Gheorghe Gheorghe: “Folclorul, în viziunea mea, înseamnă datini, obiceiuri, port tradițional, tradiții, deci istorie. Câtă vreme le vom păstra vom dăinui ca neam”.

Interpretul de muzică tradițională, Gheorghe Gheorghe s-a născut în 20 noiembrie 1956, în localitatea Olteni, județul Teleorman. Crește într-o familie în care munca era împletită cu bucuria de a trăi și veselia, care umple sufletul omului știindu-și rostul pe pământ. Acest loc este cel în care copilul Gheorghe Gheorghe ia contact cu cântecul popular, cu jocul și prinde drag de el. De lumea satului se desparte la 14 ani când ia drumul capitalei, iar mama sa îl încurajează să cânte. Se înscrie la Şcoala Populară de Artă, la clasa prof. Ecaterina Moravec, face primele înregistrări la Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu“, sub îndrumarea etnomuzicologului Steluţa Popa. Printre cele mai cunoscute piese, devenite șlagăre ale lui Gheorghe Gheorghe se numără: „Albaştrii sunt ochii tăi“, „Toată noaptea mă gândesc“, „Ce stai, mândro, supărată“, „La crâşmăriţa din vale“, „De copil plecai în lume“, „Aolică, dadă, ce făcui“, „Şi mi-e ibovnica mică“, „Mamă, ia-mi dorul şi du-l“. Încă din anii 80 este invitat la emisiuni la televiziunea publică, iar de atunci și-a croit un drum aparte, aducând în scenă particularitățile specifice zonei pe care o reprezintă. Vă invite să îl cunoaștem pe Gheorghe Gheorghe!

Rep: Cărui loc îi spuneţi acasă şi de unde începe povestea cântecului popular?
Gheorghe Gheorghe: Acasă spun aici, unde locuiesc acum, de 45 de ani, în București dar casa parintească pe care n-o pot uita niciodată este acolo, la Olteni în județul Teleorman locul în care m-am născut și unde a început povestea cântecului popular. Acolo am învățat primele doine și cântece populare de la părinții mei.
Rep: Care ar fi principalele trăsături care definesc cântecul zonei pe care o reprezentaţi?
Gheorghe Gheorghe: În anii copilăriei, când mergeam cu părinții la muncile câmpului, (la arat, la semănat, familia mea a avut car cu boi) cântecul tatălui răsuna pe câmp, la fel al mamei. Acele momente mi-au rămas în minte și-n suflet. Localitatea Olteni, din județul Teleorman, din care provin are o mica istorioară. A luat ființă la Revoluția din 1821 a lui Tudor Vladimirescu. Trecerea peste aceste meleaguri a făcut ca unii din ostașii lui Tudor Vladimirescu să tânjească după aceste locuri și la întoarcere, după lupte s-au stabilit aici, cu familiile. Așa au ajuns aici cinci familii din Cărbunești, județul Dolj și alte cinci familii de peste Olt, din zona Romanaților. Și așa a luat ființă vatra satului, de aici vine denumirea localității și graiul oltenesc. Îmi place să cred că sunt un descendent al lui Tudor din Vladimiri. Aici se cântă ,,cucul, câmpul și dragostea, cântecul de înstrăinare de dragoste părintească, legătura țăranului cu animalele, caii, boii, turma de oi” . Cei din zona se adresează cu termenii de “dădică, lelică, țață, dadă, nene, nenică, etc.”
Rep: Aţi avut un model artistic după care v-aţi ghidat?
Gheorghe Gheorghe: Modelul meu artistic, după care m-am ghidat în viață… De fapt sunt mai multe modele: Maria Lătărețu, Ion Luican și chiar părinții mei.
Rep: Cum vede interpretul de muzică populară satul românesc contemporan? Mai păstrează el tradiţiile care l-au definit?
Gheorghe Gheorghe: Satul românesc de astăzi este îmbătrânit, dar încearcă totuși să supraviețuiască prin puținii tineri care s-au încăpățânat să rămână pe meleagurile natale, să fie continuatorii unei culture tradiționale, a unor forme de exprimare a culturii românești, prin toate manifestpările sale. Lumea evoluează, într-o direcție, deocamdată imprecisă, oamenii se aliniază unor curente, unele trecătoare. Se mai păstrează doar o parte din datini si obiceiuri.
Rep: Puteţi să ne povestiţi în câteva rânduri un obicei al locului sau vreo superstiţie din zona de provenienţă?
Gheorghe Gheorghe: Vreau să vă povestesc despre unul dintre obiceiurile tradiționale, care a suferit de-a lungul timpului multe modificări și simplificări. Nunta începea încă de sâmbăta seara, când mirii, cei care urmau să întemeieze o nouă familie, erau înconjurați de flăcăi și fete, cu care copilăriseră. Aceștia din urmă, pregăteau împodobirea bradului, dar și ornamentele pentru cortul unde se ținea nunta. Duminica, a doua zi, dis de dimineață, tinerii plecau de la casa mirelui, cu bradul îmodobit, cu lăutarii, cu nașii tinerei familii, spre casa miresei. Apoi aceștia mergeau la udat prin sat, la trei fântâni din sat, cu găleata și busuioc. Acest ritual este făcut de către mireasă și fratele de mână, un tânăr flăcău. După acest ritual nuntașii se îndreptau la casa mirelui, pentru masa bradului. Seara, după cununia religioasă se punea masa mare, cu lăutari și băutură. Nunta însă continua și lunea, cu o altă mare petrecere, ciorba de potroace, care ținea până târziu în noapte.
Rep: Cum priviţi promovarea folclorului, a autenticului în general?
Gheorghe Gheorghe: Atunci când vorbim de o promovare a folclorului, a autenticului în general, a tradiționalului, trebuie spus că în ziua de astăzi, acest fenomen este unul haotic. Datorită dorinței de a ieși cât mai repede în față, unii interpreți încalcă cu bună științăregulile bunului simț, a calității versurilor dar și a liniei melodice. Sunt foarte mulți aceștia și se gândesc doar la profit.
Rep: Ale cui doruri le cântaţi? De unde v-aţi cules cântecele? Vorbiţi-ne puţin despre activitatea artistică. Discuri editate dar şi spectacole şi înregistrări.
Gheorghe Gheorghe: Îmi cânt dorurile mele legate de sat, dorul de părinți și copilăria mea petrecută lângă brazda plugului și a carului cu boi. Am mai cules cântece și din zona natală, dar majoritatea cântecelor sunt creațiile mele, inspirate din viața traită. Cânt de o viață, de-a lungul carierei mele artistice am realizat peste 150 de cântece înregistrate alături de Orchestra Radio dirijată de regretatul, Paraschiv Oprea si a lui Adrian Grigoraș. Am spectacole în toată țara alături de orchestre renumite, dar și evenimente private. Trăiesc din muzică!
Rep: Ce nu aţi face niciodată în muzica populară?
Gheorghe Gheorghe: În muzica populara nu fac niciodată compromisuri.
Rep: Ce credeți că este folclorul?
Gheorghe Gheorghe: Folclorul, în viziunea mea, înseamnă datini, obiceiuri, port tradițional, tradiții, deci istorie. Câtă vreme le vom păstra vom dăinui ca neam.
Rep: Ce credeţi că primează în reuşita unei opere: versurile sau linia melodică?
Gheorghe Gheorghe: Și una și alta trebuie să se contopească în asa fel încât cel ce ascultă un cântec să simtă că plutește în aer sau pe o barcă purtată de valuri. Cântecul trebuie să îți creeze imagini vizuale, care să te transpună în povestea lui.
Rep: Dați-mi exemple de cinci interpreti de muzică populară care vă vin în minte când spunem cuvântul folclor.
Gheorghe Gheorghe: Maria Lătărețu, Ion Luican, Rodica Bujor, Ion Cristoreanu, Achim Nica, Maria Apostol și lista ar putea continua.
Rep: Ce alte zone etnofolclorice mai îndrăgiţi?
Gheorghe Gheorghe: Îmi plac toate zonele etnofolclorice, muzica bună a acestor zone. Fiecare zonă are frumusețea ei.
Rep: Descrieţi-vă piesele de costum popular.
Gheorghe Gheorghe: Costumul meu popular este compus din următoarele piese: cămașa din pânză țesută, cusută cu motive florare sau geometrice, haina de iarnă care este lungă (alba, neagră sau roșie) și care se numește ipingea, apoi ilicul, care se poarta vara, brâul sau chimirul. Pantalonul este negru sau alb, iar în picioare se poartă cizma, pantoful sau opinca.
Rep: Adresaţi un gând cititorilor noştri.
Gheorghe Gheorghe: Cititorilor dvs. le doresc să se aplece cu interes către scrierile dvs. pentru că le faceți cu migală și responsabilitate, dar și emisiunile tv, unde aduceți în fața telespectatorilor, muzica de bună calitate, interpreți valoroși, ce se străduiesc să ducă mai departe folclorul românesc adevarat, împins ușor într-un con de umbră de către cei ce nu au legatură cu el.

