai avem, dar nici de noi cei care încercăm, pe urmele lor, să ne facem un nume al nostru.

Violeta Man: “Folclorul este mai frumos ca un soare, nu poţi fără el”

Cu Violeta Man nu te plictiseşti niciodată. Are darul povestirii de parcă de fiecare dată când asculţi trăieşti evenimentele povestite. Provine dintr-o familie numeroasă şi cu un nume în viaţa artistică. Povestea ei începe în Arşiţa, lângă Hodac, apoi la numai patru ani, este înfiiată în Ideciu de Jos, iar viaţa o mână prin diverse locuri, actualmente locuieşte în Germania. Începe să cânte la 16 ani, activând apoi fie ca dansatoare fie ca solistă. Propun să îi aflăm povestea mai pe îndelete în cele ce urmează.

Rep: Porim povestea Violetei Man în Arsiţa, un sătuc micuţ, acolo lângă Hodac. Cum începe povestea Violetei Man?
Violeta Man: Începuturile mele, întradevăr sunt în satul Arşiţa, un sat aproape de soare, un sat nemaipomenit, împădurit, are stânca Arşiţa. Acolo este o peşteră care încă nu a fost descoperită de multă lume. Am cinci fraţi din prima căsătorie a lui tata şi încă trei din a doua căsătorie şi încă unu care era din prima căsătorie a mamei. Deci în total suntem nouă fraţi, foarte mulţi nepoţi, şi străneăpoţi şi îs mândră de familia mea numeroasă care, toată cântă.
Rep: De la Arşiţa la Ideci cum s-a ajuns? Peste deal o să îmi spuneţi…
Violeta Man: Peste deal, aşa mi-am dat drumu’ cu sania şi am ajuns în Ideci. De fapt am venit cu trenu mic, atunci era tren mic. Acum nu mai este. M-au adus naşii de cununie ai părinţilor mei. Mama a fost foarte bolnavă după o naştere. S-a şi stins din viaţă chiar în urma acestei naşteri. Dumnezeu să o odihnească! A rămas un frăţior de nouă luni, şi eram cu toţii mici. Eu am avut patru ani jumate, aproape cinci, şi au venit naşii de cununie şi pe mine m-au înfiat în Ideci, iar sora mea, Elena care acum stă în Solovăstru matuşa mea, sora  mamei şi restul au rămas. Pe urmă sora mea mai mare s-a căsătorit, fratele meu s-a mutat în Hunedoara şi aşa ne-am împărţit în toată lumea asta.
Rep: Există un moment, un reper atunci când poţi să spui că te-ai întâlnit cu muzica populară?
Violeta Man: Mama cânta foarte frumos, mama mea originală. Şi mama mea a doua cânta frumos. Am avut norocu să am în familie părinţi care ştiu cânta, chiuii. Mama mea naturală avea o voce foarte frumoasă şi să şti că ţin minte o melodie de la ea: „Eu mă duc cu oile/ Pe câmpu cu florile/ Eu mă duc cu mieluşei/ Pe câmpu’ cu ghiocei.” Cântarea asta o cânta mama când eram eu mică. Tata cânta la fel de frumos. Doinea, îi plăcea ţigăneasca. Asta era cântarea lui. Tata avea boldă, mama era lozăşiţă şi eu cântam acolo pe masă, pe tejghea în boldă. Pe urmă am avut norocul cu o învăţătoare Reli, Aurelia o chema, care a stat la noi în gazdă la Ideci. Doamna învăţătoare avea o ureche perfectă şi dirija corul. Eu eram de mică solista corului. Încet, încet uite aşa m-am ridicat. Realitatea e că, adevărat de cântat m-am apucat cam la şaisprezece ani. Am participat la diferite concursuri, am luat locul întâi şi pe urmă am ajuns aici la  Tîrgu Mureş la diferite ansambluri, că erau mai multe, ba dansatoare, ba solistă. Aveam activitate, se cereau multe şi era foarte foarte fain. În 1972 am plecat la Miercurea Ciuc, prin concurs, şi de acolo a început adevăratul meu drum în cântul popular. Am făcut primele discuri, primele mele înregistrări în Radio Bucureşti. Alexandru Fabian m-a descoperit în Miercurea  Ciuc. Pe timpuri veneau redactorii din Bucureşti şi căutau tineri interpreţi, şi atunci am înregistrat „Dragu-mi la veselie”, „De-a bota ” şi două doine învăţate de la tata şi de la mama.
Rep: Cu  siguranţă există momentul debutului, ce festival, ce concurs, ce moment din viaţa dumneavoastră artistică a considerat debutul în muzica populară.
Violeta Man: La saisprezece ani, aici în Tîrgu Mureş a fost un concurs la care am participat. A fost primul meu concurs într-un oraş mare. Eu din clasa a cincea am făcut şcoala de muzică în Bucureşti. Nu am reuşit să rămân acolo fiindcă părinţii mei nu m-au lăsat. Tata era cioban, iar în vacanţe veneam acasa, şi mergeam cu el la oi în Călimani, dădeam în strungă, eram “băiatu lu’ tata”, nu eram “fetiţa lu’ mama”. Îmi spunea tata „mă băiete”, mulgeam oile, dădeam în strungă. Mi-o făcut tata pat în brad ca să nu mă mânce ursoaica. Am avut o copilărie frumoasă, dar îmi era dor aşa cum îmi este acuma de oamenii mei, aşa îmi era atunci dor de copii, de scăldatul în Mureş, de cireşe, de toate năzbâtiile, de animalele de acasa.
