Jurnal de calatorie – Lacurile Prespa


O altă Grecie: Lacurile Prespa – la confluenţa a trei state

Săptămâna trecută vă propuneam un itinerariu prin Grecia, mai precis prin Complexul de mănăstiri de la Meteora. În acest număr vă propun o altă destinaţie de vacanţă, poate mai puţin folosită din cauza accesibilităţii. Este vorba de lacurile tectonice Prespa situate în nordul Greciei, în Prefectura Macedonia, aproape de oraşul Florina. Este vorba de un complex natural care se află la graniţa Greciei cu Albania şi FYROM. Dacă iubiţi liniştea naturii, păsările şi peştii însoţiţi-ne într-un scurt popas.

Pornim dimineaţa la drum, în explorarea unui ţinut despre care ştiam prea puţine şi asta doar din hărţile avute la îndemână. Mi se părea un mare spaţiu, în care cartografii aşezaseră un lac mare şi mai nimic altceva. Îmi spun că e cu siguranţă un loc mai puţin populat, însă cum îmi plac locurile liniştite am fost de accord cu vizitarea lui. Din Florina, pe un drum de munte, lăsăm în urmă o pârtie de schi şi apoi după vreo 45 de minute ajungem pe un vârf de munte: de aici se vedeau clar Lacurile Prespa, gâtuite puţin ca să putem trece printre ele şi apoi insula Sfântului Ahile (Agios Ahilleos), un loc în care ajungi traversând un pod, lung de câteva sute de metri. Odată ajunşi hai să dăm şi câteva detalii despre zonă. Suprafaţa totală a Parcului Naţional din care fac parte este de aproape 14.500 de hectare. Aceste două lacuri sunt formate în bazinul de scurgere al apelor din munte, fiind despărţite de o strâmtoare şi fiind înconjurate de munţi. Totodată, o parte din aceste lacuri aparţin şi Albaniei. Lacul Mikri Prespa (Mica Prespă) cuprinde numeroase zone adânci, unde există trestii şi vegetaţie acvatică, lunci umede, păşuni şi zone agricole. Acesta este singurul loc din Europa, în afară de Delta Dunării, unde se întâlnesc pelicanul alb şi pelicanul dalmaţian. Aici se mai întâlnesc specii precum bâtlanul, egreta mică, egreta albă, bâtlanul purpuriu, cormoranul, cormoranul pigmeu, gâsca cenuşie, raţa feruginoasă, vulturul egiptean, vulturul cu picioare scurte şi multe alte specii. În ciuda frigului, în timpul iernii migrează aici şi multe specii de raţe sălbatice. Ei bine cred că am furnizat destule detalii pentru ornitologi.

Şi cum reclama e sufletul comerţului şi chiar în acele locuri depărtate se găseşte câteceva de vândut sau cumpărat, chiar între cele două lacuri mari există o tavernă, într-un loc cvasipustiu şi cu toate acestea clienţi se găseau din belşug. Şi un lucru care mi-a adus aminte de copilăria de la ţară, fiecare localnic te saluta de parcă te-ar fi cunoscut demultă vreme. Şi ca să num ă plâng că nu am fost pe o insulă până la acea dată hotărâm să vizităm Insula Sfântului Ahile. Un loc în care sincer nu cred că am găsit mai mult de cinci case, însă existau două taverne cu specific pescăresc. De la malul lacului Mica Prespă traversăm un pod spre insulă, având deoparte şi alta peisaje de-a dreptul minunate: apă, peşte, trestii, păsări, bărci şi multă linişte.

Sunt locuri unde ai impresia că timpul trece altfel şi aşa şi este. Un astfel de loc e şi Insula Sfântului Ahile din Lacul Prespa. Un calm ce pare uneori enervant, oameni ce îşi sorb cafeaua sau băutura răcoritoare, fără strigăte şi grabă. Urcam dealul până la noua biserică a Sfântului Ahile, mică, cochetă, deschisă şi evident nimeni înăuntru. Găsim lumânări aprinse în naos, iar pe o farfurie câţiva euro aşezaţi de trecători, probabil. Mi-am adus aminte de România: cum să laşi banii doar aşa, nesupravegheaţi? Dar poate trebuie să îi înţelegem pe greci. Ei consideră că ţara lor e una sigură şi cu câţiva ani în urmă îmi povesteau că nu îşi încuiau nici casele pe timpul nopţii. De la biserica cea nouă se vede mai jos vechea biserică. Acum aflu că rămăşiţe ale Sfântului Ahile au fost duse la o biserică din Larisa, care poartă numele sfântului şi este ocrotitorul oraşului. Aici e o lume a şopârlelor, aviz amatorilor, ascunse printre vechile ziduri ale bisericii. Pentru greci istoria, cultura şi limba sunt definitorii pentru a se numii naţie, mai puţin graniţe şi despre graniţa de nord a Greciei poate vă povestesc într-un material următor. Trăiesc printre ruine şi parcă acestea îi fac mai nemuritori. Gata cu istoria că nu am povestit nimic de mâncare.

După orele prânzului luăm drumul satului Psarades – Pescarii, poate cel mai apropiat de graniţă şi gustăm din delicatesele acestui loc: peşte, fasole, care are calităţi deosebite şi un delicious iaurt tapat cu sirop de fructe. Aici am inventat şi un cuvânt nou în “greeklish” şi anume “hugeakia”, pornind de la “psarakia” care înseamnă peştişor. Motivul? Pe unul dintre platouri ne-au servit cu un peşte extreme de mare, după ce iniţial i-am savurat pe cei mici. De acum toţi “arkoudaki”- ursuleţii din munte nu mai reprezintă un pericol la întoarcere. Ne întoarcem la Florina, oraşul unde nu se întâmplă nimic, aşa cum susţin locuitorii de unde, probabil în numărul viitor vom porni într-o altă călătorie.

Mihai Teodor Naşca

Acest articol a fost publicat în Jurnal de calatorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s