Reclame
Publicat în Interviuri interpreti folclor | Lasă un comentariu

Domnica Dologa – „Am vinit cu drag la voi!”

Se spune că Dumnezeu lasă așa din loc în loc oameni prin care își varsă harul Său și astfel dă și celor din jur din bucuria supremă. Lasă Domnul oameni însemnați pe fața  pământului, care trebuie să dea și celorlalți din prea-plinul Lui. Că o altă vorbă românească spune că divinitatea lucrează tot prin oameni. Și harul acesta primit își cere plata sa, că nimic nu se primește degeaba. Un astfel de om este și Domnica Dologa din Fiad, comuna Telciu, județul  Bistrița Năsăud, care  a venit pe această lume să ofere bucurie sau alinare prin vocea sa, să aducă un pic de “voie bună”, un licăr măcar de speranță că mereu după nori negrii se află soarele.

album Domnica Dologa

 Imprevizibilă și surprinzătoare totodată, Domnica Dologa reușește prin timbrul său vocal să creeze imagini și simțuri în mintea celui ce o ascultă. Cu Domnica simți necazul măicuței ce rămâne singură, avertizările uneori atât  de ne luate în seamă de tineri, gândurile care străbat mintea, odată cu trecerea timpului,  apăsarea sufletească ce vine odată cu statuarea înțelepciunii dar și episoade din viața simplă dar fermecătoare  a omului trăitor pe Valea Sălăuței. Pentru că scopul cântecului este  de a te duce acolo unde versurile o spun. Să vezi ceea ce se cântă, să auzi cu inima, să asculți cu sufletul și mintea să vegheze la toate, ca rațiunea să fie mereu trează. Când asculți piesele Domnicăi e imposibil să nu ți se întâmple asta. Și dintr-odată, o lume găsită cel mai adesea în cărțile despre oameni și locuri de odinioară, prinde viață în cântece, prinde contur și retrăiești o stare aparte, care astfel se repetă la infinit, păstrând oarecum nealterat un parfum al epocii când timpul avea atâta răbdare cu oamenii și când toate lucrurile erau cu un rost, că nimic de pe fața pământului nu este fără de rost, așa cu spun bătrânii.

Albumul „Am vinit cu drag la voi!” al interpretei de muzică tradițională, Domnica Dologa este un exemplu concret a celor amintite mai sus. Acesta cuprinde un număr de 19 piese, din care 17 fac parte din repertoriul personal al artistei, cărora li se dă o notă de autenticitate, atât prin vocea care le dă viață dar și prin iscusința cu care dirijorul orchestrei, Ștefan Cigu reușește să imprime întregului material parfumul local al cântecelor. În acest album găsiți experiența acumulată a solistei, înțelepciunea care vine odată cu experiența și atunci când asculți fiecare cântec în parte realizezi nu numai că asculți un material valoros, ci și faptul că ai ceva de învățat din el. Nu lipsesc cântecele cu caracter moralizator, adevărul e spus franc, pe față, fără ocolișuri. Găsim în acest album mostre ale înțelepciunii lumii satului transpuse în povești ușor de priceput dar cu un miez de adevăr, bine ticluit în versuri.

Cel care va asculta acest album beneficiază, așa cum spuneam mai devreme, de un “bonus” generos, dat de coloana sonoră și care se datorează orchestrei condusă de dirijorul Ștefan Cigu, care a știut să dea culoare locală cântecelor. Întregul ansamblu sonor leagă vorbele cântecului de oamenii locului, de trăirile acestora și astfel, tabloul se închide în mod firesc, cântecul crează imagini, nu numai sunete, pe care mintea și inima le valorifică, urechea jucând doar rol de receptor.

Vă invit așadar, la o introspecție, la o meditație despre binele lumii, despre etapele care trebuie parcurse ca să dobândim înțelepciunea, despre momente ale vieții ce par a fi greu trecute dar pe care timpul le poate vindeca singur și nu în ultimul rând despre bucuria de a fi, de a trăi lângă omul cel drag, de a împărtăși povești de viață care ne fac mai puternici, mai căliți și având toate acestea să ne mai dorim niște voie bună, că Dumnezeu e bun! Audiție cu folos!

Mihai Teodor Nașca

Publicat în Albumul saptamanii | Lasă un comentariu

Nicolae Turcu: “Folclorul este înțelepciunea țăranului român, iar folclorul muzical este cartea de identitate a poporului român!”

Interpretul de muzică tradițională, Nicolae Turcu s-a născut în 31 mai 1973, în satul Someșu Cald comuna  Gilău, din județul Cluj. Satul Someșu Cald este însă demolat în 1982, de către autoritățile vremii și oamenii nevoiți să fie relocați. În acest fel, Nicolae Turcu ajunge să devină orășean, dar cu gândul mereu la lumea rămasă în sătucul de poveste. Dacă primele legături cu tradiționalul se petrec în Someșu Cald, debutul în lumea artistică se produce la un festival – concurs, în 1990, în Rucăr, județul Argeș, unde primește premiul special al juriului. Acesta a reprezentat cu siguranță începutul unui șir de peste 60 de premii în concursuri, iar apoi înregistrări a nu mai puțin de 12 albume, respectiv 130 de cântece în repertoriul personal. Din 2014, coordonează și face parte dintr-un grup bărbătesc numit “Izvoare” și care reușește să aducă într-o lumină recentă, cântece de altădată și piese din repertoriul personal al fiecărui membru component. Vă invit să îl cunoaștem din perspectiva artistică pe Nicolae Turcu, cel îndrăgostit de cântecul bihorean și dobrogean.