Rep: Violeta  Man nu este singura din familie care a apucat pe acest drum. În familia Man, respectiv celelalte derivate de nume care au apărut de-a lungul timpului în rădăcinile familiei există şi soră, şi nepoată, există şi alţii care  mai cântă…
Violeta Man: Toţi fraţii mei ştiu să cânte şi am înregistrat cu surorile mele multe colinde. Împreună am fost şi la alte posturi de televiziune, dar cea mai consacrată este sora mea, Mărioara Man Gheorghe, şi cea mai cea dintre cele mai este nepoata mea, Elena Gheorghe, care zic eu, cântă foarte frumos. Chiar am văzut-o la televizor când a interpretat “Balada Iancului”. Mulţi solişti de muzică populară nu o interpretează aşa de frumos ca ea.
Rep: Cât de multe piese a reuşit Violeta Man să înregistreze până acum, în ce constă repertoriul din punct de vedere cantitativ dar şi calitativ.
Violeta Man: Am foarte multe piese. Înainte de revoluţie am înregistrat un disc în “Electrecord”. Tîrgu Mureşul mi-a cerut 17.000 de discuri, atunci se făceau comenzi, dar mi le-au “puşcat” cu revoluţia şi nu a mai apărut. Materialul există, sper ca odată să ajung să valorific aceste piese. Am în repertoriu cam 86 de piese, multe au dispărut, tot cu revoluţia.
Rep: Dintre cei care şi-au pus amprenta asupra carierei Violetei Man, ce nume puteţi aminti?
Violeta Man: Sunt oameni dragi mie şi care au contribuit la evoluţia mea artistică, care m-au format: învăţătoarea mea, cel care m-a descoperit a fost Pavel Tornea care a dus mulţi mureşeni la şcoala de muzică printre care şi Dorina Oprea, Alexandru Fabian care atunci era redactor şef la Radio Bucureşti şi chiar sunt solişti care m-au ajutat, m-au sprijinit şi m-au încurajat ca şi Fraţii Petreuş. Cu ei am fost colegă şapte ani la “Ţara Oaşului”, din Satu Mare. Cu ei am avut foarte multe spectacole, a fost cea mai frumoasă perioadă a vieţii mele.
Rep: Cinci nume de interpreţi care vă vin în minte.
Violeta Man: Fraţii Petreuş, Lucreţia Ciobanu, pe care o iubesc şi o respect, Viorel Costin care a fost un coleg foarte bun, Tiberiu Ceia, Maria Pietraru, Ion Dolănescu, Irina Loghin, cu Maria Ciobanu am cântat o singură dată la Bucureşti la Sala Sporturilor. Am cântat cam cu toţi artiştii din generaţia mea. Am fost angajata Filarmonicii din Arad şi l-am avut ca dirijor pe Ioan T. Florea, mare culegător de folclor care mi-a şi dat câteva piese foarte bune cu care am câştigat locul II pe ţară la Cântarea României la profesionişti şi sunt foarte mândră cu acest titlu.
Rep: Ce este folclorul?
Violeta Man: Folclorul este ceva foarte, foarte frumos, este o urzeală pe care trebuie să o respectăm, urzeala e făcută dintr-un fir şi dacă firul s-a rupt atunci şi urzeala are o defecţiune. Aşa este şi folclorul, dacă undeva şchiopătează nu mai e folclorul original. Întotdeauna am căutat ca repertoriul meu să fie de la bază, să îmi respect linia melodică, tradiţia. Când am ales melodia, am cules-o. Mergeam peste deal la Potoc şi erau să mă mânce lupii că am căzut într-o viscolitură cu magnetofonul în mână şi plângeam acolo. Îmi era de magnetofon, nu de mine, că mi se duc piesele. Folclorul întotdeauna trebuie să îl respecţi, că atunci este mai frumos ca un soare, ca ziua, ca aerul, nu poţi fără el.
Rep: Acum locuiţi în Germania, ce transmiteţi celor care vă urmăresc spectacolele, vă ascultă piesele.
Violeta Man: Zi şi noapte mă gândesc la oamenii mei de acasă, la fraţii mei, la neamurile mele, la prietenii mei. Eu şi duşmanii mi-i consider prieteni, le mulţumesc că mă pomenesc. Le transmit tuturor numai sănătate în primul rând, că numai cel care a suferit ceva foarte grav ştie să respecte cuvântul sănătate. Sănătatea e cea mai scumpă din lumea asta, dacă nu vezi te loveşti de toate, dacă nu ai sănătate nu te bucuri de nimic, iar dacă Dumnezeu şi Maica Sfântă mă ajută în continuare, cum m-au ajutat până acum de am reînviat. Multă sănătate, bucurie, să asculte soliştii, să îi selecteze pe cei buni, aşa cum grâul trebuie selectat, şi batoza noastră, să folosim termenul ăla popular, este publicul. Melodiile noastre trebuie să transmită ceva, să rămână în urechea ascultătorilor şi a iubitorilor de folclor

