Românul nu s-a născut numai poet

Cu siguranță cunoaștem cu toții expresia potrivit căreia „românul s-a născut poet”. Poate cu vreo două sute de ani în urmă era cât de cât valabilă, ținând cont de numărul și talentul celor care scriau poezii. Normal, în ultimii ani, numărul poeților a crescut. Dar românul nu este numai poet. O altă vorbă celebră spune că la politică și fotbal se pricepe oricine, deci iată, am devenit experți și în așa ceva. Ne pricepem la orice, despre orice, avem păreri pertinente, mai ales în lumea virtuală. Obișnuim să ne dăm cu părerea, deci suntem analiști cu toții. Dar nu numai asta trebuie scos în evidență, însă ați observat cu câtă sete criticăm aproape orice, cu câtă pasiune spunem că noi deținem adevărul suprem? Suntem, mai ales în ultimul deceniu un „Gică contra”, la orice. Dacă da de ce, dacă nu, de ce, că lasă că știu eu că nu e chiar așa. Critica însă e bună, atunci când e constructivă, însă să încerci să schimbi un om e în zadar. Gânduri bune, fără critică!

E atâta ură ce ucide bunătatea

In picul ăst ce-adună nemurire

De parcă noi am împărți dreptatea

Și-am fi stăpâni pe- a altor fericire.

Ne făceam ziduri largi pe lângă suflet,

De parcă suntem propriul nostru șef

Și aruncam cu zgomot și cu vuiet

Dar inima și mintea le ținem în sidef.

Nimic nu-i bine de nouă nu ne place,

Oricât de bine ar zice unii că ar fi

Ne raportăm la noi și pace,

Iar adevărul meu e cel mai adevăr, să știi!

În granițele existenței noastre efemere,

Cu începuturi ce oferă totul

Și vise multe ce încet devin himere

Tot incercam ca să ne aflam rostul.

De bunătate simplă-i criză mare,

Căci ura o cultivăm cu atâta sete

Și în nimicul asta pe care-l credem mare

Doar Domnul ar mai putea să ne îndrepte!