Nicolae Turcu 1

Nicolae Turcu

Nicolae Turcu 2

Nicolae Turcu

Rep: Cărui loc îi spuneţi acasă şi de unde începe povestea cântecului popular?
Nicolae Turcu: Pentru mine, acasă înseamnă Someșu Cald, un frumos sat de munte din județul Cluj, aflat la interferență cu județele Alba și Bihor. Este locul unde am văzut lumina zilei și unde am zis pentru prima dată „mamă”, locul unde am făcut primii pași și am auzit întâia oară doina cântată de bunica mea dinspre mamă.
Rep: În ce moment al vieţii a avut loc întâlnirea cu muzica tradiţională?
Nicolae Turcu: Încă din satul copilăriei mele, atunci când duminica se mai făceau ieșirile la țarină, iar sătenii cântau și jucau, voind parcă să uite de munca istovitoare de peste săptămână, eu am sorbit fiecare cântec pe care-l auzeam și mi l-am cuibărit în suflet.
Rep: Care ar fi principalele trăsături care definesc cântecul zonei pe care o reprezentaţi?
Nicolae Turcu: Fiind o zonă de munte greu încercată, țăranii ducând o viață destul de aspră, cântecele nu sunt tocmai melodioase, întrucât ele definesc prin sobrietate și simplitate în același timp felul de-a fi al locuitorilor din Mocănimea Gilăului.
Rep: Aţi avut un model artistic după care v-aţi ghidat?
Nicolae Turcu: Întotdeauna l-am admirat pe Dumitru Sopon, acesta fiind cel care mi-a insuflat, de altfel, dorința de a câta pe scenă.
Rep: Puteţi să ne amintiţi câţiva oameni ai locului, rapsozi populari, pe care i-aţi cunoscut şi care v-au ajutat?
Nicolae Turcu: Primele cântece pe care le-am învățat și le-am și imprimat ulterior sunt de la bunica Maria și de la mătușa Anicuța, sora mai mare a mamei mele.
Rep: Cum vede interpretul de muzică populară satul românesc contemporan? Mai păstrează el tradiţiile care l-au definit?
Nicolae Turcu: În ultimii ani, satul s-a urbanizat, a fost invadat de kitsch; astfel, tradițiile se pierd odată cu puținii oameni care nu au plecat la oraș în vederea unui trai mai bun, dar care sunt destul de bătrâni pentru a mai putea păstra ca odinioară tradițiile. Chiar dacă ar vrea, ei nu au cui să le mai lase; tinerii au părăsit demult satul românesc.
Rep: Puteţi să ne povestiţi în câteva rânduri un obicei al locului sau vreo superstiţie din zona de provenienţă?
Nicolae Turcu: Obiceiuri au fost multe, ele fiind legate în special de sărbătorile de iarnă sau de cele agrare de peste an. Cele mai așteptate de noi, copii fiind, erau Viflaimul, Mersul cu Steaua și Jocul Caprei. De exemplu, ne adunam în Ajunul Crăciunului băieții cam de aceeași vârstă (până în 14 ani) și porneam cu steaua frumos împodobită, de la casa preotului și a învățătorului pe toate ulițele satului, să vestim Nașterea Mântuitorului cu colindul pe care-l învățam înainte cu câteva zile.
Rep: Ale cui doruri le cântaţi? De unde v-aţi cules cântecele?
Nicolae Turcu: Îmi cânt dorurile mele; mai ales, dorul de satul natal care în 1982 a fost demolat, iar oamenii strămutați la Gilău, la Cluj sau prin alte părți. Tot de aici mi-am cules și cântecele, de la rapsozii cunoscuți din zonă.
Rep: Cum priviţi promovarea folclorului, a autenticului în general?
Nicolae Turcu: Din păcate, astăzi la mare preț este cântecul comercial. Folclorul și costumul popular autentic nu mai sunt de interes pentru mass-media, iar dacă această tendință va continua multă vreme, le vom găsi peste ani doar în publicațiile de specialitate sau în muzee.
Rep: Vorbiţi-ne puţin despre activitatea artistică. Discuri editate, dar şi spectacole şi înregistrări.
Nicolae Turcu: Am debutat în 1990 la Rucăr, jud. Argeș unde am obținut Premiul special al juriului. Au urmat foarte multe concursuri, încununate cu 64 de premii, distincții și trofee. Repertoriul meu cuprinde peste 130 de cântece și este imprimat pe 12 albume (6 casete audio și 6 CD-uri). Acestea au fost aduse la inima publicului prin sutele de spectacole susținute de-a lungul celor 28 de ani de activiate în țară și străinătate și numeroasele emisiuni de radio și televiziune. Ultimii 4 ani sunt marcați din punct de vedere artistic de Grupul IZVOARE, un grup vocal bărbătesc pe care l-am înființat și îl coordonez din 2014 și alături de care facem cunoscute frumusețile cântecului și portului moțesc.
Rep: Ce nu aţi face niciodată în muzica populară?
Nicolae Turcu: Nu fac rabat de la autenticitatea costumului și a repertoriului, indiferent de tentația financiară. Mă încăpățânez să rămân fidel cântecului popular autentic!
Rep: Ce credeti ca este folclorul? Ce definiţie i-aţi da?
Nicolae Turcu: Folclorul este înțelepciunea țăranului român, iar folclorul muzical este cartea de identitate a poporului român!
Rep: Ce credeţi că primează în reuşita unei opere: versurile sau linia melodică?
Nicolae Turcu: Consider că între cele două trebuie să existe o armonie perfectă. Linia melodică trebuie să fie în concordanță cu textul; totodată, este important ca textul în sine să transmită un mesaj bine definit celor ce-l ascultă.
Rep: Dati-mi exemple de cinci interpreti de muzica populară care vă vin în minte când spunem cuvântul folclor.
Nicolae Turcu: Într-o ordine aleatorie îmi vin în minte acum Florica Ungur, Dumitru Sopon, Frații Filip, Liviu Becichi, Sava Negrean-Brudașcu, Veta Biriș.
Rep: Ce alte zone etnofolclorice mai îndrăgiţi?
Nicolae Turcu: Bihorul, Dobrogea, Maramureșul istoric
Rep: Descrieţi-vă piesele de costum popular.
Nicolae Turcu: Costumul pe care îl port cu mândrie este specific Țării Moților. Cel de vară cuprinde bocancii, nădragi (pantaloni) făcuți din pânză de cânepă țesută, chimeșă (cămașă) din același material, chimir din piele, laibăr (vestă) din postav și pe cap clop de paie împănat cu pene de zaică și de fazan. Costumul de iarnă este format din cizme de piele, pantaloni priceși (pe picior) din pănură albă sau sură (gri), chimeșă din cânepă, chimir de piele, chieptar de piele, suman de pănură albă sau sură și cușmă neagră sau brumărie din blană de miel.
Rep: Adresaţi un gând cititorilor noştri.
Nicolae Turcu: Iubiți cântecul popular autentic! Este singurul bun al nostru care ne-a mai rămas!

Publicat în Interviuri interpreti folclor | Lasă un comentariu

Lia Lungu: “Tradiționalul se păstrează mai pregnant în tot ceea ce se numește folclor la noi. Folclorul  însă, este o știință care trebuiește bine înțeleasă, însușită și perpetuată.”

Lia Lungu s-a născut într-o zi de 3 august, în localitatea Baru, județul Hunedoara, din părinții Nicolae și Dorina, însă copilăria și centrul Universului pentru interpreta de muzică tradițională se petrec în localitatea Domașnea din județul Caraș-Severin, locul unde tatăl ei muncea ca șef de gară. Acest loc reprezintă și primul contact cu o lume aparte, cântată ulterior de artistă, cu modele și exemple de urmat. Ulterior, frecventează cursurile Liceului 2 Pedagogic din Caransebeș apoi, Școala de Artă din Timișoara și Facultatea de Jurnalism și Relații Publice Universitatea Spiru Haret din București. Lia Lungu a fost solistă vocală a Ansamblului Profesionist “Banatul” din Timișoara și a activat în corul Operei Naționale din Timișoara. Destinul a purtat-o peste ocean, în Statele Unite ale Americii, unde dragostea de folclor și oameni a făcut-o să se implice în activități cu caracter cultural-tradițional și umanitar, continuându-și profesia de interpret, în paralel cu cea de jurnalist. Despre cireșele vândute pe un peron de gară, lumea satului și oamenii cu creațiile lor, despre un firesc într-o lume în derivă culturală vă invit să citiți în rândurile de mai jos.

Rep: Cărui loc îi spuneţi acasă şi de unde începe povestea cântecului popular?

 Lia Lungu: M-am născut, am copilărit și m-am format în arealul – Daciei Superior, așa îmi place să spun, pentru că așa este. Localitatea nașterii mele este în Ţara Haţegului, Baru, de unde provine mămica mea. Că orice femeie tânără, măritată în Banat, la vremea sorocului – mama, a venit să nască aproape de părinţii ei, de mama dânsei – bunica mea – şi de surorile ei dragi pe care le lăsase triste după plecarea de-acasă. Copilăria mi-am petrecut-o în comuna Domașnea, situată  pe culoarul Timiş – Cerna, între Caransebeş şi Herculane, unde tăticul meu era şef de gară, dar și la bunicii din Țara Hațegului. Gara Domașnea deservea şase sate, risipite între dealurile subcarpatice. În acel timp al anilor ’60, trenul și gara erau cea mai importantă legătură cu lumea, că urmare gara era un „centrum mundi”! Domașnea, Cornea, Canicea, Luncaviţa, Mehadica, Verendin și chiar Cuptoare, erau satele din care oamenii veneau la gară, în nevoile drumurilor lor. Aici veneau femei și fete să vândă fructe călătorilor, care treceau dinspre Bucureşti înspre Timişoara și invers. Erau femei, dar și fete tinere, care urmau să intre în joc şi aveau nevoie de bani că să îşi facă haine noi de sărbătoare, adică costume țărănești, pe care ele le coseau. Cred că, vânzarea fructelor la tren, era în acel timp, singură formă de comerţ liber, pe care „şeful de gară”  o autoriza tacit. Din mai, când apăreau cireşele şi până toamna târziu când se brumau prunele, rampa gării devenea a o micro-lume fantastică. Această a fost prima mea şcoală de folclor autentic şi foarte diversificat. Aici am văzut pentru prima oară scălanele de cireşe şi de prune pe care nu le-am uitat niciodată. Scălanele se făceau din nuiele lungi de treizeci de centimetri, pe care se legau cu aţă codiţele cireşelor sau ale prunelor. Arătau că niște minunați pomișori! De la culesul fructelor, numai cu codiță (!), găsirea şi tăierea nuielelor de răchită sau alun şi până la aranjarea pe scălan, totul se întâmpla ca un ritual! Primul tren important la care trebuiau să ajungă fructele pentru vânzare, era  personalul  către Timişoara de la ora 14:30. Trenul avea o oprire doar de trei minute, timp în care fetiţele cu coşurile încărcate purtate pe mâna stângă, alergau pe lângă tren purtând în mâna dreaptă scalanul-pomişor cu cireşe strălucitoare şi proaspete, strigând: „Luvaţ cirèșe, luvaţ cirèșe!”. Călătorii obosiţi de drumul lung, însetaţi şi mai ales fascinaţi de minunăţia scalanului, cumpărau pe 1 leu un scalan, iar dacă erau la drum cu familia cumpărau mai multe scalane; uneori la aceiaşi fereastră se cumpăra toată marfă micii vânzătoare! Fata aceea era norocoasă. Câştigul depindea de isteţimea şi de rapiditatea fetei care vindea. „Şcoala mea de folclor” se desfăşura în timpul aranjării fructelor pe scalane. În acele ore, femeile și fetele povesteau întâmplări din satul lor, altele cântau sau spuneau snoave şi chiar povestiri fantastice pe care le creau pe loc. Eu le ascultăm fascinată, le provocăm imaginaţia şi învăţam cântările lor. Uneori, după îndelungi rugăminţi şi promisiuni din partea lor, că vor avea grijă să nu mi se întâmple ceva, părinţii îmi permiteau să merg cu ele la culesul fructelor. Tot drumul cântam şi ne imaginăm cele mai năstruşnice întâmplări cu zmei, sau alte creaturi fantasmagorice, care puteau apărea în orice moment să ne răpească… Crescând de o parte și de alta a versanților Retezatului – lângă vârful Gugu,  am avut norocul să învăț forme vechi ale culturii noastre, atât de la bunicii și oamenii din Țara Hațegului, cât și din lumea Banatului. Într-un cuvânt, pentru mine noile forme administrative nu au rupt și nu au segmentat excepționala noastră cultură. Mi le-am însușit așa cum s-au sedimentat de secole în memoria neamului. Contactul cu muzicile tradiționale, cu datinile, cu formele, practicile și cântece inițiatice, pentru mine au venit firesc în viața de zi cu zi, din primele momente când am început să pricep lumea din jurul meu. Mergeam cu bunicii la cetățile dacice de mic copil, învățăm cât de mare și de viteaz a fost regele Burebista, Scorilo și Decebal. Știam că Zamolxe, care era trimis de Dumnezeu să îi înțelepțească pe daci și să îi ajute, trăiește în peștera Gugu din munții Retezatului și, dacă voi fi înțeleaptă și pricepută îl voi putea întâlni… Mergeam la înmormântări și eram fascinată de femeile care „se cântau”. Mergeam la nunți și mai ales asistăm mereu la îmbrăcatul miresei. Nu mai vorbesc de nedeiile și sărbătorile smiltzului (adică măsuratul oilor) de pe Var (muntele Domașnei). Acolo, îmi spunea mama, că dacă coboram pe partea opusă a urcușului, vom ajunge chiar în Baru, ceea ce este adevărat!