Mihaela Grec: “Folclorul este piatra de temelie şi avuţie a unei naţii”

Poposim de această dată în Maramureş pentru a o cunoaşte pe Mihaela Grec, moroşanca născută sub poalele Pietrosului, în localitatea Borşa. Susţine că aceste locuri sunt cele mai frumoase de pe pământ, iar o parte din repertoriu l-a preluat de la regretatul Viorel Costin, pentru cealaltă parte, repertoriul personal, nu ne-a dezvăluit sursele, frumos este că îşi cântă locurile şi neamul şi asta este deja foarte mult. Are la activ trei albume cu folclor maramureşean, iar printre altele este realizator de emisiuni de profil la Televiziunea Axa TV Transilvania. Vorbeşte atât de frumos de moroşenii ei şi mai ales de cea care i-a servit drept model, Titiana Mihali. Aşadar o tânără interpretă, pe care încercăm să o cunoaştem mai bine în rândurile de mai jos.

Rep: Ce zonă folclorică reprezinţi şi de unde începe cântecul Mihaelei Grec?
Mihaela Grec: Îmi place sintagma „de unde începe cântecul…”. Cântecul „meu” a început sub poalele Pietrosului în localitatea Borşa, „pe Runc” (aşa se numeşte zona unde m-am născut). De curând mama mea mi-a povestit că atunci când m-am născut, mi-a dat să beau apă dintr-un clopoţel…“să am glasul precum clinchetul lui”, aşa spunea ea… poate de acolo începe cântecul „meu”. Iar… cântecul, nu este al meu, este al tuturor: al borşenilor, al maramureşenilor, al românilor… al nostru. Maramureşul Istoric sau „Ţara Maramureşului” este zona etnofolclorică pe care o reprezint cu mare mândrie şi cu tot sufletul meu. Maramureşul este locul cel mai frumos de pe pământ în opinia mea. Sufletul meu este şi va ramâne acolo mereu indiferent unde voi locui. Aici, în Maramureş întotdeauna vei gasi moroşanul adevărat cu cântecul, cu „cetera”, cu „zongura” lui, cântându-şi lacrimile, bucuriile dar şi cele mai însemnate momente din viaţa acestuia.
Rep: Care ar fi principalele trăsături care definesc cântecul zonei pe care o reprezinţi?
Mihaela Grec: Cea mai frumoasă definiţie pentru “Ţara Maramureşului” cred că ar fi următoarea: locul în care poţi fi mai aproape de Dumnezeu prin maiestuozitatea bisericilor şi semeţia porţilor din lemn care încă se mai găsesc în toată splendoarea lor pe Valea Izei, Valea Marei şi Valea Cosăului, dar şi costumul popular atât de cunoscut prin originalitatea cu care este înzestrat, prin culorile vii şi dibăcia mâinilor “moroşencelor”, aceste costume se pot admira în zilele de sărbătoare când acestea îmbracă frumoasele cămăşi şi zadii “vârstate” în roşu şi negru. Aşa cum spuneam mai sus, moroşanul şi-a “glăsuit” întotdeauna simţirile sufletului. Veselia acestuia te face să te reîntorci în Maramureş pentru ai asculta frumoasele hori, caracterizate prin simplitate şi atât de frumos “meşteşugite” (împletirea perfectă a textului cu linia melodică) menite parcă să te facă să simţi cu tot sufletul puritatea şi frumuseţea acestor locuri.
Rep: Ai un model în ceea ce a însemnat activitatea artistică?
Mihaela Grec: Eu cred şi sunt convinsă că un artist nu poate exista dacă acesta copiază pe cineva. Modele… Singurul “model” pentru mine a fost şi este Titiana Mihali, în sensul că am admirat şi admir sinceritatea şi curăţenia cu care aceasta a interpretat cântecul popular maramureşean. Părerea mea este că un tânăr interpret trebuie să înveţe să fie el însuşi. Acesta poate să dea valoare repertoriului pe care îl interpretează doar dacă este original, sincer şi înzestrat de cer sau Dumnezeu să-şi poată cânta trăirile.
Rep: Cum vede interpretul de muzică populară satul românesc contemporan? Mai păstrează el tradiţiile care l-au definit?
Mihaela Grec: Până de curând puteam afirma cu tărie şi convingere că satul maramureşean este un muzeu în aer liber. Acum nu mai pot afirma lucrul acesta deoarece am asistat la degradarea ireversibilă a acestuia, din punctul meu de vedere, în sensul că au apărut unele construcţii care au “stricat” totul… acea imagine care te ducea în vremurile dintotdeauna ale moroşanului. Tradiţii… da, pot să spun că în Maramureş se mai păstrează. Mai există: un cioplitor de porţi, un olar, un meşter cojocar din când în când şi câte o şezătoare, un joc în sat şi câte o nuntă tradiţională. Toate astea din păcate sunt pe cale de dispariţie şi în satul maramureşean pentru că sunt din ce în ce mai rare, ca şi în alte sate româneşti. Dar aici mai intervine şi un alt factor negativ, kitsch-ul care doboară tradiţiile, singurul element al identităţii unui popor. Cei ca mine, mai tineri, cresc crezând că unele lucruri kitschoase sunt de fapt tradiţionale, ceea ce este foarte trist deoarece aceştia nu ştiu să facă o departajare între valoare şi non-valoare.
Rep: Ale cui doruri le cânţi ? De unde ţi-ai cules cântecele?
Mihaela Grec: Am spus-o întotdeauna şi spun şi acum că o parte din cântecele mele sunt preluate din repertoriul regretatului interpret maramureşean, Viorel Costin, care din păcate mulţi l-au cam uitat. Am vrut ca o mică parte din repertoriul acestuia să reînvie, să-l readuc la lumină, dar sursa repertoriului personal nu pot să ţi-o dezvălui. Pot să zic doar atât… repertoriul se găseşte sub nasul tuturor interpreţilor. Ale cui doruri le cânt? Nu vreau să spun că îmi cânt numai dorurile mele… cânt dorurile noastre, ale maramureşenilor, ale tuturor acelora care şi-au simţit sufletul pătruns de dor… cânt dorul, simţire înţeleasă doar în “graiul” românesc.
Rep: Cine ţi-a influenţat în mod pozitiv activitatea artistică?
Mihaela Grec: Au fost câţiva oameni care mi-au influenţat activitatea artistică, în sensul că în anumite momente m-au impulsionat şi m-au ajutat să merg mai departe. M-au făcut să-mi dau seama că folclorul este viaţa mea şi că fără cântul meu nu aş mai putea să îmi exprim liber sentimentele şi trăirile. Aceşti oameni au fost întotdeauna alături de mine, m-au ajutat şi mă ajută necondiţionat indiferent de ceea ce aş face.
Rep: Vorbeşte-ne puţin despre activitatea artistică: discuri editate dar şi spectacole şi înregistrări.