Rep: Care ar fi principalele trăsături care definesc cântecul zonei pe care o reprezentaţi?

Lia Lungu: Dacă vorbim despre cântecele vechi – din ritualul nașterii, al nunții și al morții, caracteristică, cu puține influențe zonale, este foarte asemănătoare în întreg teritoriul locuit de români. În vechime peste tot se practică descântecul de noroc și înălțatul către Soare (sfântul Nânaș Mare) al nou născutului. Peste tot se iniția govia (mireasă) și își lua rămas bun de la familia în care a venit pe lume. Peste tot „marea trecere”, se făcea prin cântări ale Zorilor, prin rituri de neîntoarcere în Lumea Lumită, din cea Lume Nelumită… În copilăria mea, nu foarte îndepărtată,  aceste practici erau vii, ca la Domașnea, Mehadica, Cornea cât și la Baru. Și erau foarte asemănătoare. Această era mirifică lumea în care am crescut și pentru care eu, am avut ochii și canalele spiritului deschise că să le pot primi! Dacă vorbim de doinele și jocul din Banatul meu de munte de exemplu, caracteristică este cea a unei varietăți impresionantă. Fiecare „mala” (adică uliță) avea cântărea ei, Brâul, Hora, Iederă, sau Măzărica, De Doi, Poșovoaica, sau Ardeleană, erau doar o parte din cântările jocului. Acestea se derulau într-o ordine aproape legiuitoare, care nu putea fi călcată. Astăzi, în mai puțin de 20 de ani, totul este distrus, tot ceea ce s-a păstrat mii de ani! Jucăm pe un singur ritm: „dumba, dumba”, după cântări ale unor soliști mediocri. Suntem inconștienți de distrugerea pe care acești mercenari au făcut-o.

Rep: Aţi avut un model artistic după care v-aţi ghidat?

Lia Lungu: Modele mele artistice, au fost jocul satului, nuntă, botezul, petrecutul mortului, prima brazdă trasă cu plugul stropit și înflorat, seceratul și îmblătitul grâului, „astrânsul” prunelor, clăcile la țesutul covoarelor/procovițelor, la cusutul țoalelor (pentru Crăciun, Pașți și Negeie) cu cântările care le  însoțeau! Între cântăreți i-am admirat pe Achim Nica, Traian Coracu, Felician Fărcașiu (pe domnul Felician, am avut norocul să îl am că mentor, coleg și îndrumător, la Ansamblul Profesionist Banatul, când am început să cânt) Ana Pacatiuș, Maria Lătărețu, Maria Tănase, Victoria Darvai, Sofia Vicoveanca… sigur, nu îi pot enumeră pe toți.

Rep: Puteţi să ne amintiţi câţiva oameni ai locului, rapsozi populari,  pe care i-aţi cunoscut şi care v-au ajutat?

Lia Lungu: O da! Rapsozii, despre care întrebați, sunt oamenii satelor la care am mers să adun cântări și vorbe și obiceiuri de făcut bucate și de tot felul… Le duceam, ulei, zahăr, orez, iar dânșii mă primeau cu drag. Uina (femeie bătrână) Florița-Dorina, din Dalboșeț zona Bozoviciului, (fie-i țărână ușoară) mi-a dat o serie de cântece, dar și hainele cu care s-a căpărât adică logodit. Poalele și ciupagul sunt din mătasă naturală, pe care dânsa l-a confecționat în totalitate: de la creșterea viermilor de mătasă, până la adunatul firului, țesutul mătăsii și apoi cusutul ciurăturii, adică broderia, totul făcut de mâna ei! „Mândră-i fata până-i fata”, cântecul cules de la uina Florița și aflat pe unul dintre LP- urile mele, a fost cântărea cu care a fost scoasă din casă părintească, când s-a măritat. Mi-a povestit că acesta cântec l-au cântat grupul de drujvărițe (prietene), încă nemăritate. Majoritatea cântecelor mele sunt culese de la mulți țărani în decada anilor 80. De altfel, aș vrea să știți că eu am cules cântece și de la românii de prin America. Între comunitățile mari de acolo sunt filoane ale vechilor noastre datini, cântece și port țărănesc, care coboară în timp până în jurul anilor 1860. Minunatele cântece, “Adă Doamne Aeroplanul” și „De-aș putea să fiu o floare”, le-am primit de la doda Mara din New York (amândouă cântecele au o impresionantă poveste, relatată de fi-iertată doda Mara!), iar „Dragostea și Dorul” l-am cules în California de la un bănățean.

Rep: Cum vede interpretul de muzică populară satul românesc contemporan? Mai păstrează el tradiţiile care l-au definit?

Lia Lungu: Satul de astăzi este diferit în multe! Este adaptat și conectat prin mijloacele media, mai cu seama televiziunea, care pe lângă minore beneficii i-a adus mult rău. La televizor, oamenii noștri văd tot felul de cântăreți, măscăriți (adică super fardați și coafați) măscărind cântecele! Apoi vine un „doct”  prezentator care spune cât este mare și de nemaipomenit este cutare sau cutare. Iar omul,  chiar dacă îl supără la ureche, chiar dacă  în memoria sa afectivă știe altfel, înclină să creadă ceea ce, așa zisă autoritate(!!!) îi spune… Și apoi, ceea ce ți se dă frecvent, devine normă… Noi, cei care am avut norocul să ne naștem și să trăim o vreme în lumea satului, suntem generația care, încă mai păstrăm legătură  cu  lumile și riturile adevărate. Atâta vreme cât satul actual poate fi comparat cu satul din amintirea ta, mai avem o șansă. Condiția este că purtătorul acestei amintiri să fie el însuși un OM desăvârșit  și un adevărat patriot.

Rep: Puteţi să ne povestiţi în câteva rânduri un obicei al locului sau vreo superstiţie din zona de provenienţă?

Lia Lungu: Tot ceea ce fac eu în spectacolul meu – „De viață, De dragoste, De moarte”, sunt obiceiuri, rituri, superstiții, într-un cuvânt  trăiri ale neamului  nostru,  care numără  peste șapte mii de ani de scriere și, încă milioane de ani  înainte.  Mă refer la humanoizii găsiți în peștera  la Anina, unul botezat  ION, care are  60 de mii de ani! Nu vorbesc nimic fără să am dovezi și fără să fiu documentată.

Rep: Cum priviţi promovarea folclorului, a autenticului în general?

Lia Lungu: Mă întrebați: „Cum priviţi promovarea folclorului, a autenticului în general?” Autenticul nu prea mai există, doar în artefacte, în rituri, descântece și forme/desene  din costumele foarte vechi. Tradiționalul se păstrează mai pregnant în tot ceea ce se numește folclor la noi. Folclorul  însă, este o știință care trebuiește bine înțeleasă, însușită și perpetuată. Ei da, muzicile populare, divertismentul „populăros”, acestea sunt promovate!

Rep: Ale cui doruri le cântaţi? De unde v-aţi cules cântecele? Vorbiţi-ne puţin despre activitatea artistică. Discuri editate dar şi spectacole şi înregistrări.