Mihaela Grec: Cred că sunt printre puţinii tineri intrpreţi care nu se înghesuie să apară pe toate posturile de televiziune sau de radio. Am reuşit să învăţ din ceea ce fac la Axa Tv Transilvania, că este mai sănătos să apari mai rar la televizor ca interpret, deoarece acel public care te apreciază, te va aştepta cu mai mult interes. Chiar dacă nu “mă înghesui” să apar în fiecare zi pe posturile de teleiviziune asta nu înseamnă că stau degeaba. Am reuşit până în acest moment să înregistrez trei albume. Primele două albume intitulate, „Mama când m-o legănat“ şi „Tidrule de pă Mara“ sunt înregistrate cu inegalabilul Ştefan Petreuş, iar al treilea, „Cine m-o dat dorului“ şi sper că nu ultimul este acel album pe care mi l-am dorit dintotdeauna, în sensul că sună dumnezeieşte. Nici nu aş fi putut visa vreodată că un album ar putea fi atât de reuşit, din toate punctele de vedere… de la repertoriu până la aranjamentele orchestrale, care i-au dat acestuia o valoare inestimabilă. În realizarea acestui album, Florentin Labiş-Pop a avut „mână liberă“ să „delireze“ toate aranjamentele orchestrale, care i-au oferit repertoriului originalite şi prestanţă, căruia cred că nu o să pot să îi mulţumesc niciodată îndeajuns.
Rep: Cum apreciezi că va fi evoluţia folclorului românesc în contextul integrării europene? Ce vom pierde şi ce vom câştiga?
Mihaela Grec: Dacă vom şti să ne păstrăm obiceiurile, tradiţiile, costumul popular şi cântecul, dacă vom şti să arătăm prin toate astea cine suntem atunci putem vorbi de o evoluţie a folclorului românesc. În opinia mea, folclorul reprezintă singura emblemă adevărată a numelui unui popor ca existenţă şi identitate. Dar dacă din necunoştinţă, neglijenţă dar mai ales din superficialitate nu vom şti să ne apreciem valorile proprii, în cazul asta cred că încet, încet ne vom pierde identitatea ca multe alte popoare.
Rep: Ce este folclorul?
Mihaela Grec: Folclorul este piatra de temelie şi avuţie a unei naţii, a unei civilizaţii. Dacă nu ai folclor, nu ai nimic. Eşti sărac în suflet, eşti sărac în umanitate.
Rep: Ce nu ai face niciodată în muzica populară?
Mihaela Grec: Nu aş cânta niciodată acompaniată de instrumente surogat care din păcate ne năpădesc din ce în ce mai mult şi pe deasupra mai sunt ridicate şi la rang de acompaniament tradiţional cum se întâmplă din ce în ce mai des în ultima vreme. Sunt de-a dreptul terifiată când văd că “cetera”, “zongura” şi “doba” sunt înlocuite fără nici o remuşcare şi fără nici o fărâmă de respect. Păcat… mare păcat.
Rep: Dă-mi exemple de cinci interpreţi de muzică populară care îţi vin în minte.
Mihaela Grec: Titiana Mihali, Fraţii Petreuş, Viorel Costin, Angela Buciu, Florentina şi Petre Giurgi. Dar cred că nu te refereai doar la interpreţii din Maramureş. Din alte zone folclorice aş putea enumera câţiva interpreţi pe care îi admir foarte mult şi de la care am încercat să învăţ câte ceva: Ioan Bocşa, Tiberiu Ceia, Aneta Stan.
Rep: Adresează un gând cititorilor noştri.
Mihaela Grec: Toate gândurile bune sunt îndreptate căte mureşeni, pentru că sunt oameni “faini” şi calzi ca şi maramureşenii (de unde şi paronimatul dintre nume mara(mureşeni)). Să siţi sănătoşi!