Lia Lungu: Ale cui doruri le cant? Ale neamului nostru milenar, ale femeii daco-valahe care și-a crescut pruncii în leagănul purtat în spate, leagăn  pe care eu însămi îl am și îl port arătându-l lumii. Mai cânt dorul pe care l-am avut,  în anii de înstrăinare, pentru fiecare dintre dumneavoastră, pentru părinții mei, pentru fiii și fiicele noastre care și-au luat lumea în cap, fiindcă aici nu au mai avut stare și nici faptă! Cânt mai ales ceea ce am primit că moștenire culturală și mă tem (!) să îmi batjocoresc glia și neamul milenar. Despre activitatea mea ca interpret al muzicii și culturii noastre, vorbesc înregistrările din radio, discurile Electrecord, CD-urile, filmările, miile de spectacole pe scenele din țară și din lume. Și  nu în ultimul rând, vorbesc eu,  prin tot ceea ce sunt că om și atitudine.

  Palmares – Audio/ TV/ Video

  • 1974 Înregistrări – Radio Timișoara (orchestra Banatul dirijor Gelu Stan) • 1975/ 1977/ 1984/1986/1988/ Radio București (orchestra Radio – Difuziunii Române dirijori: George Vancu, Paraschiv    Oprea, Constantin Arvinte) • 1977/1984/1986/1988 Înregistrări Casa de discuri Electrecord (dirijori Paraschiv Oprea, Achim Penda, Gelu Stan)
  • 1974-1991 Înregistrări Televiziunea Română, (dirijor Ionel Budișteanu, Paraschiv  Oprea ) • 1996, 1999, 2003 Înregistrări New York, University Musical Studio (orchestra Contemporary Music, dirijor Dinu Ghezzo) • 1998 Înregistrări, Arts US Studio NewYork  (aranjamente muzicale Romulus Cruceanu) • 1998 Înregistrări Timișoara (orchestra Rapsozii Banatului) • 2010 Înregistrări Radio România (orchestra Radio București dirijor Aurel Grigoraș) •  2014 Înregistrări Radio București- Rituale  • 1999 – prezent înregistrări TVR, ProTV, Antena 1, Antena 2, Favorit Tv, Național TV etc. • 2000 – prezent PBS 13 New York • 2006 – prezent Good News Broadcast New York (producer Paul Sladkus)

 Spectacole:

  • Lincoln Center • Symphony Space – Broadway • Lowes Theatre • Central Park – New York • Assembly Hall ONU • Actor’s Place • Carnegie Hall • NYU Musical Lowes Theatre • Cornell University  • Massachussets at MIT • Concertul Națiunilor Avenue of America – FOX 5 New York  • Manhattan Center •Washington DC  • Las Vegas • Los Angeles Western Banquet Hall • Sala Palatului • Sala Radio • Teatrul de Vară Mamaia • Opera Națională Timișoara • Sala Capitol • Parcul Cișmigiu • Parcul Rozelor, Olanda, Germania, Austria, Ungaria, Jugoslavia, Serbia, Bulgaria, Cuba, Canada, Franța, Spania etc. Apariții în peste 1300 de spectacole de-alungul carierei artistice, între care mai mult de 250 pentru publicul american, canadian, german, olandez, sud american, central-american, israelian etc.

Rep: Ce nu aţi face niciodată în muzica populară?

Lia Lungu: Ce nu aș face în muzică populară? Niciodată nu aș distruge adevăratul melos, nu aș  fi mercenar al culturii transmise din generație în generație, vreme de mii de ani!

 Rep: Ce credeţi că primează în reuşita unei opere: versurile sau linia melodică?

Lia Lungu: Cântările când au versuri, când au trecut prin filtrul multor generații sunt  deja șlefuite  și strălucesc asemenea unui diamant. Veți găsi destule cântece care au rezistat timpului. Dar sunt mii de creații întâmplătoare care sunt cântate o vreme apoi, dispar, le îngroapă timpul!

Rep: Dați-mi exemple de cinci interpreți de muzică populară care vă vin în minte când spunem cuvântul folclor.

Lia Lungu: Cel mai mare cântăreț al lumilor antice este Orfeu, traco-get de origine, despre care vorbesc toate izvoarele istorice. Deci strămoș de al nostru, etalon și obligație istorică, la care să ne raportăm! Îmi vin în minte și oameni apropiați timpului nostru, mari păstrători de cântări vechi: Luță Ioviță, Marin Chisăr, Efta Botoca, Maria Lătărețu, Felician Fărcașiu… pentru a numi doar câțiva dintre ei.

Rep: Ce alte zone etnofolclorice mai îndrăgiţi?

Lia Lungu: Pentru mine toate zonele țării sunt importante că ethos, cu formele de păstrare a vechilor datini, a cântecelor, riturilor, a descântecelor, a leacurilor, a mostrelor din port sau a hranei. Îmi sunt dragi cântările noastre din toate zonele; însă, ascult și merg  și la concerte ale altor  popoare, pentru a putea înțelege  și mai bine  valoarea culturii neamului nostru.

Rep: Descrieţi-vă piesele de costum popular.

Lia Lungu: Am purtat mereu haine țărănești căutate îndelung și alese cu multă grijă. Împodobirea capului este esențială în găteala femeii. Am purtat pieptănătură de față tânără la început, apoi pe etape de viață, am purtat găteala cu șală, sau cea cu ceapsă, sau cea cu părul în cârcei și bineînțeles legătură cu cârpă. Totul cercetat  și aflat în fotografii vechi, ori în descrierile lui Griselini, Stoica de Hațeg și mai ales segmentele de pe columna Dacilor aflată la Roma. Costumul meu este cel cu oprege, cea mai veche formă de costum din arealul dacic.

Rep: Adresaţi un gând cititorilor noştri.

Lia Lungu: Vă rog să îmi îngăduit să vă adresez un gând, un mesaj, cu multe ramuri de dorințe:

Să fim mereu uniți și fermi. Să nu uităm că suntem un neam milenar care nu s-a pierdut. Să botezăm copiii noștri cu numele noastre atât de frumoase. Să ne respectăm țară și neamul oriunde ne-am află. Să nu uităm pe cei care odihnesc în eternitate și care ne-au lăsat moștenire un grai și o glie. Să ne iubim ajutându-ne, să prețuim valoarea și îndreptarea, să înțelegem că orgoliul ne poate pierde. Vă mulțumesc pentru neuitare și aș vrea să vă spun că:

„De mii de ani sălășuiesc în mine

 Dacii

 Cărora le tot plătesc tribut

 Pentru cântările necântate încă”.

 

Publicat în Interviuri interpreti folclor | 4 comentarii

Andra Matei: “Prin folclor ne cunoaștem identitatea, neamul și cultura mai bine decât prin oricare alt mod.”

Tânăra interpretă a cântecului bucovinean, Andra Matei, s-a născut pe data de 22 iunie 1993, în orașul Suceava, însă casa bunicilor din cartierul Burdujeni a reprezentat o lume aparte, un mod plăcut de a lua legătura cu niște trăiri aparte.  La 17 ani, în anul 2010, se înscrie la cursurile Școlii Populare de Arte „Ion Irimescu” din Suceava, unde începe să cânte muzică ușoară. Deși visurile tinerei Andra erau legate de o carieră de cadru didactic sau polițist, anul 2012 reprezintă un punct de cotitură în cariera sa și inspirată de poveștile bunicii, de dragul acesteia pentru cântecul popular, Andra hotărăște să devină interpretă a cântecului popular. Despre parcursul profesional al Andrei Matei vă invit să citiți în rândurile de mai jos.

Rep:  Cărui loc îi spuneţi acasă şi de unde începe povestea cântecului popular?

Andra Matei: Când spun acasă, imediat mă gândesc la orașul Suceava și la amintirile care mă leagă de el, de ulița unde mă jucam mereu și copiii vecinilor care mă chemau la joacă. Deși m-am născut la oraș, bunicii mei locuiesc la casă în cartierul Burdujeni, aproape de satul cu același nume! Am avut parte de cea mai fericită și frumoasă copilărie, mă jucam toată ziua, bunicii mă mai puneau din când în când la treabă, pentru că bunica mea zicea că atunci când mă voi căsători, trebuie să știu sa fac de toate. Am crescut frumos, într-o familie veselă, unde eram aproape unul de celălalt și treceam peste toate greutățile. Am fost singurul copil al familiei și m-am bucurat din plin de acest privilegiu. În anul 2010, la 17 ani am început să frecventez cursurile Școlii Populare de Arte „Ion Irimescu” din Suceava, unde am cântat muzică ușoară…da, poate sunteți uimiți, dar prima dată am cântat acest gen muzical.

Rep:  În ce moment al vieţii a avut loc întâlnirea cu muzica tradiţională?

Andra Matei: Nimeni din familia mea nu a crezut că eu voi cânta vreodată, pentru că niciodată până atunci nu cântasem sau cel puțin să îmi exprimasem această dorință. Îmi doream să devin profesoară sau polițistă (să-l urmez pe tatăl meu care a fost cadru militar). Se pare că Dumnezeu a avut alte planuri pentru mine, iar în anul 2012 m-am hotărât brusc să cânt muzică populară. Cea care mi-a povestit mereu despre frumusețea cântecului este bunica mea care a cântat și a dansat într-un ansamblu local. Bineînțeles, m-am îndreptat către un specialist în domeniu și l-am întâlnit pe maestrul Viorel Leancă de la Ansamblul Artistic “Ciprian Porumbescu” de la Suceva, care încă de prima dată a avut mare încredere în mine, mai multă decât avusesem eu la început! Ca să îmi arate sprijinul lui, a venit cu mine la Iași, în anul 2012, la Festivalul “Din bătrâni, din oameni buni”, unde am câștigat premiul “Televiziunii Române” înmânat chiar de doamna Elise Stan. De acolo a început cariera mea, aș putea spune!

Rep:  Care ar fi principalele trăsături care definesc cântecul zonei pe care o reprezentaţi?

Andra Matei: Fiecare zonă are frumusețea și unicitatea ei, dar când mă gândesc la zona Bucovinei și în special, la zona Sucevei de la șes, pentru că de acolo mă trag eu, mă gândesc la veselia liniei melodice, la cuvintele pline de șagă și la ritmurile care nu te lasă să stai pe loc. Mă bucur că Dumnezeu mi-a dat să mă nasc în acest ținut, pentru a-l înțelege, a-l studia, de a mă gândi la trecutul strămoșilor mei și de a scoate tot ce are mai frumos la iveală.

Rep:  Aţi avut un model artistic după care v-aţi ghidat?

Andra Matei: Bineînțeles ca am avut și un model după care m-am ghidat, dar am încercat pe cât posibil să îmi creez un stil propriu de interpretare. Modelul meu a fost și este în continuare doamna Sofia Vicoveanca care mereu a căutat în lada cu zestre a neamului pentru a scoate nestemate și care și-a organizat întreaga carieră cu multă migală și seriozitate. De la toți cei care slujesc folclorul Bucovinei îmi doresc să învăț câte ceva, pentru că fiecare are câte ceva de oferit. Pe doamna Sofia Vicoveanca am avut ocazia să o cunosc și să particip la o emisiune aniversară a dumneaei, moment pe care îl voi păstra mereu în suflet!

Rep:  Cum vede interpretul de muzică populară satul românesc contemporan? Mai păstrează el tradiţiile care l-au definit?

Andra Matei: Satul de astăzi este neliniștit… împărțit între modernitate și tradiție el încearcă să prindă modernismul din Vest, dar nu vrea să renunțe nici la obiceiurile lui. Din păcate, sensul și logica tradițiilor și a obiceiurilor s-a pierdut, ele astăzi sunt făcute doar pentru că așa se face…și nu pentru semnificație, pentru rostul pe care îl au în drumul nostru prin viață. Sper totuși ca într-o zi să nu mai împrumutăm obiceiurile din alte zone ale lumii și să sărbătorim și să prețuim ce avem.

Rep:  Ale cui doruri le cântaţi? De unde v-aţi cules cântecele?

Andra Matei: Majoritatea versurilor din cântecele mele sunt culese sau găsite în culegeri, dar niciodată nu interpretez un cântec daca nu înțeleg și nu simt ceea ce cânt. Cântecele de pe albumul meu ”Moldovioară, scump pământ” sunt cântece vesele, specifice vârstei tinereții, a fetei proaspăt căsătorite…specific vârstei mele și a sentimentelor pe care le trăiesc în această perioadă. Unele cântece sunt culese din zona Bucovinei, altele din zona Moldovei, unele sunt găsite în culegeri, dar mai am și unele dăruite de maeștrii dirijori cu care am colaborat, dirijorul Răzvan Mitoceanu, maestrul Viorel Leancă, ambii de la Ansamblul Artistic “Ciprian Porumbescu” din Suceava și doamna Maria Macovei. Oriunde mă duc și daca aud ceva ce îmi place, păstrez în memorie, căci nu se știe ce poate ieși, dar mereu mă sfătuiesc cu cineva specialist în domeniu.

Rep:  Cum priviţi promovarea folclorului, a autenticului în general?

Andra Matei: Din păcate, în ziua de astăzi autenticul este foarte greu de găsit… încercăm să păstrăm cântecul în acei parametri în care se cânta în trecut. Eu încerc să păstrez acele trăsături ale cântecului vechi, deși foarte multe influențe au intervenit în portul popular, în cultură și bineînțeles, și în cântec. Folclorul nu va muri niciodată, el se reinventează mereu și mereu odată cu apariția de noi generații. Mi-aș dori ca folclorul să fie promovat mai mult și mai des, iar oamenii să vină la spectacole, să asculte doine și să își crească copiii cântându-le câte un cântec de leagăn.

Rep: Vorbiţi-ne puţin despre activitatea artistică. Discuri editate dar şi spectacole şi înregistrări.

Andra Matei: Așa cum am spus, din anul 2012 a început cariera mea, de când am cunoscut-o pe doamna Elise Stan care m-a chemat la emisiunile și spectacolele Televizunii Române. O altă doamnă minunată care mi-a fost mereu aproape și m-a sprijinit a fost doamna Silvia Macrea, directoarea Centrului Județean Pentru Promovarea și Conservarea Culturii Tradiționale “Cindrelu – Junii Sibiului” din Sibiu, doamna Eugenia Florea care mi-a oferit multe informații prețioase despre cum să mă prezint în fața publicului, doamna Violeta Ianculescu de la Radio România care m-a invitat la spectacolele minunate de la Sala Radio, doamna Gheorghița Nicolae pe care o apreciez și sunt onorată că m-a invitat in emisiunea ”Tezaur Folcloric” de la TVR1, doamna Gabriela Rusu Pasărin de la Radio România Craiova. Spectacolele au venit apoi cu multe aplauze din partea publicului, iar acest lucru mă bucură enorm, pentru că înseamnă că fac bine ceea ce fac, iar dacă lumea mă ascultă, mă îndrăgește și mă caută să le fiu alături în cele mai frumoase evenimente, sunt cea mai fericită. Sunt foarte împlinită, pentru că de curând, am scos primul meu album muzical întitulat “Moldovioară, scump pământ”, înregistrat cu Orchestra “Lăutarii” de la Chișinău și maestrul Nicolae Botgros. Doresc să le mulțumesc încă o dată tuturor celor care au făcut ca visul meu să devină realitate și au muncit alături de mine: maestrului Nicolae Botgros, sunetistului Viorel Scutaru, dirijorului Răzvan Mitoceanu, maestrului Viorel Leancă, doamnei Maria Macovei, doamnei Mariana Honceru, domnului Marcel Piticari pentru texte, socrului meu, Daniel Ijac, pentru producerea albumului și grafica minunată și nu în ultimul rând doamnei Mihaela Simion, fiica regretatei interprete Maria Bararu, care mi-a dăruit culegerile personale de versuri ale mamei sale culese de prin satele Moldovei și Bucovinei. Multumesc tuturor celor care au fost alături de mine. Mă simt norocoasă că am aproape mulți oameni buni.

Rep:  Ce nu aţi face niciodată în muzica populară?

Andra Matei: Nu aș interpreta muzică populară în altă costumație înafară de costumul popular. Consider că muzică noastră trebuie respectată și trebuie să i se acorde locul cuvenit și nu trebuie pângărită cu nimic.

Rep:  Ce credeti ca este folclorul? Ce definiţie i-aţi da?

Andra Matei: Folclorul, după părerea mea, reprezintă viața strămoșilor mei, modul prin care îți cunoști cel mai bine trecutul și înveți multe informații care te vor face să ști ce să faci cu viitorul tău. Prin folclor ne cunoaștem identitatea, neamul și cultura mai bine decât prin oricare alt mod.

Rep:  Ce credeţi că primează în reuşita unei opere: versurile sau linia melodică?

Andra Matei: Primează ambele: și linia melodică și versurile. Vedeți…aceste două elemente importante sunt interconectate între ele și orice bucată dintr-un cântec duce la o reușită! Contează totul pentru mine, dacă vreau ca la sfârșit să mă bucur de un cântec frumos.

Rep:  Dati-mi exemple de cinci interpreti de muzica populară care vă vin în minte când spunem cuvântul folclor.

Andra Matei: Maria Bararu, Mina Pâslaru, Sofia Vicoveanca, Veta Biriș, Domnica Trop.

Rep:  Ce alte zone etnofolclorice mai îndrăgiţi?

Andra Matei: Fiecare zonă are frumusețea și unicitatea ei, dar dacă ar fi să interpretez altă zonă a țării, m-aș îndrepta spre zona Ardealul, în special spre interpretarea doinelor…mi se par cele mai frumoase creații!

Rep:  Descrieţi-vă piesele de costum popular.

Andra Matei: Îmbrac costumul așa cum îl îmbrăcau fetele tinere la hora satului și anume flori în păr lângă codițele prinse la spate, “cămeșă” cu flori cusută cu mărgele, așa cum se poartă în zona de șes a Sucevei, brâu strâns în jurul taliei, catrință scurtă, poale cu colțișori “cum le place la feciori” și cizmulițe cum se purtau la sărbători!

Rep:  Adresaţi un gând cititorilor noştri.