Valeria Peter Predescu – in Corul ingerilor 24.10.1947 – 27.04.2009

E greu sa vorbesti despre oameni la trecut. Ne nastem singuri si murim la fel. Valeria Peter Predescu  a plecat in lumea celor fara de dor probabil asa cum a si venit. Nu a vrut sa deranjeze pe nimeni, nu a vrut sa faca din asta un eveniment si atunci cand a fost anuntata ca Domnul de sus o asteapta a raspuns fara sovaiala. Ne-a lasat pe noi in urma cu povestile noastre despre domnia sa si cu un adevarat tezaur nasaudean, pe care greu ii va fi cuiva sa il mai egaleze. Vesnic cu zambetul pe buze, niciodata plangandu-se, convinsa mereu a poate da din pofta de viata si altora, mereu gata sa ajute la nevoie, cu povesti asemeni celor din cartile de povesti, cu glasul si graiul acela de-acasa-  asa mi -o amintesc pe Valeria Peter Predescu. Nu te saturai sa mai stai al povesti, mereu te surprindea cu cate ceva nou: ba o carte, ba un nou album, ba un tanar solist. Nu s-a oprit niciodata in aceasta cariera… Insa luni seara, activitatea in aceasta lume a luat sfarsit, lasand un mare gol….“Casuta din vale” a ramas si ea trista, nu mai il intreaba nimeni pe Ionica unde se duce, Dealul Targului va fi trecut doar cu gandul si Valea Dragostei din Telciu  o va primi inapoi pentru totdeauna pe Valeria. Mama Vali cum ii spuneau prietenii  se intoarce acasa! Gata cu turneele obositoare e vremea odihnei… cand toate povestile sunt parca din vremurile trecute. Primavara asta si-a cerut un tribut prea mare… Ne va fi tare dor de tine Valeria Peter Predescu….