Andra Matei: Mă bucur că am ocazia să vă vorbesc prin intermediul acestor întrebări, pentru ca voi să mă cunoașteți și să îmi ascultați cântecele. Mulțumesc domnului Mihai pentru  acest interviu, chiar m-a făcut să-mi amintesc multe lucruri frumoase! Prin cântecele mele îmi doresc să creez punți de lumină între oameni și abia aștept să vă întâlnesc în drumurile mele prin lume. Cu mult drag și multă dragoste, Andra Matei!

Publicat în Interviuri interpreti folclor | Lasă un comentariu

Letiția Blaga: “Folclorul e istoria națiunii mele. E identitatea mea ca român, locuitor al acestor meleaguri și avem datoria morală să-l păstram așa cum l-am primit, să-l lăsăm ca zestre generațiilor care vor veni”

Interpreta de cântec tradițional, Letiția Blaga s-a născut în data de 23 septembrie 1957, în localitatea Ercea, comuna Băla din județul Mureș. Se mută cu familia apoi în localitatea Sîncraiu de Mureș, însă vacanțele și le petrece tot în localitatea Ercea. Urmează Școala Populară de Arte, clasa profesorului Vasile Conțiu, care îi devine și mentor și la care apelează  de fiecare dată când dorește să se consulte cu privire la o creație folclorică. Activează în Ansamblul “Transilvania” și aceasta reprezintă una dintre cele mai prolifice perioade din cariera artistică. Vă invit să îi urmăriți povestea în rândurile de mai jos.

 

Rep: Cărui loc îi spuneți acasă și de unde începe povestea cântecului popular?

Letiția Blaga: Oriunde m-aș duce, oricât ar fi de frumos, acasă mă simt doar acolo unde am văzut lumina zilei pentru prima dată, în sătucul meu drag, Ercea, comuna Băla, situat în partea de nord a județului Mureș, acolo unde se întâlnesc cele trei județe: Mureș, Bistrița Năsăud și Cluj. Deși e un sat mic are o istorie veche, datând încă de pe la 1439.

Rep: Care ar fi principalele trăsături care definesc cântecul zonei pe care o reprezentați?

Letiția Blaga: Deși părinții mei s-au hotărât să ne stabilim la Sîncraiu de Mureș, în vacanțele de vară mergeam la Ercea. Duminica aveam posibilitatea să văd jocurile populare și să ascult ceterașii cu nestematele lor specifice satului care m-au fascinat: Purtata așezată, Hărțagul și Învârtite. Dodi era cel mai vestit, un ceteraș bun, care mai târziu a contribuit la alcătuirea repertoriului meu.

Rep: Cum a intrat muzica populară în sufletul dumneavoastră și dacă a existat un model artistic după care v-ați ghidat?

Letiția Blaga: Acasă aveam un aparat de radio. De mică la noi în casă auzeam cântecele lui Petre Săbădeanu, Lucreția Ciobanu și tot ce era dat pe post la acea vreme. Doinele Lucreției Ciobanu îmi plăceau foarte mult.

Rep: Cum vede interpretul de muzică tradițională, satul romanesc contemporan? Mai păstrează el tradițiile care l-au definit?

Letiția Blaga: Satul românesc s-a schimbat radical. Tradițiile de altădată și le amintesc oamenii satului doar atunci când mergem după culegeri de folclor. Atunci când îi rugăm să își aducă aminte de vremurile de odinioară, de cântecele și jocurile locului.

Rep: Ale cui doruri le cântați? De unde v-ați cules cântecele?                                                 Letiția Blaga: Uneori mi-aș fi dorit să-mi cânt dorurile mele, dar am preferat să păstrez textele așa cum le-am primit de la bătrânii satului. Unde nu-și mai aminteau versurile, trebuia să completez, dar păstrând cu mare atenție ceea ce trebuia exprimat în cântecul respectiv. De fiecare dată când aveam culegeri din satul meu sau din împrejurimi, îmi plăcea să-i cer părerea profesorului Vasile Conțiu, un mare specialist pe care județul Mureș l-a avut, chiar și după ce am terminat Școala Populară de Artă. Se bucura enorm când îi treceam pragul și îi ceream părerea care era întotdeauna sinceră.

Rep: Cum priviți promovarea folclorului, a autenticului în general?

 Letiția Blaga:  Cu părere de rău, sunteți putini cei care promovați autenticul, tradiționalul. Mulțumim lui Dumnezeu că există încă oameni care conștientizează importanța folclorului, care se luptă ca moștenirea culturală a neamului nostru să fie descoperită, conservată și apoi promovată, pentru ca tinerii de astăzi să poată beneficia de zestrea neamului nostru.

Rep: Vorbiți-ne puțin și despre activitatea artistică. Discuri editate, dar și spectacole și înregistrări.

Letiția Blaga: Am participat la festivaluri, am adus în județ mai multe premii. Câteva din ele ar fi: premiul I la “Cântecele Iancului” de la Câmpeni, județul Alba, apoi la Piatra Neamț tot premiul I; la “Toamna Băcăuană”  premiul III; la Festivalul “Maria Tănase” premiul special pentru cel mai vechi și autentic costum popular, atunci avea peste o sută de ani. La “Cântarea României” eram întotdeauna pe locul I. Fiind angajată la “Electromureș” s-a înființat Ansamblul “Transilvania” în cadrul căreia aveam orchestra foarte bună condusă de către Alexandru Gyarfas, apoi de către Septimiu Maior. Au lucrat cu noi la nivel de profesionalism, au fost foarte exigenți ca dirijori și rezultatele au fost pe măsură. Împreună am avut filmări, pentru diverse emisiuni la TVR; la Electrecord am realizat un disc comun și imprimări la Radio România. Alexandru Costea, solist dar și manager organiza spectacole cu invitați cum ar fi: Dumitru Fărcaș, Sava Negrean – Brudașcu, Vasile Conțiu, Petre Săbădeanu, Gheorghe Mureșan, Izidor Tudoran, Florica Bradu, Iosif Ciocloda, Mariana Drăghicescu, Irina Loghin, Maria Ciobanu…. și lista ar putea continua. După Revoluție am fost angajată a Ansamblului “Rapsodia Calimanului”-Toplița, județul Harghita. Au urmat colaborări cu domnul redactor Sergiu Vitalian Vaida la  o televiziune din Cluj Napoca apoi filmări pentru ETNO tv, AS tv din Tîrnăveni și  mai nou cu Televiziunea Tîrgu Mureș – Viața satului mureșean, emisiune realizată de peste zece ani de redactorul, Mihai Teodor Nașca.

Rep: Ce nu ați face niciodată în muzica tradițională, ce compromis nu ați face niciodată?

Letiția Blaga: Muzica tradițională impune un anumit respect față de neam, față de mine însumi. Nu aș putea să-i dau o altă destinație, pentru că nu s-ar mai numi muzica tradițională. Muzica tradițională e unică și așa va rămâne.

Rep: Ce credeți că e folclorul?  Cum l-ați defini?                                                                             Letiția Blaga: Folclorul e istoria națiunii mele. E identitatea mea ca român, locuitor al acestor meleaguri și avem datoria morală să-l păstram așa cum l-am primit, să-l lăsăm ca zestre generațiilor care vor veni.

Rep:  Ce credeți că primează versurile sau linia melodică, în construcția unei creații de succes?

 Letiția Blaga: Amândouă trebuie să meargă mâna-n mâna.

Rep: Dați-mi exemplu de cinci interpreți de muzică tradițională care vă vin în minte.

 Letiția Blaga: Lucreția Sînmihaian, Vasile Conțiu, Lucreția Ciobanu, Cornelia Ardelean, Mariana Drăghicescu.

Rep: Adresați un gând cititorilor nostri.

Letiția Blaga: Dragii mei vă doresc multă sănătate și fericire. Sa fiți mereu alături de cei care vă aduc mângâiere și vă alină sufletul la vreme de necazuri și bucurii, cei care se străduiesc să aducă în casele dumneavoastră toate nestematele neamului nostru. Doamne-ajuta!

 

Publicat în Interviuri interpreti folclor | Lasă un comentariu

Aurelian Suciu: “Folclorul este ceva ce ţine de pământul şi graiul românesc, de trăiri puternice, de suferinţă trăită în vremuri de lipsă, de bucurie în pastrarea unor tradiţii legate de cântec, costum, obiceiuri, înseamnă înţelepciune sănătoasă, vorbă la locul ei, înseamnă cântec şi vers, lacrimă şi putere”

Aurelian Suciu este omul pentru care înțelepciunea strămoșilor e lege nescrisă. Deprins cu lumea satului, dar și în încercarea de a fi un bun continuator a ccea ce moșii și strămoșii ne-au lăsat, Aurelian Suciu devine profesor de religie pentru o perioadă, dar în paralel își șlefuiește vocea  pentru a pune în glas trăirile și gândurile alor săi. Aurelian Suciu s-a născut și a copilărit în localitatea Șoroștin, din județul Sibiu.Primele apariții ca și solist de muzică populară le are în anul 2002, însă se poate lăuda printer altele cu câștigarea concursului Moștenitorii – Tezaur folcloric sau  a Festivalului Strugurele de Aur. Cu toate acestea Aurelian este unul dintre cei mai modești soliști de cântec traditional pe care îi veți întâlni. O părticică din povestea sa și a folclorului, în cele ce urmează.