Rep: Doamnă Valeria Peter Predescu ştiu că o latură importantă a activităţii dumneavoastră este cea de culegător de folclor şi mai ştiu că prima dragoste au fost culegerile de folclor după care a venit şi cântecul…

Valeria Peter Predescu: Culegerile şi curiozitatea mea de a vizita bătrânii satelor m-a ajutat mult mai târziu. La început nu mi-am dat seama era numai o curiozitate pentru că fiecare bătrân avea câte o poveste interesantă. Avea să îmi mărturisească ceva numai mie aşa ca la o sfântă spovedanie. Îmi povesteau despre viaţa lor zbuciumată, despre perioadele crâncene din război, cum le îngheţau picioarele în tranşee, cum stăteau cu piepturile dezgolite în faţa gloanţelor. Mi-au mărturisit cât de dor le-a fost de ţară şi de cei dragi, de sat şi tradiţii. Mai târziu am găsit acele îndurerate şi însângerate scrisori din război, scrise sub formă de poezii şi care erau păstrate la grinda de la podul casei. Multe dintre ele sunt păstrate şi astăzi şi marea părere de rău este că cei care le-au scris nu s-au mai întors de pe front. Toate poveştile acestea laolaltă m-au făcut să lăcrimez şi să mă apropii pe zi ce trece de aceşti oameni, uitaţi într-o lume a satului. I-am căutat mai des şi le-am ascultat aceste poveşti răbufnirea lor în veselie, în cântări, în strigături, în lucrurile din partea mai veselă a vieţii. Le-am adunat, le-am pus în caiete apoi în cărţi. Am restituit oamenilor o parte din “zestrea” încredinţată. Am trecut cântecele acestea prin sufletul meu, prin sensibilitatea proprie. Am încercat să le dau glas cât mai bine şi cât mai aproape de adevăr, cu formulă de acompaniament de zonă, în ritmul şi culoarea locală.

Rep: Şi când s-a produs acel moment în care Valeria Peter Predescu a devenit solistă de muzică populară ?

V. P.P: În 1972 am început colaborarea cu Orchestra Profesionistă “Bistriţa” a Sindicatelor Bistriţa Năsăud, o orchestră de mare forţă, un nucleu de oameni talentaţi şi aş aminti câţiva dintre instrumentişti: la loc de frunte l-aş pune pe marele rapsod, Ion Sabadâş, Dumitru Ciupa, la instrumente de suflat, Dumitru Cilica, ceteraş renumit de pe Valea Zăgrii, Sabin Deac din Zona de Câmpie, Alexandru Bubi, care era şi dirijorul orchestrei, mai târziu a apărut Anghel Urs, care mai târziu a preluat conducerea orchestrei pentru o perioadă. Prin concurs, reuşind cu media 10 m-am alăturat echipei de solişti şi mi s-au creat multe facilităţi atunci graţie acestui concurs. În echipa de solişti era Petre Petruse, Cornelia Ardelean, Viorica Lazăr, regretatul Ion Conea.

Rep: Aţi făcut vreodată vreun calcul cam câte cântece aţi preluat din acest judeţ şi câte materiale aţi reuşit să editaţi ?

V.P.P.: Am editat peste 61 de discuri, în format LP şi casete şi 14 compact discuri. Eu n-am ţinut să am foarte multe înregistrări. Am mers pe o selecţie şi am vrut să editez valori şi cred că în parte am reuşit. Am ţinut să acopăr oarecum toate genurile muzicale, începând cu doine, balade, cântece de cătănie, câteva variante ale Baladei Şarpelui, a Nevestei fugite de la bărbat, Balada lui Vălean, Balada lui Tănase Todoran, Împărate, Împărate. Cred că am acoperit mult din ceremonialul nunţii năsăudene, cu strigăturile la mire şi mireasă, în prag, la soacră, De tri ori pe după masă. La găină am mai multe strigături. Pe unde mergem voiau să pun pe disc câte o strigătură la găină. Am început în perioada din urmă cu colindele şi am intrat în forţă cu colindele şi pricesnele, imediat după Revoluţie, care au făcut o foarte bună impresie publicului.

Rep: Este vreun cântec pe care îl simţiţi cel mai aproape de suflet ?

V.P.P: N-aş putea să spun numai un cântec. Mie îmi sunt aproape de suflet toate. Dacă eu cânt ceva de nuntă în perioada în care sunt nunţile, atunci astea îmi sunt mai dragi, apoi dacă este Postul Crăciunului mie îmi mai sunt mai dragi colindele, când e Postul Paştelui simt mai puternic pricesnele. Am doine de mamă, doine de sat, doine de înstrăinare. Aş fi făcut mai mult dacă eram ajutată. M-am zbătut singură şi m-am întâlnit cu mai multe oprelişti decât ajutoare şi cu destul de multă răutate în faţă şi mai ales în spate. Răutatea se simte. Ea pluteşte în aer şi face mult rău.

Rep: Vreau să îmi spuneţi câteva cuvinte despre dăscăliţa Valeria Peter Predescu…

V.P.P.: (zâmbeşte) Cea mai dragă perioadă mi-a fost când am lucrat în învăţământ la Telciu. Atunci am reuşit să mă încarc de o energie benefică, de la copiii zburdalnici şi sinceritatea te încarcă pozitiv. Am lucrat o scurtă perioadă şi suplinitoare la grădiniţă, la propunerea fostei mele educatoare, lucru care pe mine m-a bucurat nespus de mult. Mai târziu am lucrat în cooperaţie dar nu m-am despărţit de copii, pentru că şi la Năsăud am iniţiat şi condus un grup de copii “Someşana” şi împreună cu care am realizat peste 12 emisiuni la Televiziunea Română, pe vremea când programul de televiziune era de două ore. Am intrat cu ei în patru emisiuni de Revelion, cu colinde, între care una a fost transmisă pe Eurovision, deschizând astfel programul României cu colindul năsăudean. Lucrul acela m-a fericit şi mi-a dat multă putere de muncă. După perioada de cooperaţie am fost invitată să ocup un loc de referent în cadrul Centrului Creaţiei Populare, aşa cum era atunci, invitaţia venind din partea directorului instituţiei de atunci, sculptorul Mircea Mocanu, căruia îi mulţumesc chiar după trecerea atâtor ani. Eu mă aşteptam ca această invitaţie de a lucra în cultură să vină din partea celor din judeţ. Această propunere a venit din partea unui om care tocmai venea în urbea noastră tocmai din Constanţa şi a văzut în mine omul potrivit la locul potrivit, pe mine lucrul acesta m-a încurajat şi mi-a dat multă putere de muncă. Vreau să fac referire că am avut ca şef apoi pe părintele Ioan Pintea, un om de cultură de mare valoare, apoi pe pictorul Marcel Lupşe. Am putut să lucrez şi să fac un lucru şi pentru rapsozii populari, pentru a-i pune în valoare. Am făcut cu ei înregistrări, CD-uri. Acestea toate sunt documente, pentru că mulţi dintre ei s-au dus, într-o altă lume, probabil mai bună. Eu le-am lăsat cântecele inscripţionate pe acele discuri, drept mărturie că din totdeauna ţăranul român a fost cel care a cântat. Cântecele astea şi le-au făcut oamenii, nu au căzut din cer.

Rep: Îmi spuneţi şi câteva cuvinte despre mureşeni ?

V.P.P.: Eu sunt bucuroasă de întâlnirea şi de buna prietenie a mea şi a noastră a bistriţenilor cu interpreţii din Mureş şi de faptul că la multe acţiuni şi filmări suntem invitaţi, după cum şi noi îi invităm la Bistriţa. E o vecinătate şi o prietenie minunată. Am cântat cu Orchestra Ansamblului Profesionist “Mureşul” şi m-am bucurat de acompaniamentul minunat asigurat de orchestră. Am fost invitată de multe ori în concertele mari la Tîrgu Mureş. Le mulţumesc celor care s-au gândit să mă invite şi pe mine acolo pentru că mi-au făcut o mare bucurie.

A consemnat Mihai Teodor Naşca