Rep: Cărui loc îi spuneţi acasă şi de unde începe povestea cântecului popular?
Aurelian Suciu: Şoroştin (jud. Sibiu) este satul copilăriei şi al bucuriei, este acasă. Deşi locuiesc în Mediaş după căsătorie şi declarându-mă „măritat” (tradiţie moştenită de la tatăl meu), cartea mea de identitate arată aceeaşi adresă de când mă ştiu. Zona este de interferenţă între Podişul Secaşelor şi Valea Târnavei Mari.  Satul este aşezat într-o vale, cândva mlăştinoasă, dar care păstrează şi azi caracteristicile reliefului. Un fenomen rar întâlnit în ţară este prezenţa unor vulcani noroioşi care de câţiva ani nu au mai prezentat semne de activitate. Dealurile au găzduit cândva, în vremile când mai era o organizare, suprafeţe întinse de viţă de vie. Anii ’60 au adus şi o medalie de aur vinului de Şoroştin.
Am crescut sub aripa bunicii din partea mamei (părinţii lucrând la C.A.P.-ul de altădată şi fiind oarecum „consemnaţi” acolo ca şi contabili). Aceasta m-a învăţat să muncesc fizic şi să fiu de folos în gospodărie. Tot bunicii i se datorează şi „neiubirea fumatului”, altoindu-mi două palme de ţinut minte pentru întreaga viaţă. Mersul după apă „în Cărări” (descris în cântecul „Mă întorn în sat cu dor”) îl făceam pentru bunica; de acolo îi tihnea apa cel mai bine. În copilărie, pentru că moşul meu (din partea tatălui) era tâmplar, am avut acces la uneltele lui şi mi-am creat tot felul de „aparaturi” din lemn: microfoane, stative, cameră de filmat, boxe, masă de prezentare ştiri…aveam un adevărat studio în şură. Toate aceste aparaturi le deţin acum, dar…de-adevăratelea.
Cântecul popular începe din 2002 să devină unul care se desfăşoară şi pe o scenă, prima „ieşire” fiind cu Ansamblul „Ardealul” din Sibiu, iar apoi această activitate se leagă de Ansamblul Jidvei România.
Rep: Care ar fi principalele trăsături care definesc cântecul zonei pe care o reprezentaţi?
Aurelian Suciu: Cântecul este aşezat (nu-i nicio grabă mai ales la învârtită); specificul cântecului se leagă mai mult de zona Albei, decât de Sibiu, deşi portul este de Mărginime. Am întâlnit cântecul de jale ce aminteşte de vremea războiului, cântecul de cătănie, cântecele de petrecere (linii melodice preluate cu versuri adaptate), doine, romanţe populare.
Rep: Cum a intrat muzica populară în sufletul dumneavoastră şi dacă a existat un model artistic după care v-aţi ghidat?
Aurelian Suciu: Dacă bunicii, părinţii, mătuşile, neamurile ştiau să creeze o atmosferă de petrecere la întâlnirile lor, cum ai putea să nu fi „virusat” de voia bună şi cântecul nelipsit în urma unui pahar de vin sau ghinars. Dacă-mi dau drumul mai mult la descrierea atmosferei de care mi-e dor, încep încep să lăcrimez la gândul oamenilor şi vremurilor în care mă regăsesc. Model: Ioan Bocşa.
Rep: Cum vede interpretul de muzică populară satul românesc contemporan? Mai păstrează el tradiţiile care l-au definit?
Aurelian Suciu: Iau în ordine inversă cuvintele: „contemporan” este, „românesc” parcă tot mai puţin, uitându-se patriotismul. S-au uitat multe din rânduielile cunoscute. Iar „sat” nici nu ştiu cât o să mai reziste în sensul sănătos al cuvântului, dacă s-or prăpădi şi generaţiile de văduve şi bătrânii „abonaţi” săptămânal la dispensarul comunal.
Rep: Ale cui doruri le cântaţi? De unde v-aţi cules cântecele?
Aurelian Suciu: Dorurile mele, ale părinţilor, bunicilor şi dacă se mai regăseşte cineva în text, atunci şi ale altora… Cântecele: o parte din ce am moştenit de la mama, altele de la Nea Iliucă din Loamneş (15 km de sat), altele ca şi linie melodică sau în întregime de la regretatul profesor Ioan Stoica cu care am colaborat în realizarea albumului, iar o altă parte sunt creaţii personale. Iar altele sunt preluări de la mari interpreţi.
Rep: Cum priviţi promovarea folclorului, a autenticului în general?
Aurelian Suciu: E un pic de nebunie să mergi pe această linie de promovare a folclorului (autenticului). Cine poate spune că Grigore Leşe este „sănătos”?… când caută şi promovează câţiva „solitari nebuni” neatinşi 100% de influenţele agresive ale muzicii „populare” actuale, promovată intens şi, din păcate, şi gustată de o categorie de „consumatori” care iese în faţă.
Rep: Vorbiţi-ne puţin despre activitatea artistică. Discuri editate dar şi spectacole şi înregistrări.
Aurelian Suciu: Participări în concursuri:
– 2002 – Premiul I – „Strugurele de Aur” – Jidvei
– 2002 – laureat al festivalului concurs „Moștenitorii” (Tezaur Folcloric) Sibiu
– 2003 – Marele Premiu – „Toamna buzoiană” – Nehoiu
– 2004 – Marele Premiu – „Vară, vară, primăvară” – Sibiu
– 2005 – Marele Premiu -„Strugurele de Aur” – Jidvei
– 2006 – Premiul special in memoriam „Drăgan Muntean” – Mamaia
– 2008 – co-prezentator la serile de folclor de pe scena „Cerbului de Aur” transmise in direct de TVR si TVR International
Toate aceste realizări se leagă de colaborarea cu Ansamblul JIDVEI ROMÂNIA.
2010 – înregistrarea albumului „Ma întorn în sat cu dor” editat în 2012 la Libris Braşov şi promovat în martie 2013 la Târgul de Carte şi Muzică
Nu mă pot lăuda cu o prezenţă deasă pe afişele de spectacole; s-ar putea să nu mă încadrez în gusturile ori ale publicului, ori ale organizatorilor, ori lipsa unei promovări mai incisive (care ţine de mine personal)… dar s-au înmulţit cântările la nunţi, regăsindu-mă şi în postura de vornic (staroste).
2017 – două cântece noi… (cu videoclipuri realizate cu mijloace proprii şi editate video personal)
„Inimă, nu ştie lumea” (https://www.youtube.com/watch?v=mx_XANn-2k0) şi „Suntem români…” (https://www.youtube.com/watch?v=pZxwJeoIjAY&t=59s).
Rep: Ce nu aţi face niciodată în muzica populară?
Aurelian Suciu: Nu aş cânta un cântec sau n-aş îmbrăca un costum popular care nu mă reprezintă. Asta, poate, şi pentru că nu e sursa mea de „supravieţuire”. Cântecul este în primul rând manifestare, trăire, răbufnire etc. Iar un „compromis” îl fac fără a-mi da seama. Dacă sunt atenţionat (constructiv) de un eventual compromis, atunci este de corectat…
Rep: Ce credeți că este folclorul? Ce definiție i-ați da?
Aurelian Suciu: Folclorul este ceva ce ţine de pământul şi graiul românesc, de trăiri puternice, de suferinţă trăită în vremuri de lipsă, de bucurie în păstrarea unor tradiţii legate de cântec, costum, obiceiuri, folclorul înseamnă înţelepciune sănătoasă, vorbă la locul ei, înseamnă cântec şi vers, lacrimă şi putere. Folclorul ţine şi de aşteptarea şi trăirea unei sărbători creştine cu tot ce presupune aceasta. Folclorul  este ceea ce îmbogăţeşte, împlineşte şi ţine frumos un suflet.
Rep: Ce credeţi că primează: versurile sau linia melodică?
Aurelian Suciu: Versurile, clar.
Rep: Dati-mi exemple de cinci interpreti de muzica populară care vă vin în minte.
Aurelian Suciu: Ioan Bocşa, Petre Săbădeanu, Mariana Anghel, Ionela Moruţan, Nicolae Mureşan

Rep: Adresaţi un gând cititorilor noştri.
Aurelian Suciu: Dacă aţi citit până aici, mă bucur. Aţi avut răbdare şi interes sau doar curiozitate. Aşa să facem în toate lucrurile bune: să avem răbdare şi interes pentru a le duce la bun sfârşit! Sănătate şi să ne întâlnim la bucurie!

 

Publicat în Interviuri interpreti folclor | Lasă un comentariu